Interferente : De ce " Haina il face pe om " ?
Zicala cu privire la haina care-l face pe om m-a obsedat de când eram mică. „Mamă, de ce se spune că haina îl face pe om?” am îndrăznit s-o întreb pe mama, desi stiam că nu trebuia s-o deranjez cu prostii pentru că era întotdeauna ocupată. Speram, când mă hotăram totusi s-o deranjez, să-mi dea răspunsuri lungi care să confirme, indirect, validitatea întrebării mele. „Se spune asa pentru ca oamenilor să li se recunoască functiile. De exemplu, a continuat mama, haina militară le spune celorlalti că persoana care o poartă e în armată. Ba mai mult, după epoleti se poate vedea si gradul militar al persoanei, ceea ce e foarte important pentru soldati, care trebuie să respecte anumite reguli de comportament în functie de ierarhia militară”.
Lungimea răspunsului m-a impresionat si, pentru o vreme, m-am multumit cu explicatia dată de mama. Încercam să fac analogii cu armata si mă gândeam, când vedeam oameni în diverse uniforme, că hainele lor sunt pentru identificare. Era logic. Doctorii purtau halate albe, deci cineva cu halat alb era, pentru mine, doctor si chiar mi se părea curios că pediatrul meu, pe care mama îl chema să mă vadă acasă când mă îmbolnăveam, nu avea halat. Ce-i drept asta-mi plăcea, mi-era mai putzin frică, îmi spuneam că fără halat nu va atinge instrumentul de tortură, siringa!
Mi-aduc aminte că fratele mai mare si cu mine am primit odată cadou de la o mătusă două tricouri cu acelasi model, dar de mărimi diferite. Am iubit imediat tricoul, era cu dungulitze colorate si l-as putea si acuma desena, daca as avea talent. Visul meu era ca fratele meu si cu mine să ne îmbrăcăm la fel, ceea ce nu se întâmpla, pentru că el crestea repede si îi trebuiau mereu haine noi, iar eu le purtam pe cele care-i rămâneau lui mici. Nu eram geloasă pe hainele lui noi, dimpotrivă, eram mândră să port hainele lui pentru că de mică mă gândeam că era mai bine să fii băiat decât fată!
Treaba cu îmbrăcatul la fel n-a mers, pentru că fratele meu n-a vrut niciodată să poarte acel tricou în acelasi timp cu mine. În schimb, când venea iarna si hainele groase mergeau „la naftalină”, lacătul celor două lăzi pline cu haine vechi se deschidea si noi, copiii, aveam ocazia să scormonim în ele. Erau acolo tot felul de pălării, un joben, rochia de mireasă a bunicii, pelerine, o robă de avocat, o pană de strutz, pantofi cu tocuri, posetutze, înfine, era o fericire să ne costumăm. Fratele meu avea o fantezie nebună si, după ce se costuma, începea să „joace teatru”, desigur improvizat, iar succesul la mine, unicul spectator, era asigurat.
Si atunci, de mică, mi-am dat seama că hainele nu sunt numai pentru propria identificare, dar si pentru schimbarea identitătii. Te costumezi si te dai drept altul. Mi-a plăcut ideea si am început să mă gândesc că, daca un non-doctor îsi pune halat, lumea îl ia drept doctor. Asa se face că atunci când fratele meu s-a dus la scoală si a trebuit să poarte uniformă, i-am cerut mamei să-mi facă si mie uniformă de scolar, ca să mă dau mare. Nu mi-a mers, am avut drept la sortzul pepita numai după trei ani, când am intrat si eu în clasa-ntâia.
Uniforma de scoală mi-a plăcut pentru că mă făcea să simt că apartin unei „colectivităti” si nevoia mea de apartenentză mai dăinuie în mine si astăzi. Mai erau si dansuri în care fetitzele trebuiau să fie îmbrăcate la fel, fie în flori, fie în costume rusesti (cu fustă rosie cu volan, largă si lucioasă, bluză cu mâneci bufante, cizme rosii de pânză si „cocosnic”, o coroană de flori artificiale cu multe panglici colorate). Îmi plăceau costumele, când le îmbrăcam deveneam la fel cu fetitzele de lângă mine. Numai la idei vroiam să fiu originală, la haine vroiam să fiu ca ceilalti. Din păcate, mama nu prea era de acord cu participarea mea la dansuri, asa că rar am avut ocazia să mă costumez. Dar, atunci când am făcut-o, am fost fericită.
Si, în aceL moment al copilăriei, am început să mă gândesc: dacă sunt fericită când mă îmbrac într-un anumit fel, atunci poate că exact asta înseamnă că „haina-l face pe om”. Eram deja mai măricică, nu o mai deranjam pe mama cu întrebări, discutam cu fratele. Iar el era omul cărtilor. Mi-a arătat niste cărti cu poze, explicându-mi că hainele puteau da informatii asupra statutului social al purtătorilor. Si asta în toate tzările si în toate timpurile. Tot identificare, mi-am spus în gând.
Zilele trecute am văzut la televizor parada de Thanksgiving din New York, care s-a încheiat cu un superb si bogat car alegoric reprezentându-l pe Mos Crăciun pe o sanie trasă de reni, iar în fatza unei căsutze rosii, pe acelasi car, era si „Mrs Claus”, cum zic americanii, (în traducere „Madam’ Crăciun”), îmbrăcată cu o strălucitoare rochie bufantă de catifea verde, cu multe podoabe. Ei bine, când am văzut-o, mi-am dorit grozav să mă îmbrac cu acea rochie. Nu ca să arăt frumos, nu ca să par altcineva decât sunt, ci pentru ca lumea în sfârsit să mă creadă că de fapt eu sunt adevărata, chiar adevărata „Mrs Claus”!
Sărbători fericite colegilor colaboratori si toturor cititorilor Observatorului !
|
Veronica Pavel Lerner 12/19/2010 |
Contact: |
|
|
