Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Japonia, tara contrastelor si a progresului

(Din feudalism direct în topul tărilor industrializate)

Nu-i de ici de colo să scrii despre Japonia, tara care – în pofida unor intruziuni europene (începutul a fost făcut pe la 1540 de misionarii si negustorii portughezi, urmati de spanioli, olandezi si englezi) – s-a retras într-o totală si, în acelasi timp, dispretuitoare izolare până în anul 1853, an în care – sub comanda amiralului Matthew C. Perry – o escadră de război americană pătrunde în portul Uraga si somează celelalte porturi japoneze ca pînă la revenirea sa în anul următor, ele să-si deschidă portile în vederea stabilirii de relatii diplomatice si comerciale între Japonia si Statele Unite.
Si poate că, desi puternic impresionati de “vasele negre”, japonezii ar fi opus rezistentă “barbarilor”, dacă olandezii nu i-ar fi sfătuit cu insistentă să cedeze, aducând ca suprem argument experienta chinezilor si Tratatul anglo-chinez de la Nanjing din anul 1842. Căci la acea dată, Japonia încă era imperiul shogunilor si al războinicilor samurai. Dar capitulările repetate ale shogunatului în fata penetratiei occidentale, ne spune Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială, “duc la dezagregarea puterii sale, provoacă indignarea samurailor si gruparea lor în jurul împăratului”.
Pe fondul unor mari frământări politice si sociale, în octombrie 1867, ultimul Tokugawa din seria celebrilor shoguni ajunsi atotputernici pe la 1600, renuntă la putere în favoarea tânărului Mitsushito, urcat pe tron la vârsta de 15 ani sub numele de Meiji, împărat care a domnit între anii 1867-1912.
Este începutul Restauratiei Meiji, a cărei amintire – ne informează tot Costin Murgescu – “este perpetuată prin marele sanctuar shintoist ridicat la Tokyo în 1920, în mijlocul unui imens parc, cu mii de arbori plantati în memoria împăratului”.
Cu toată opozitia samurailor, Japonia renuntă la păguboasa ei politică de izolare internatională si se angajează cu hotărâre pe calea accelerată a modernizărilor de tip occidental: în anul 1869 încep reformele institutionale, în 1871 este reorganizat sistemul monetar national bazat pe yen, iar în 1873 este introdus impozitul funciar.
De mentionat că pe un puternic fond traditional-istoric si în pofida greutătilor întâmpinate (insuficienta resurselor financiare si a educatorilor), una dintre cele trei mari reforme cu care a debutat modernizarea Japoniei după Restauratia Meiji a fost reforma învătământului prin crearea unui Minister al Educatiei în anul 1871 si prin decizia de-a se înfiinta pentru copiii de la sase ani ani în sus peste 53.000 scoli primare, 256 licee si 8 universităti.
Nu mă pot înfrâna să nu scriu mai departe despre eficienta învătământului nipon, cheia atâtor si atâtor succese nationale, si să nu fac o paralelă cu dezastruosul învătământ din România, după care voi merge mai departe cu consecinta firească a acestei Renasteri a Japoniei în pragul secolului 20: expansiunea internatională!
După cum ne avertizează adevăratii specialisti ai istoriei si proceselor specific nipone, asa numitul “miracol japonez” îsi are propriile sale explicatii. Prima dintre aceste explicatii priveste gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franta celui de-al doilea imperiu în aceeasi epocă! Iar o asemenea afirmatie transantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque...
Tot asa Mason si Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toti membrii clasei samurailor erau niste oameni cultivati, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populatii ajunsese la 30% (peste 50% dacă se ia în considerare numai populatia masculină), ceea ce – concluzionează ei – “este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă” si că “aspectele de masă ale educatiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului tării după 1868”.
Învătământul japonez actual cuprinde trei trepte:
a)Învătământul obligatoriu include scoala elementară, cu o durată de sase ani (începând de la vârsta de 6 ani) si prima treaptă sau primul ciclu al scolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99% dintre copiii japonezi de vârstă scolară;
b)High school este al doilea ciclu al învătământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 % dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeste pe specialistii americani atât prin proportia de absolvire, cât si prin cantitatea si diversitatea cunostintelor acumulate. Căci, în medie, elevii si studentii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii si studentii occidentali istoria mondială si evenimentele curente. Tot asa, tineretul nipon îl depăseste pe cel din tările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică si agilitate fizică, ci si în domeniul stiintelor si matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparatii internationale de cunostinte;
c)Cea de-a treia treaptă o reprezintă învătământul superior, în care intră circa 38-39% dintre tinerii japonezi. Demn de retinut este următorul lucru: Desi numărul institutiilor de învătământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităti si peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învătământ superior revine, ne informează C. Murgescu, “celor 87 de universităti nationale si 33 de universităti publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuseste să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul National de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidatilor în raport cu capacitătile si aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă”.
Cât se poate de elocvent, în conditiile în care la noi grosul facultătilor (avem peste 100 de universităti, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultătilor aleargă după cursanti (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere...
Si încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreste să afle când examinează un student, acesta a răspuns: “Cantitatea de cunostinte acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunostintele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învătat să învete si să judece singur probleme pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viata”.
Nota1: Deslusim în răspunsul profesorului două chestiuni esentiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în cele două decenii de scremut reforme postdecembriste:
a)Preocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinta de a sti;
b)Dacă scopul imediat (dictat ba de putina stiintă si constiintă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu stie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăta pe studentii lor să învete si de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce stiu...
Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învătat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfactie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa Cu fata spre secolul 21, atunci când ne oferă o altă explicatie a miracolului japonez – Planurile economice: “Dacă vei da un peste unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăta să pescuiască, va mânca peste tot restul vietii lui”.
Românii, în frunte cu toti conducătorii postdecembristi de care au avut parte până în prezent, adepti ai principiului “Ce-i în mână nu-i minciună”, se zbat din răsputeri – si cel mai adesea dau rateuri, dovadă nivelul actual de trai – să-si procure pestele pentru masa de azi, pe când japonezii se pregătesc la nivel national, printr-un vast si temeinic program educational, să fie buni pescari; românii se dovedesc incapabili să-si controleze prezentul obscur si nesigur, pe când japonezii se erijează în stăpâni si manevranti ai viitorului...
Si-i cât se poate de logic să fie asa, dacă după cele spuse despre învătământul superior al japonezilor, avem în vedere calitatea mai mult decât discutabilă a învătământului nostru universitar. Dar, mă rog, de ce calitate poate fi vorba, când atâtia si atâtia dascăli universitari din România nu se ridică nici măcar la înăltimea studentilor înzestrati?! În atari conditii, e cât se poate de limpede că studentii supradotati (mai sunt si din acestia) nu pot să nu le râdă în fată acelor dascăli făcuti ori contrafăcuti peste noapte, care amarnic se mai chinuie să pară asa cum harul aproape inexistent n-are cum să-i ajute, conferindu-le adică prestigiu si respect de adevărati educatori!
De asemenea, nu se poate vorbi de o relatie constructivă între profesor si student, nici măcar de un minim respect datorat rangului si vârstei, atâta timp cât studentii au încredintarea că totul sau – mă rog – aproape totul se poate obtine pe căi dosnice ce nu necesită stiintă de carte, ci doar stiinta de-a te descurca: bani, relatii, tupeu, ba chiar santaj acolo unde se ivesc anumite piedici de neocolit pentru primele trei pârghii nationale de obtinut diplome, titluri si pozitii sociale. Căci, lucru de-acum cunoscut de întreaga suflare mioritică si de mai departe, totul la noi este de vânzare si se transformă în obiect de negociere: note la examene, masterate, doctorate, avansări în învătământul superior.
Universitătile devin faimoase în primul rând prin profesorii care predau în ele. Dar câti dintre numerosii nostri universitari de azi au întemeiat o adevărată scoală, cu stilul său magnetizant si inconfundabil, gen Nicolae Iorga, Nae Ionescu ori D.D.Rosca? Cu totii sunt doar niste bieti profesori de istorie, filosofie sau matematică, ce-si pendulează vanitătile între mediocritate si submediocritate, nicidecum niste eminenti istorici, filosofi sau matematicieni, unanim apreciati atât în tară cât si peste hotare. Faima unora dintre ei străpunge norii deplinului anonimat doar prin scandalurile legate fie de coruptie, fie de imoralitate...
Dar ca peste tot în frământata noastră societate, din ce în ce mai avidă de bani, destrăbălare si reclamă, si în învătământul universitar marii rechini stiu să evite fragilul năvod al salubrizării sociale. Pentru ei si pentru cei asemenea lor, pasiunea de-a sti este un concept complet vid, vrednic doar de-a fi luat în băscălie, atâta timp cât această pasiune nu contribuie cu nimic la împlinirea adevăratei lor vocatii – aceea de-a acumula titluri, bani, confort si adulatori. Pe drept cuvânt în cazul acestor negustori din templul spiritului, o crimă mai mică se acoperă degrabă cu alta mai mare (Scelere velandum est scelus).
*
Revin după acest intermezzo la expansiunea Japoniei si de cucerire a unor piete de desfacere, respectiv a unor surse de materii prime în Asia: în anul 1894 sunt renegociate vechile acorduri cu puterile occidentale si este declansat războiul cu China; în 1895 este anexat Taiwanul; în 1904 Japonia începe războiul cu Rusia, pe care – e adevărat, cu sprijinul Angliei – pur si simplu o umileste în luptele purtate până la încheierea păcii din 1905, aducând astfel un prim mare afront rasei albe; în anul 1910 este anexată Coreea.
După cum mentionam mai sus, există si alte explicatii ale miracolului japonez:
a)Planurile economice;
b)Traditiile;
c)Paternalismul ca parte integrantă a modelului japonez de gestiune.

a)Despre planurile economice deja am amintit câte ceva atunci când l-am citat pe Saburo Okita, cel care în cartea Cu fata spre secolul 21 oferă explicatii amănuntite cu privire la dezvoltarea Japoniei în perioada postbelică. Elementul cheie care a stat la temelia acestui adevărat miracol, ne spune autorul, este nici mai mult nici mai putin decât mult urâtul plan de pe meleagurile românesti, cu sigurantă o păgubitoare prelungire a scârbei întregii suflări mioritice vizavi de strivitoarele planuri din perioada comunisto-bolsevică.
În Japonia postbelică, ne informează Saburo Okita, s-au derulat cu succes zece planuri economice! Iar punctul de vedere al autorului este mai presus de orice îndoială, întrucât prin anii ’60 el detinea functia de director general al Agentiei de Planificare Economică, răspunzând totodată si de Planul pentru Dublarea Venitului National.
La rândul lui, Costin Murgescu scoate în evidentă rolul coordonator al planurilor guvernamentale si al acelor orientări administrative (gyosei shido) în întreaga activitate economică japoneză: “Rămâne un fapt, acela că întreaga activitate economică se orientează în raport cu planurile guvernamentale si se actionează cu convingere pentru atingerea obiectivelor fixate. Tot astfel este un fapt că dacă organele guvernamentale enuntă o orientare administrativă, potrivit căreia urmează să fie promovate cutare ramuri sau produse si eliminate din structura de productie si export alte produse, semnalul este imediat receptionat în cercurile de afaceri”. Iar receptionarea, ni se spune mai departe, este făcută cu o atare promptitudine si fermitate, “încât fabricantii de produse incluse de gyosei shido pe lista celor care nu mai prezintă interes pentru dezvoltarea economiei japoneze, nu mai pot spera nici la creditele băncilor comerciale (subl. mea, G.P.)!”
Nota2: România postdecembristă, cu economia sa distorsionată până la ferfenitire, este la ora asta sub potentialul economic al Japoniei postbelice, unde economia era într-adevăr răvăsită de flagelul războiului si al bombardamentelor (inclusiv cele două bombe nucleare), dar în acelasi timp ea era perfect articulată în conceptia constructivă a specialistilor (japonezi si americani) si în elanul debordant al întregii natiuni.
După mai bine de două decenii de neîntrerupte reforme, România se dă de ceasul mortii să iasă din actuala megacriză, să ajungă la linia de plutire si apoi să înainteze înspre nucleul Uniunii Europene. Numai că în absenta unui plan suplu, unitar si coerent, prin care să fie articulate judicios si productiv toate sferele de activitate, progresul real al României rămâne doar un scop în sine, altfel spus nesecatul izvor de inspiratie pentru desăntatele programe electorale ale feluritilor politruci de ieri, de azi si – aproape sigur – de mâine...
b)Cu certitudine că traditiile contribuie în cea mai mare măsură la definirea Japoniei drept An Odd Man Country, o formulă care ar trebui tradusă nu ca excentrică, stranie sau exotică, ci – asa cum propunea specialistul englez Edymion Wilkinson – ca “singulară în valori”. Adică în sensul pe care îl avea în engleza secolului al XVII-lea, dată la care este de presupus că (în jurul anului 1600) această limbă pătrunde în arhipelagul nipon prin englezul ce conduce expeditia olandeză, englez primit atât de bine de către Ieyasu, întemeietorul dinastiei de shoguni Tokugawa, încât devine chiar consilierul acestuia.
Iar când vine vorba de traditii, trebuie să avem în vedere nu doar diversitatea si profunzimea lor, ceea ce face ca grosul japonezilor să-si păstreze intacte sufletele lor de samurai într-o lume tot mai îndesită cu automate si roboti, dar mai ales trebuie avută în vedere functia formativă a traditiilor.
Diversitatea traditiilor merge de la traditiile culturale si cele religioase (amestecul de shintoism si budism, îndeosebi budism zen), trece prin cele trei simboluri seculare – muntele Fuji, gheisa si sakura sau floarea de cires, precum si prin cele două ceremonii specifice niponismului (ikebana sau arta aranjamentului florilor si cha-no-yu sau arta ceaiului), astfel încât – neatinse de trecerea timpului – ele să fie iubite si cinstite de japonezii zilelor noastre în aceeasi măsură în care o făceau strămosii lor samurai, fie că acestia se află la birou sau acasă, unde se simt mult mai bine în kimono si pe tatami, fie că se află în temple si muzee, unde manifestă un adevărat cult fată de valorile istorice nationale, fie că umplu teatrele Kabuki, unde se joacă de la 11 dimineata până la 7 seara piese de câte 12 acte, iar spectatorii participă direct la ceea ce se întâmplă pe scenă, până la identificarea unora dintre ei cu actiunile roninilor (samurai fără senior).
În ceea ce priveste functia formativă a traditiilor, Costin Murgescu relatează în cartea sa cum - aflat în vizită la Namirei, o tipică firmă japoneză de familie pentru instalatiile frigorifice si de conditionare a aerului – el a fost invitat să ia parte la ceremonia ceaiului si a artei ikebana, întrucât patronii acordă o mare importantă educării salariatilor în spiritul traditiilor japoneze.
Foarte impresionat de seriozitatea cu care tineri si tinere salariate vin după program pentru a se initia în cele două arte, economistul român ajunge la concluzia că “îmbinarea preocupării pentru tehnica nouă si pentru expansiunea comercială a firmei cu preocuparea pentru educarea salariatilor în practicarea ceremoniei ceaiului si a artei ikebanei, mi se pare a avea un sens filozofico-sociologico-politic mult mai complex decât cultivarea unei pretinse dualităti a existentei”.
c)Paternalismul japonez nu este un simplu concept sau o fictiune, ci este o realitate care-si trage originile din feudalism, mai exact din shogunat, căci – îi explică lui C.Murgescu un japonez integrat în vârfurile unei companii – “shogunatul implică notiunea de clan, de supunere totală fată de senior si de asistentă a seniorului fată de vasali”. Si mai departe: “Precizez, însă, că fidelitatea vasalului nu era fată de shogun, ci fată de propriul său senior. Aici este originea îndepărtată a sentimentului de supunere fată de companie (subl. mea, G.P.). Fiecare firmă japoneză îndeplineste în societatea modernă functia seniorului în societatea feudală...Noi, japonezii, avem înrădăcinat puternic sentimentul apartenentei la o familie, al integrării în familie. Această familie este compania în care lucrăm. Sentimentul acesta nu există în Statele Unite sau în Europa”.
Altfel spus, dincolo de acest sentiment de inspiratie feudală, paternalismul japonez reprezintă rezultatul concret al intersectiei dintre metoda consensului si angjarea pe viată.
Metoda consensului dintre patronat, sindicat si majoritatea salariatilor a fost impusă de nevoia introducerii progresului tehnic fără convulsii sociale, si ea constă din examinarea atentă a avantajelor comune care s-ar crea prin introducerea noilor tehnologii, precum si în găsirea de solutii pentru utilizarea fortei de muncă devenită disponibilă. Ceea ce înseamnă reducerea la minimum a contradictiilor dintre patronat si angajati, prin aflarea zonei de interese comune, ce trebuie pusă în valoare prin aplicarea cu tact si întelepciune a fortei acelui adevăr economic, care sustine că fără cresterea productivitătii muncii nu cresc profiturile, dar nu pot creste nici salariile!
În acest mod este atins si obiectivul angajării pe viată, principiu potrivit căruia angajatul stie că va rămâne acolo până la pensionare. La rândul ei, întreprinderea trebuie să aibă grijă de salariat (să nu-l concedieze si să nu-l lase pe drumuri), atâta timp cât acesta constientizează că prin angajare a aderat la o mare familie, prin urmare că el lucrează nu pentru patron, ci pentru întreprinderea tuturor salariatilor!
Având principiul wa (armonia în întreprindere prin consens) un rol fundamental, iată de ce în Japonia se practică sistemul promovării si salarizării în raport cu vechimea în unitate. De altfel, acest sistem este în egală măsură corolarul firesc al angajării pe viată, precum si pârghia prin care se asigură stabilitatea cadrelor si se întăreste devotamentul lor fată de interesele companiei.

Nota3: Voi încheia cu o comparatie între gheorghieni si chisineveni, ceea ce demonstrează cu vârf si îndesat că suntem ceea ce am fost, ba chiar mai mult, cu acesti bravi absolventi ai scolii româno-moldovenesti si cu avântul ei cantitativ pe urmele sinistrei Academii “Stefan Gheorghiu”:
Toată lumea este de-acord că scoala - alături de familie, biserică si armată – reprezintă una din institutiile fundamentale ale statului modern, căci de modul cum este ea organizată si de productiile sale de azi depinde viitorul de mâine al unei natiuni.
Stim cu totii cât de greu s-a pus învătământul românesc pe picioare, într-o vreme când apusenii (italieni, francezi, englezi, germani, spanioli) aveau tot dreptul să se mândrească cu renumitele lor universităti, deja ajunse la vârste seculare.
În Principatele unite a fost nevoie de foarte importanta Lege a instructiunii publice din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, prin care învătământul primar devenea esentialmente modern si deplin european, el fiind decretat obligatoriu si gratuit, fapt care a contribuit la rapida lui răspândire în toate localitătile tării. Cât priveste celelalte provincii românesti aflate în continuare sub dominatie străină, îndeosebi Transilvania si Basarabia, aici a fost nevoie de mult curaj si perseverentă din partea unor intelectuali intransigenti, pentru ca fiii românilor să poată învăta româneste, iar românii să nu fie asimilati fortat prin draconicele legi de maghiarizare si rusificare promovate de autoritătile budapestane si moscovite, atât de ostile românilor si limbii lor.
La fel ca toate celelalte sfere de activitate, învătământul românesc interbelic a cunoscut un maxim de înflorire si afirmare internatională, fapt evidentiat nu doar prin calitatea unanim recunoscută a învătământului din universitătile românesti ale acelor timpuri, cât mai ales prin productiile culturale de exceptie si prin impresionanta densitate a savantilor si cercetătorilor români de rang international: inventatori (Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă), medicină (Ioan Cantacuzino, Gheorghe Marinescu), biospeologie (Emil Racovită), matematică (Gheorghe Titeica), stiintele naturii (Traian Săvulescu), agronomie (Gheorghe Ionescu-Sisesti), fizică (Horia Hulubei), istorie (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Ioan Lupas, Silviu Dragomir, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu), filologie (Ovid Densusianu, Al. Philippide), geografie (Simion Mehedinti), filosofie (Nae Ionescu, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Lucian Blaga, D.D. Rosca), literatură (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi), critică si istorie literară (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Serban Coiculescu, Vladimir Streinu), muzică (George Enescu), sculptură (Constantin Brâncusi), pictură (Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrascu).
Iată de ce după aproape un secol, noi cei de astăzi privim la această perioadă de gratie divină a spiritualitătii românesti ca la un pisc imposibil de atins cu mijloacele si resursele intelectuale pe care le avem la îndemână, asa cum de altminteri privim si la anul 1938, ca la un vârf al belsugului si prosperitătii românesti din toate timpurile.
Fireste, vinovată de acest mare recul material si moral-spiritual al românilor este perioada de instalare si dominatie a bolsevismului, acea întunecată jumătate de secol din istoria României, în care a fost decimată întreaga cremă a intelectualitătii românesti inflexibile, iar românii cu mic cu mare au fost tinuti din scurt si supusi la o permanentă presiune psihică în asasinul proces de forjare a omului nou (homo sovieticus), cu penibilele si inconfundabilele lui trăsături de caracter: mincinos si lenes, smecher si hot, fricos ca un iepure si gata în orice clipă să denunte pe oricine. Altfel cum naiba ar fi rezistat atâta timp acest odios regim, că doar nu erau atâtia securisti de profesie ca să le bage pumnul în gură tuturor celor care cutezau să murmure împotriva necurmatelor atentate săvârsite de institutiile bolsevice la drepturile si libertătile fundamentale ale omului?! E limpede că amatorii, adică delatorii de voie ori de nevoie, se străduiau în meseria lor respingătoare să fie la nivelul profesionistilor, si astfel îsi asigurau răsplata cuvenită din partea nomenclaturistilor, stăpânii lor.
Se subîntelege că într-un asemenea sistem sufocant, scoala îsi avea un rol de prim rang în vastul proces de supraveghere atentă a lecturilor îngăduite, altfel spus de necontenită distorsionare si strivire a personalitătii umane: profesorii aveau misiunea să buchisească pe rupte din ceasloavele materialismului dialectic si istoric pentru obligatoriile sedinte de îndoctrinare, iar elevii si studentii la rândul lor, indiferent de profilul urmat, erau bombardati cu mostre consistente din aberantul cocteil marxisto-leninisto-ceausist.
În pofida acestor absurdităti rizibile cu care era încărcată programa scolară si universitară, elevii si studentii capabili se impuneau nu doar pe plan national, ci chiar si la olimpiadele internationale. Iar asemenea succese dădeau apă la moară ideologilor regimului, vrednici urmasi ai lui Jdanov si Suslov, astfel că cei mai obtuzi dintre ei chiar erau convinsi că românii se simt admirabil si că România înaintează în galop pe drumul construirii societătii socialiste multilateral dezvoltată. Iată de unde a apărut nevoia presantă de activisti cu un oarecare lustru intelectual, însă perfect pregătiti din punct de vedere ideologic, pentru ca la comanda partidului să poată prelua orice post de conducere, fie din sfera de activitate materială, fie din cea spirituală. Asa s-a născut Academia “Stefan Gheorghiu”, adevărată fabrică de clăntăi, devotati trup si suflet atotputernicului partid, care se autoamăgea că face din ei oameni de elită...
Evident, nu pot fi negate enormele eforturi materiale si financiare făcute de vechiul regim (în ultima instantă de întregul popor) în vederea generalizării învătământului primar si gimnazial, asijderea în învătământul liceal si universitar: crese si grădinite, scoli noi, cărti gratuite, burse de studii, cămine, biblioteci si cantine etc. Dar întrucât se urmărea cu prioritate dimensiunea cantitativă, văzută si cuantificată ca o mare victorie a socialismului biruitor la orase si sate, fireste că din punct de vedere calitativ învătământul românesc a făcut seriosi pasi înapoi, comparativ cu perioada interbelică. Pentru că o stim prea bine: contactele si schimburile de idei cu exteriorul au fost subtiate până aproape de inexistentă, iar functiile în institutiile didactice si de cercetare, ca de altfel pretutindeni în societatea românească de-atunci, se obtineau în exclusivitate pe bază de dosar!
Cât priveste învătământul superior, ei bine, aici lucrurile se degradaseră într-un mod de-a dreptul penibil: cei mai multi dintre dascălii universitari nu stiau nici măcar o limbă de circulatie internatională, căci înscrierile la doctorat si promovările se făceau pe bază de dosar si cu aprobări speciale venite de foarte sus (de regulă cabinetul doi, patronat de Elena Ceausescu)! S-a ajuns atât de departe cu aproximativa cultură si stiintă din universitătile de-atunci si din puzderia de institute tehnice, încât însusi Ceausescu s-a arătat la un moment dat indignat de această stare de lucruri, motiv pentru care a afirmat într-una din cuvântările sale că “profesorii universitari nu au cursul în cap, ci capul în curs”...
Dar ce se întâmplă în ziua de azi, la două decenii scurse de la Decembriada din ’89, este mai mult decât penibil si alarmant deopotrivă: peste tot au apărut universităti, ceea ce face ca oferta să depăsească cu mult cererea de cursanti si absolventi, prin urmare intrarea în învătământul superior nu se face nici măcar printr-o minimă testare a candidatilor în lipsa examenului de admitere, ci cu bani si pe bază de medie (dosar); promovările în învătământul universitar au loc cel mai adesea pe baza unor criterii extraintelectuale si extraprofesionale, dacă nu cumva adevărata profesie si menire a asa-zisilor dascăli este aceea de-a scoate bani si din piatră seacă, în primul rând pentru ei si apoi pentru institutiile unde-si desfăsoară negustoria; masteratele si doctoratele la rândul lor se iau pe bandă rulantă, pentru că aici mai mult decât oriunde banii si relatiile au cuvântul cel mai greu de spus.
N.B.Probă în sensul celor afirmate mai sus stă scandalul cu cele circa 20.000 de diplome false depistate până în prezent. Si acesta-i doar vârful aisbergului, ce avansează amenintător spre fundamentele societătii românesti. Este la mintea oricui că numărul titratilor din această scandaloasă categorie este cu mult mai mare, dar că ei nu vor putea fi niciodată depistati cu totii. Iar dintre cei nedescoperiti, multi vor aspira la posturi de conducere, de vreme ce unii chiar le detin în clipa de fată...
Culmea este că nu ajunge puzderia de universităti private, care au apărut pretutindeni în localitătile României asa ca ciupercile după ploaie (în Sighetul Marmatiei, de exemplu, oras cu circa 40.000 de locuitori, sunt nu mai putin de trei universităti, între care se detasează extensia “Spiru Haret” cu cele 14 facultăti si mii de cursanti la lesnicioasa formă de învătământ la distantă!), deci cum spuneam, nu ajunge puzderia de universităti românesti, pentru că unii dintre aspirantii la diplomele universitare – poate că printre cei mai descurcăreti si ambitiosi – trec granita în Basarabia, în căutarea deliciilor oferite de Universitatea Agricolă de Stat “M.V.Frunze” din Chisinău.
Iar cu acesti studenti întârziati (nu neaparat mental) se întâmplă următorul paradox: În conformitate cu raportul existent între cererea si oferta din învătământul românesc actual, unde – după cum spuneam – oferta depăseste binisor cererea, respectivii întreprinzători, deci, trec granita în dibuirea unor avantaje si mai consistente decât cele de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Si care, mă rog, pot fi aceste avantaje? Dacă se poate studiu ioc si bani cu ceva mai putini decât loco (“Spiru Haret” a intervenit în fortă pe piata diplomelor si a transat problema în favoarea profesorilor autohtoni!), căci în conformitate cu întelegerile dintre ministerele de resort ale celor două tări, diplomele eliberate de partea moldoveană sunt de îndată omologate de partea românească, de parcă ar fi eliberate de Sorbona sau Oxford (este obligatorie traducerea din moldoveneste în româneste!), iar nu de niste bieti specialisti în pomicultură, pe care e mai bine să nu-i întrebi nimic din istoria si cultura României...
În ce constă paradoxul? În aceea că respectivii cursanti, pe care convenim să-i numim chisineveni, încep asa-numitele studii superioare cu intentia precis formulată de-a se vedea cu o diplomă si, în consecintă, de-a însfăca o leafă mai mare. Nimic neobisnuit într-o asemenea aspiratie umană, stiut fiind că doar extrem de putini dintre muritori, anume cei cu vocatie de sfinti, nu sunt atrasi de desertăciunea onorurilor si nu tind la un trai mai îmbelsugat. Iar dintre nesfinti, cine ar avea dreptul să-i condamne pentru ceea ce tine de conditia omului iubitor de glorie vană si plăceri trecătoare? Dimpotrivă, spun eu, multi dintre ei sunt de apreciat, dacă se au în vedere măcar cele două mari dezavantaje: vârsta si povara familiei.
Numai că de prin anul trei de studii, acesti năzdrăvani chisineveni încep să emită pretentii de mari specialisti, de parcă examenul de pomicultură i-ar fi dat de-a berbeleacul din pomul cunoasterii si ei ar fi căzut taman în cap. Si precum se întâmplă iarna în munti cu bulgărele de zăpadă pornit la vale, care în final generează avalansa, tot asa cresc pretentiile acestor chisineveni bâzâitori, pe măsură ce se văd tot mai aproape de fructul îndelung jinduit numit diploma de licentă. După care să te tii! Pretentiile lor, aidoma broastei din fabulă, cresc de la o zi la alta în progresie geometrică, întrucât ei stiu mai bine ca oricine să le salte la cote rizibile cu ajutorul masteratelor, poate chiar a doctoratelor, luate în aceeasi notă scandalos de negustorească. Si astfel ei reusesc să devină teribil de amuzanti, atunci când interlocutorii lor au depăsit stadiul firesc de indignare...
De aceea, atentie vă zic la această generatie chisineveană! Pentru că insii ce o alcătuiesc vin, aidoma absolventilor de la “Stefan Gheorghiu”, de pe pozitiile de fortă, rezultată din goana fără jenă după functiile bine plătite. Iar în fata osârdiei de care dau dovadă întru atingerea telului stabilit, înclin să cred că s-ar rusina până si Machiavelli, cu toate că în conceptia sa mijloacele utilizate erau scuzate de scopul urmărit. Fireste, el avea în vedere doar înalte scopuri de ordin politic. Dar ce, se pot compara chisinevenii cu Machiavelli la capitolul “lipsă de scrupule”, având în vedere că acestia nu se sinchisesc nici cât negru sub unghie de mijloacele întrebuintate, de-ar fi să calce si pe cadrave?!
Există totusi deosebiri între cele două “ilustre” categorii de licentiati - ai Academiei “Stefan Gheorghiu” si ai Chisinăului:
1)Gheorghienii erau făcuti la comanda partidului-stat, pe când chisinevenii au apărut la cererea, mai bine spus din cauza indolentei ce tescuieste piata noastră complet dezarticulată;
2)Gheorghienii aveau un partid în fată si în spate, în vreme ce chisinevenii se dau de ceasul mortii să găsească partidul care să-i propulseze în functiile visate cu ochii deschisi.
Quod erat demonstrandum pentru bătuta pe loc a românilor: Alte măsti, aceeasi piesă, cum admirabil a sintetizat Eminescu năravurile de nevindecat ale românilor...
P.S. Desi cele două tări au pornit pe calea modernizărilor în aceeasi perioadă (România în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, Japonia prin reformele demarate de Restauratia Meiji), diferentele uriase dintre nivelele lor de dezvoltare ar fi cazul să-i facă pe români să se gândească că, măcar acuma după sapte decenii de penibile angajamente si promisiuni (bolsevism+postdecembrism), ar cam trebui sa renunte la tripla lor specializare: pălăvrăgeală, bătuta pe loc si aflarea în treabă.

Bibliografie
1.Murgescu, Costin – Japonia în economia mondială, Editura Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1985;
2.Okita, Saburo – Cu fata spre secolul 21, Editura Ager, Colectia Economii în miscare, Bucuresti, 1992;
3. Tuiu, Florea – Japonia, un miracol?, Bucuresti, 1975






George Petrovai    12/20/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian