Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Victoria Dutu Ilinca

Marin Preda în „Viata ca o pradă” – relatează prima aventură a constiintei sale de care-si aducea cu nostalgie aminte: e vorba de un prânz în familie în care patriarhul casei, Ilie Moromete, domină masa rotundă si joasă, în jurul căreia, copiii cu lingurile de lemn în mînă mănâncă laolaltă din stranchina de lut, acelasi bors de stevie în aburul mămăligutei răsturnată de mama si tăiată cu ată. Mezinul pe atunci, Niculae, copil sensibil, care avea să fie, la vârsta scolii, chinuit de oaia capie Bisisica, refuză cu osârdie borsul si îsi revendică un drept unic: pîinea neagră, rotundă, crăpată la mijloc si botul de brânză pe care mama i-l păstra în buzunarul sortului. Atunci, Ilie Moromete îi dă pâinea toată, doar lui, zicând: -Na, bă, ia-o toată!
În clipa aceea, copilul, de doar câtiva ani, a avut constiinta sinelui, a perceput că este o persoană individuală care ar putea fi beneficiarul unei pâini numai a lui, si s-a rusinat.
Este o scenă antologică la care scriitorii apelează deseori si o citează pentru măiestria cu care a fost scrisă de acest titan al literaturii românesti, neegalat încă de nici un altul.

Victorita Dutu îsi începe discursul epic cu „Cinci imagini ale constiintei” – pretext pentru primele dulci amintiri din copilărie, povestite cu har, cu sarmul binecunoscut si cu ceva în plus: ochiul pictorului care înregistrează fiecare detaliu într-o imagistică proprie. Nu degeaba se numeste acest capitol „Cinci imagini ale constiintei”. Autoarea gîndeste si scrie în imagini sonore, care-i aduc culoarea si melodia, estompată doar de voalul timpului. Un fel de „Cântec al amintirii” sadovenian.
Iată că are si un „ecran al imaginatiei” unde proiectează cu încetinitorul, pelicula primilor ani de viată. Dar, spune autoarea:
„Eu sunt într-o copilărie abstractă, care este una mentală, da, parcă as vrea să fiu unul din copiii aceia de care vorbeste Hristos, copiii aceia care cântă în piete si oamenii trec indiferenti iar ei spun : “v-am cântat din fluier si nu ati dansat”, nu v-ati bucurat, nu ati râs, mai adaug eu.
Da, eram un copil, aveam o copilărie interioară atât de frumoasă si eu mâncam, mâncam, o mâncare bună, albă, parcă era mană cerească si eram în pustiu, dar în pustiul acesta era cineva prezent, deosebit de bun, de zâmbitor, de cald, de copilăros, care stie să fie prezent doar printr-un zâmbet, pe care nu-l mai poti uita si eu l-am chemat la masa mea. El a zâmbit si eu am zâmbit, ne-am întâlnit amândoi zâmbetele si ne-am asezat îpreună la masa aceea.
Suntem în desert si eu am mâncare si apă, vine el ostenit, zâmbitor, iubitor, eu sunt un copil. Eu am mâncarea aceea bună, bună de tot, care este o mâncare cerească. Iar eu îi invit să ia de la mine, să mănânce împreună cu mine. Dar el vine, se apropie de mine si cu un prim gest mă îmbrătisează, mă sărută frăteste pe frunte, pe fată si-mi strânge mâna în sens de multumire si de prietenie, după aceea îmi ia toată mâncarea, o mănâncă toată, bea toată apa si mie nu-mi vine să cred că mănâncă tot, fără să întrebe dacă eu am mâncat, fără să mă ântrebe dacă nu-mi este sete, dacă am băut apa”.
Iată ce imagini oferă ochiul artistei plastice!
Imaginea însă se întunecă prin violentă si brutalitate. Este ceva socant la care trebuie să asistăm.
Victorita Dutu a hotărât să-si exorcizeze trăirile acestea, scriind despre ele. E si acesta un soi de terapie. În imaginea a doua, lucrurile iau proportii:
„Privirea aceea demonică pe care el o poartă în gestul lui, îmi persistă în ochi si-mi taie privirea mea, până nu mai pot vedea soarele, luna, nisipul cald pe care eu stau. Totul merge până la mutilare, până la anihilare. Si constiinta mea ca să poată accepta asemenea realitate exagerează, exagerează. Totul devine dintr-o dată hiperbolic.
El devine un munte care are un singur ochi, un ciclop, cu o lumină rosie care mă anihileaza, nu mai pot gândi. Pe jos numai cioburi din vasele mele, bucăti din pătura ruptă, si bucăti din constiinta mea, care a primit pentru prima dată în ea ura.
Da, si totul se petrece în mine cu încetinitorul, eu parcă plutesc, iar el dispare ca si cînd niciodată nu ar fi fost, dar rămâne în mine parcă vesnic.”
Este proiectia spaimei sale atavice care din când în când revine pe ecranul memoriei. În copilărie, viciile omenesti iau chipul unor monstri. Confruntată cu asemenea arătări, fetita e pe cale să-si piardă coordonatele spatio-temporale, înfruntând singură răul.
„Egoismul are ceva demonic în el. O, Doamne, când mă ridic de jos, cu încetinitorul, văd totul în jurul meu altfel, desi nimic nu s-a schimbat. Totul este la fel. Dar eu în constiinta mea sunt alta, parcă as fi fost în pustiu si as fi fost lovită de duhul răutătii.
Nisipul este acelasi. Cerul este acelasi. Dar eu nu mai sunt aceeasi, mâncarea nu mai este aceeasi. Nu mai este aceeasi nici farfuria si nici covorul pe care stăteam. Acum sunt cioburi pe jos. Eu sunt flămândă, aproape să lesin si am în mine culoarea urii.
Da, Dumnezeul meu , urăsc!!!!!”
Scara din a treia imagine este si ea un simbol al eliberării, al scăpării de angoase. Cine-i întinde scara, cine o ajută să urce treptele pentru a se descătusa de monstrii nepământeni ai urâtului?
„Nu mai sunt în desert, sunt într-o altă realitate, într-o altă existentă a mintii. Ura prin acest trup de piatră mi-a prins copilăria prizonieră. Nu există usi, nu există lacăte, doar cu puterea mintii trebuie să fărâm acest învelis care mă îmbătrâneste, care mă împiedică să vreau să urc scara copilăriei si să mănânc până la urmă mâncarea care mi-a fost dăruită. Dar oare când voi ajunge acolo? Si această imagine de chin al urcusului este continuată cu o altă imagine.”
De fapt, aceste imagini sunt teste, examene de trecut în viată, praguri pe care trebuie să le depăsesti pentru a ajunge la desăvârsire. Hrana sufletească, pâinea si vinul care o satură si o întăresc, sunt si ele de natură simbolică. Fără ele, omul nu poate subzista.
„Chiar dacă lipsa mâncării mă slăbeste si nu am forta să urc, să mă îndrept către scară, chiar dacă trupul meu nu mă ajută de loc, mintea mea e mult mai puternică si eu chiar pot să urc, pentru că eu stiu că El, El, cel nevăzut este cu mine. Si eu chiar urc! Parcă urc într-o altă lume, în care mîncarea aceea atât de bună si de frumoasă si dorită de mine si de acel om, pentru mine si pentru constiinta mea nu mai era atât de importantă, nu-mi mai era necesară. Stam si mă minunam, pentru că mâncarea aceea trebuia dăruită si asta am
si făcut, dar cât de greu îmi venea să dăriuesc tocmai ceea ce mie si era atâ de necesar!
Omul priveste înmărmurit pentru că nu mai poate lovi.
El priveste la scara pe care eu am urcat si eu privesc mirată la el pentru că el nu-mi mai poate devasta constiinta. Iar eu agătată de această scară continui să dispar de la fata lui, ca si când nu as fi fost niciodată. Eu dintr-o dată nu mai exist pentru el, de fapt el nu mai există pentru mine, pentru că eu sunt eliberată, el nu mai este în mine la nivelul memoriei, ca până acum, ci doar eu exist pentru el la nivelul mirării, si el nu poate să mă uite.
Scara aceea mă duce departe, foarte departe, dacă eu urc pe treptele ei, urc într-o realitate încare amintirea răutătii altora nu mai are nici o consistentă. El pentru mine nu mai există. În schimb, el pe mine nu poate să mă uite, pentru că el poartă cu el , toate răutătile lui la timpul prezent. Asta e până la urmă pedeapsa care se acutizează în timp.”
Aceste parabole au si o morală pe măsură si autoarea o expune cu bună stiintă:
„MORALA:
Pănă la urmă ca să poti fugi de rău trebuie mai întîi să te confrunti cu el, să-l suporti un timp cu tine după care el pur si simplu dispare. Pentru omul care ti-a făcut rău tu ai să existi mereu la nivelul constiintei sale, de la un timp nu ai să mai pleci de la el, si asta se va întâmpla tocmai atunci când tu l-ai uitat
definitiv. El pentru tine nu mai există, dar de la un timp tu existi pentru el vesnic, asta este până la urmă pedeapsa.”
Foarte bine punctate aceste frământări si lupte continui pentru învingerea vanitătii proprii, a propriilor slăbiciuni si proiectii. Eliberarea de ele înseamnă triumful spiritului asupra cărnii.
Stilul parabolic continuă si în proza „Regele bolnav” .
De remarcat în prozele fantastice ale Victoritei Dutu o permanentă înclestare, o luptă continuă, maniheistă între cele două principii primordiale: binele si răul. Iată, un rege care trăieste singur pe o stâncă, departe de bogătiile regatului, retras ca să nu mai vadă si să nu mai audă cum răul se lăteste în lume. Cu toate acestea, nu poate rămâne indiferent la nenorocirile care se abat asupra regatului său si mai ales asupra răului care pur si simplu îl îmbolnăveste. Un singur leac, o singură alinare găseste regele bolnav în această lume:
„În fiecare dimineata auzea o muzica teribila, parca era venita din cer, de pretutindeni si se desfata în această muzică ce îi cădea direct în inima, în suflet si îl curăta de toată această mizerie care se scurgea în permanentă pe la picioarele lui.
Desi statea într-o asa mare izolare, simtea de fiecare dată când ceva rău se întâmpla în regatul sau, dar nu mai voia să stie. Însă nu reusea să se desprindă cu totul de aceasta răutate zilnică, avea anumite perceptii ale lui care îi făceau rău, nu putea sa le îndeparteze. Se simtea bolnav de atâta răutate si nu stia cum să se vindece, credea că dacă stă singur si izolat de tot ceea ce este mai rău si mai urât din această lume, poate sa se vindece si să se facă sănătos.
În fiecare dimineată când se trezea si auzea această muzică simtea cum se vindeca putin câte putin, parcă se vindeca de lume si de toate urâteniile ei. Cu cât trecea timpul, era cu atât mai legat de acea muzica si simtea cum i se luminează sufletul de o frumusete fără margini, devenea trist când muzica nu mai era si stătea cu cea mai mare nerăbdare pâna ce muzica revenea. Era legat de ea pe viata, devenise o necesitate precum aerul sau apa. Cum asculta muzica, în acelasi timp, devenea sanatos, se purifica, nervii lui nu mai erau asa de încordati, sufletul lui nu mai era asa de apăsat, de împovărat de răutatile lumii. Găsise această solutie, că nu mai stia cum sa scape de ele, decât prin acea stare pe care i-o aducea muzica.”
Se pare că era un rege damnat, îmbătrânit de timpuriu din pricina răutătii oamenilor, care trăia doar pentru această muzică:
„Muzica aceasta îi reda tineretea si vigoarea lui de altă dată, care îi facuse atât de puternic, de ajunsese să împărătească atâea sate, atâea orase, si tot pământul sa fie la picioarele lui. El asa era perceput, cel mai puternic om de pe pamânt, dar răutătile lumii si ale oamenilor îl făcuseră să devină tot mai mic si mai slab, mai bicisnic si mai neputincios în ceea ce înseamnă măsura cu el îsusi, el fata de el decăzuse si nu mai voia nimic de la lume si de la viată.”
Si fiindcă muzica avea un efect atât de stenic pentru el, redându-i voiosia, tineretea si vioiciunea, regele hotărî să afle cine producea acele sunete fermecate.
Si aici se reiterează ideea artei cu efect taumaturgic.
Scrierile acestea în care se înfruntă răul cu binele, au un numitor comun: binele învinge. Să ne gândim la apoftegma lui Dostoievski „Frumusetea va salva lumea”. Frumusetea artei, a muzicii, a puritătii spirituale în lupta cu pseudo cultura si pseudo arta care înfloresc pe toate căile sub forma celui mai grosolan kitsch. Si aici se trădează artista care vede în artă, la fel ca marile spirite ale lumii, salvarea sufletească a omului, edificarea si îmbunătătirea lui ca om si ca spirit.
Pentru a-si păstra aceste repere în suflet, omul trebuie să treacă prin numeroase obstacole si ziduri de netrecut si să le escaladeze, să le învingă. Aidoma regelui pornit în căutarea cântării măiestre si a menestrelului care o provoca. El se cufundă mai întâi într-o mlastină lacomă care e gata să-l înghită.
Un numitor comun al acestor scrieri este că întotdeauna Dumnezeu îl scoate pe om la liman din orice mlastină trupească ori sufletească.
„Găsi ca prin minune o creangă de copac de care se agăta în disperarea lui si cu eforturi supraomenesti încerca să iasă de acolo. Si de nu ar fi fost bunul Dumnezeu, până la urmă nu ar fi reusit. Dar birui si de data asta. Din mlastina aceea scăpă dar nu mai stia cum să meargă mai departe. Îsi dadu seama ca auzise o muzică înselătoare de ajunse să se rătăcească în felul acesta, dar nu avu ce face trebui să orbecăiască câteva zile, până să găsească drumul de întoarcere. Ajunse ca din întâmplare chiar în locul de unde plecase si auzi asa ca din departare muzica cea adevărată, care era muzica inimii lui si a dragostei lui. A salvarii lui.”
În acest drum al căutării de sine, al căutării perfectiunii, omul poate fi înselat de voci paralele, de cântece false, de imagini stereotip care-l pot abate din drum. Dar întotdeauna el va fi călăuzit de firul Ariadnei pentru a iesi din labirint, din hătisuri către Lumină.
Traseul sisific al omului cărându-si în spinare bolovanul, propriile erori si vicii, spre vârful muntelui, este o călătorie initiatică în sine.
Un drum spre autocunoastere. Dumnezeu îl va lua de mână si-l va călăuzi. Totul e să nu-si piardă încrederea.
„Dupa chinuri îndelungate ajunse cu ajutorul lui Dumnezeu până în vârful acelui munte care era undeva în afara aceastei lumii si în afara acestui timp pe care noi îl trăim. Asa i se părea lui că este. Acolo sus depate de această lume, tocmai în vârf, dadu peste un castel plin cu gradini înflorite, cu pomi,
era o gură de rai, dar nimeni, absolut nimeni nu trăia în acea grădină, ce părea să fie pustie. Erau numai flori, copaci, si ierburi, stânci de piatră, nici tipenie de pasare nu zbura pe acolo si nici tipenie de om nu se vedea a fi.”
O altă idee care pregnantă a acestor proze este cea a sacrificiului unuia singur pentru binele întregii omeniri. Întotdeauna există cineva care luptă (precum Sisif) pentru a învinge inertia, răutatea, disperarea. Si fără ajutorul divin nu reuseste. Împăratul cu pricina se face port-drapelul celor multi din împărătia lui si, prin jertfă si luptă cu răul, ajunge să-i însănătosească pe toti cei din subordinea lui. Aceasta e, de fapt, menirea unui conducător: de a se sacrifica pentru ceilalti:
„Nu stia că acel cântec al ei făcuse sănătosi miloane si milioane de oameni, nu stia că prin melodiile ei de supravietuire, ajunsese atât de faimoasă,
minunată, anonimă, care dă sănătate oamenilor prin muzica ei si cu cât se lupta mai mult să nu fie sufocată de crengi cu atâta cântecul ei era mai puternic si mai viu. Nu stia ca milioane de oameni deveniseră sănătosi la minte si la trup datorită aceastui cântec al ei.
Dar numai unul singur se dovedi a fi vrednic să ducă această căutare până la capăt, să afle cine este cea care cânta asa si să vină si să o salveze. Acesta era împăratul, asemanatorul ei, ca un frate, care o luă de sotie si conduseră până în ziua de astăzi acea împaratie în care toti oamenii sunt fericiti.”
Se pare că Victorita Dutu nu s-a desprins niciodată total de copilărie, ceea ce e admirabil.
Scrierile acestea au parfumul si consistenta basmelor românesti cu eroi pozitivi care înving răul.
Începând cu cea de a treia proză, „Albastru ceresc” (iarăsi un titlu cromatic) - autoarea părăseste tărâmul mitic, pentru a coborî în contingent, adică în propriile sale trăiri. Si, de data aceasta proza este una cu caracter autobiografic.
Iată, eroina, Ilinca, „trăieste o stare a unei picturi pe care încă nu a
creat-o dar o poartă în inima ei ca pe o comoară si încă îi e frică să nu o distrugă dacă o asterne pe pânză. Trăieste acest sentiment, dar mai întîi trebuie să epuizeze trăirea ca să o poată reconstrui la dimensiunile cerului care-l poartă pe umerii ei. Ea trăieste si simte că este însăsi pictura ei.
Ilinca pluteste si cântă desi cuvintele ei parcă sunt un fruct, o sământă ce a strâns în ea doar albastrul ceresc gata să inunde din mintea ei pămâtul ce vine să îmbrătiseze cerul într-o explozie a luminii de dincolo de univers.”
Este, desigur, starea de gratie propice creatiei, ceva ce nu poate fi explicat, nici chemat, nici mistificat, ea fiind legată strict de inspiratie, de muză.
Autoarea îsi propune în această proză să desfolieze, să desfacă în mii de bucăti vitraliul neasemuit al stării inefabile si apoi, din aceste fărâme, să-l realcătuie. A prinde inefabilul de aripi sau de coadă, nu e un lucru tocmai usor de făcut. El nu se lasă prins, nici povestit, nici închis între limitele unor cuvinte obisnuite.
Introducerea etosului în naratiune, se pare că-i reuseste foarte bine Victoritei Dutu ai cărei ochi sunt întotdeauna îndreptati spre poveste, înfrumusetată de ea după propria fantezie si după frumusetea înmiresmată a propriului suflet, de unde izvorăste totul. Cerul este omniprezent în pagini ca un personaj de sine stătător, o entitate de la care se asteaptă rezolvarea unor probleme. Cerul e oaza de liniste, fericire, împăcare a omului. Acolo toate se deslusesc si se rezolvă de la sine. Acolo se află descifrate toate misterele.
Relatia Victoritei Dutu cu această entitate este una specială, ca si când, întreaga creatie plastică a artistei este înscrisă undeva pe senin, pe albastrul de zare, în Cartea deschisă a Cerului, acolo unde sunt consemnate toate faptele si avânturile noastre creative. Acolo se îndreaptă toate cuvintele, intentiile, gândurile, simtămintele noastre, concretizate, materializate în opere. De fapt, de acolo au si venit si tot acolo trebuie să-si afle finalitatea, chiar dacă, vremelnic, ele au sălăsnuit pe pământ.
“Parcă fug de mine însămi atunci când mă gândesc la cer. În acelasi timp as vrea să adun tot albastrul ca să pot să fug de aici într-o altă lume care să fie lumea lui Dumnezeu. Si pentru că aici nu văd decât acest gri care e pretutindeni, e prea mult gri pe stradă, devin doar un personaj îmbrăcat în haine gri, parcă as deveni însăsi oamenii cu hainele lor.
As lua aceste culori pe care eu le văd si nu as vrea decât să scap de ele si să creez eu însămi altele, dar nu pot să creez eu însămi alte culori si atunci si pot alege una care să fie a mea si numai a mea. Trebuie să fie aceea când vreau să mă înalt. Dacă eu acuma închid ochii, ce se întâmplă cu mine?
Poate că nu mi se întâmplă nimic dar atunci văd ceva.
Eu nu devin decât un copil, o copilă care fuge, fuge, aleargă departe, departe, departe de acest gri care fuge după mine si eu fug si mai departe de el. Culoarea asta devine în mine doar un om sau mai multi oameni care au încetat să mai fugă după mine ca o singură imagine. Atunci stau cu ochii si mai închisi
si cu această imagine în minte îi strâng si mai tare acesti ochi, care nu vor să mai vadă oamenii ce stau aplecati la cozi, la rânduri, care ofteză si fac ceva, fac ceva, sunt tot mai gârbovi si mai mici, mă tem.”
Procesul creativ este inspirat tot de impulsuri de sus.
„Pictez, da, pictez în mintea mea, parcă as vrea să stropesc cu cer peste tot si pămâtul pe care eu îl calc să fie doar nori, doar albastru. În această metamorfozare să devin cer împreună cu cei pe care eu nu mai voiam să-i văd, nu mai voiam să mai fiu cu ei pentru că erau prea mici în imensitatea aceasta de sticlă, de imagini ce-mi taie ochii, privirea, linistea, de griurile metalizate de la masini, de la usi, de la sârmele agătate peste tot si nimeni nu le mai vede.
E ca si când o fortă înmine s-ar fi revoltat să nu mai vrea să mai facă nimic decât să tragă de perdeaua cerului si să acopere griurile metalizate. Sunt mai departe cu ochii închisi ca o fugă, ca o scurgere, ca o revoltă, ca o stare a mea care refuză să mai vadă acest gri care asteaptă mereu să calc pe el si prin el si să ajungă el cu mine la capătul cozii unde eu am rezolvat ceva sau am dat ceva.
Cerul continuă să fie în mintea mea mai departe ca o salvare. Eu chiar pictez 絜 minte si mă văd plutind undeva foarte departe în timp, în eternitatea memoriei si a constiintei mele, si de aceea nu mă îndoiesc că aceste imagini o să le găsesc puse la locul lor si peste câteva sute de ani când eu poate as fi vrut să mă întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru că atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.”
Este foarte interesant acest eseu despre celestul inspiratiei. Toate converg si se convertesc în realităti cosmice, făcând din creatori – cetăteni ai cerului cu opera lăsată gaj pe pământ.
„Da, parcă vreau să pictez în asa fel încît toate aceste masini, blocuri, avioane, oameni, pământ să fie doar cerul care este acuma în mine.
Da, trăiesc fără să vreau imaginea aceea de atunci, din copilărie când eram asa de mică si păzeam oile. Da, oile erau de mult plecate prin iarbă sau prin porumbi pentru că eu devenisem cer. Eu eram imaginile acelea care se năsteau atunci din norii cerului si le urmăream geometria. Pământul parcă se răsturnase si eu nu mai eram decât cerul acela care nu mai putea să mai atingă câmpia, imasul , soarele , casele care si asa erau mici si neînsemnate.
Până dincolo de mine, cerul alerga în formele lui si eu alergam cu formele mele după el. Asta fac de atunci, mereu port în mine peste umărul meu stâng zborul acela. Eu mă opresc în mintea mea la el, înmine e doar cer, e doar cer, eu sunt în zbor cu norii, cu mine ce nu pot fi decât un copil care nu întelege prea bine ce se întâmplă, de ce suntem asa de mici si ne construim asa de mult palate fără de care nu mai putem respira dar în felul acesta nu mai putem să vedem.
Trăiesc această orbire de care vreau să scap. Eu nu vreau decât această lumină care este acum si aici si unde cerul aruncă lumina lui pe umărul nostru stâng si noi trebuie să facem această întoarcere de la inimă la umăr unde cerul parcă ne-a pus razele lui albastre si apoi în sus către el, pentru ca albastrul acesta al nostru este cratia Lui care a venit să picteze lumea în culorile infinitului. Cerul poarta în el urma pasilor Lui.”
În cea de a patra proză, intitulată „Călătorie” scriitoarea îsi alege o plajă întinsă pe patru mii de ani, două mii de ani în urmă si două în viitor pe care închipuirea ei călătoreste, până în punctul zero al nasterii religiei crestine:
„Ah, dacă as putea gândi până dincolo de timpul meu, dacă această distantă as putea s-o fărâm si să ies din linia periculoasă a timpului, dacă as putea să văd lumea asa cum a fost, cum este si cum va fi, dacă L-as putea vedea pe El înconjurat de îngeri, prezent în creatia asta minunată a lui, dacă as putea să înteleg, că tot ce a făcut El nu este atât de neînteles pentru mine, pentru noi, pentru toti…
Să zicem că eu m-am născut cu două mii de ani în urmă si sunt o femeie ca multe femei care au auzit de El, care s-a îndrăgostit de El, de frumusetea Lui de la prima vedere, sau poate că s-a îndoit de El, dar a cugetat mult până să-L accepte, să zicem că eu sunt una din acele femei, care mereu sare în întâmpinarea Lui, mereu Il caută si-l urmăreste pe unde merge, nu-L slăbeste din ochi nici o clipă, chiar uneori prea insistentă, prea cicălitoare, atât de insistentă încât, altora le pot părea nesuferită si totusi nu mă dau în lături, nu renunt, insist până în pânzele albe să mă tin de El.”
Multi crestini s-au întrebat, nu o dată, cum ar fi reactionat dacă ar fi trăit în timpul lui Iisus Hristos.
De fapt, realitatea e alta. NOI TOTI SUNTEM CONTEMPORANI CU DUMNEZEU, pentru că Timpul lui este Vesnic. Si vesnică este si prelungirea Lui în Timp si Spatiu, ca un Legământ de pace, ca un arc nesfârsit întins peste Univers. De aceea, în orice loc sau timp ne-am afla, El e vesnic cu noi si putem să-i simtim Prezenta.
Faptul că El este alături de noi si când NOI NU SUNTEM ALĂTURI DE EL, este deoebit de edificator.
Se zice că la Padre Pio a venit odată un om si i-a spus:
-Padre Pio, eu nu cred în Dumnezeu.
La care a venit răspunsul purtătorului de stigmate, imediat:
-Tu nu crezi în Dumnezeu, dar Dumnezeu crede în tine.
Câteva repere devenite motive literare, există în mai multe prozele Victoritei Dutu: Astfel sunt: motivul scării, al drumului, al ferestrei dincolo de care este lumea, al elegantei copacilor cu seva lor vitală, al zidului, al treptelor urcate, motivul îndreptării spre Lumină si, bineînteles, al Cerului, acolo unde se dezleagă cele ce au fost legate pe pământ. Textele de inspiratie fantasatică alternează cu cele autobiografice în care personajul central este un alter-ego, numit Ilinca. Ea îi defineste si îi formulează stările si conceptele artistice Victoritei Dutu. Într-o recentă emisiune radiofonică pe postul Cultural, Victorita Dutu a mărturisit că bunicul ei o striga Ilinca. Chiar dacă n-ar fi făcut această mărturisire, proza autobiografică este transparentă, legată intrinsec de persoana si de familia sa. În ea, autoarea povesteste cu sinceritate si simplitate bucăti, fărâme din viata sa.
Victorita percepe culorile de parcă acestea ar izvorî din sine. Călătoriile spre lumea din sine constituie suportul pe care artista brodează realitatea.
„Pictez cu lumina aceasta care îmbratisează drumul întunecos pe care pasesc usor într-o lume lăuntrică. Da, acum văd bine, eu nu mai sunt eu, eu sunt un copil, eu sunt o copilă ce aleargă îmbrătisată de lumină pe un drum lăuntric, în întuneric. Parcă as călători spre moarte, dar o moarte ce mă duce la Învierea copilului din mine care devine o fecioaăa a cerului.
Copilul acesta se joacă cu lumina, întinde mâinile în sus si zboară, pluteste peste drumul de sub picioarele lui, care devine prăpastie de gând, prăpastie de cuvânt. Lumina aceasta pluteste copilul peste prapastie, lumina aceasta din lumea mea lăuntrică pătrunde în afară, prin mintea mea, prin trupul meu si
eu transform culorile devenite lumina, în ceva ce nici eu nu mai stiu, dar totul devine lumina în pulbere de culoare.”
Pictând, Ilinca pătrunde într-o altă lume, fantastică, lumea visului ei, a idealurilor la care aspiră:
„Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei si voia ca un miracol să i se întâmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viata ei, orice s-ar întâmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legătură cu ea însăsi, că oricât de mare i-ar fi durerea, să-si aducă aminte de
noaptea aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, când ceva miraculos s-a întâmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi si omenirea aceasta a putut să fie gândită din altă perspectivă, decât aceea a mortii si a autodistrugerii.
Dincolo de tot ceea ce trăim si gândim zilnic, frumusetea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul si cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi si o putem simti pentru că suntem vesnici, pentru că El a vrut asta. O, cât de mult ar fi vrut să înteleagă acest miracol al nasterii, al Întrupării, dar mai ales al nasterii din nou, la o viată si la o existentă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, si numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde si o poate descoperi.”
Povestea regelui care pleacă în căutarea infinitului, cu vioara lui, este iarăsi o scriere simbolică, o parabolă admirabilă, despre dorinta omului de Absolut, de celest, de înalt. Dar mai ales, demonstrează faptul, că opera adevărată ia nastere pe un teren purificat, după un timp de ablutiune, de mortificatie, renuntări pământesti, de catharsis, la fel cum mesterii iconari ori ziditori de biserici, nu se apucau de lucru înainte de a ajuna si a face rugăciuni, pentru ca Duhul Sfânt să le sfintească lucrarea:
„a simtit nevoia să plece, avea în el un dor nebun să cânte infinitul. Dorinta aceasta era atât de puternică, încât nimic nu mai conta pe lume. Si a tot căutat, a tot căutat si cu cât căutarea era mai aprigă cu atât dorul după infinit crestea. Dar infinitul nu era de găsit, infinitul era mereu prezent în el ca o prezentă absentă. A rătăcit, a colindat prin lume cu vioara lui, dar dezamăgirea crestea tot mai tare. El parcă era pretutindeni dar oamenii nu-l vedeau. El era atât de singur, atât de singur printre oameni si s-a hotărât să
plece în pustiu.
A căutat si aici cântecul lui dar de la un timp căutarea aceasta a lui nu mai era atât de puternică, dar dorinta însă, dorul după infinit nu-l părăsi niciodată. Stând în pustiu a început să obosească si cu cât trecea timpul cu atât ziduri de piatră cresteau în jurul lui, până când el se trezi îngropat într-un munte de piatră. A adormit în singurătate din cauza oboselii. S-a trezit odată si cân d s-a uitat în sus, a văzut doar o singură stea care strălucea foarte tare, dar era prea obosit ca să gândească, să se întrebe ce se petrece si ce se întâmplă cu
el, asa că a adormit din nou.
Însă a visat un vis, el era un copil si se striga pe el însusi, „trezeste-te, trezeste-te, nu mai dormi.” El se trezi si puse mâna instinctiv pe vioară si începu să cânte, doar muzica ce i-o dicta copilul. Si era muzica lui, muzica lui, ce nu putea să si-o cânte.
În timp ce cânta el începu să se înalte până la steaua aceea si muntele de piatră să se topească din cauza muzicii.
El zbura, zbura prin tot universul si cânta muzica lui, muzica lui. Universul deveni dintr-o dată altfel, altfel, timpul deveni drum de lumină ce-l conducea spre punctul de la infinit iar în urma lui se asternu uitarea.”
Faptul că Altcineva aprinde Lumina este si el edificator. Aici, lumina o aprinde copilul. El este cel care stârneste flacăra. Copilul pe care-l credem amortit în noi dar el, din când în când îsi cere dreptul la lumină.
Autoarea a avut curajul si temeraritatea de a scrie si „Legenda poeziei” o altă parabolă despre poezia din fiecare om care trebuie descoperită.
„Imaginea ferestrei” este de fapt, imaginea artei, o expresie a căutării noastre, prin imaginea care purifică si nu cea care ucide.
O experientă dintr-o biserică îi deschide în fată o idee neasteptată: ”Punctul de la infinit!!”
“Acesta este punctul de la infinit din matematică, asta studiez eu asa de tare mereu, infinitul acesta care vine peste noi, de dincolo de lumea aceasta, infinitul care este lumea eternă a lui Dumnezeu”.
Să nu uităm însă că Victorita Dutu este de formatiune realistă, a studiat si predat matematica, stiintele exacte. Pictura, poezia sunt debuseuri, răgazuri ale mintii si simtămintelor fată de rigurozitatea reginei stiintelor.
O istorisire mistică despre Calinic ne aduce în lumea mănăstirii si a slujitorilor ei, tăcutii si ascultării monahi rugători si jertfitori pentru salvarea lumii:
„El devenea un apostol al zilelor noastre prin frumusetea lui Dumnezeu la care medita zilnic. Cât de frumoasă este această călugărie lăuntrică trăita în afară de timp, de spatiu, de determinari fizice si psihice.
Frumusetea lui Dumnezeu este cea care vindecă si salvează, este cea care duce la Înviere.”
O scriere la limita fantasticului cu realul, de o frumusete aparte este „Laimona”, în care autoarea îsi povesteste trăirile emotionale legate de natură si de iubire:
„Sunt în pădurea de salcâm, copacii sunt destul de rari, iarba a crescut pe sub ei, e mult soare aici si multă căldură. Aud fosnetul vacilor mergând si rupând iarbă. Păsărelele ciripesc în crengile copacilor, multumind parcă lui Dumnezeu pentru ploaia multă pe care a dat-o. Toate florile sunt mai vii, mai pline de viată, copacii primesc lumina soarelui ca o binecuvântare a divinitătii. Ierburile sunt de un verde sublim. Frunzele galbene de salcam sunt căzute printre ierburi, dar galbenul are multă lumină, lumină îngemănată cu albastrul cerului ce-l privesc printre copaci si printre frunzele de un verde intens, verde
intens, plin de lumină.
Continui să citesc sonetele lui Shakespeare si să gândesc la tine, să mă întreb de ce am putut să te visez, pentru prima dată tocmai acum, atât de departe, de când m-am îndrăgostit de tine. Mă obsedează chipul tău, îl caut parcă fără să stiu prin pădure, pe la izvoare, pe la lacul din pădurea de stejar. Te visam că ai venit la mine să mă vezi ce fac, si că vrei să pleci imediat, unde ti-ai propus să stai. E în mine o căutare mută a glasului tău, a pasilor tăi, a ochilor tăi, a mintii tale, a gândirii tale.
Si totusi cred în continuare că am fost făcuti unul pentru altul, de la începututl lumii.
Să caut etenitatea prin tine, divinitatea prin tine, si pe mine însămi prin tine. Si totusi ce e acum nu e iubire, pentru că iubire înseamnă prezenta ta, prezenta ta eternă lângă mine. ţ
Si continui să îl citesc pe Shakespeare. Să gândesc la tine si la Emin, cu a sa Odă în metru antic.”
Un fel de „Cântare a cântărilor” modernă, nu „în metru antic” dar în fraze de o puritate si un negrăit farmec: „E un izvor aici lângă mine si unul sus, sus...mai la deal, cam de unde răsare steau polară. Aud susurul apei abia distins
printre fosnetul frunzelor de stejari si de frasini ai pădurii din Măgură. Fluturi albi si albine dansează deasupra si prin ierburile înalte. Lângă izvor e o salcie bătrână, bătrână de pe vremea lui Stefan cel Mare, a Sfântului Stefan.
Si lacrimile îmi curg, îmi curg siroaie în lumina apusului de soare. Aud susurul apei ce se împleteste mai la vale printre salcii si stuf ca apa izvorului din deal, un izvor puternic, iar apele merg spre lac, nu mult la mai la vale. Lacul e într-o poiană mai mică, dar e destul de mare, are trestii si are si o barcă, e o barcă de când e vremea, de când e lacul, de pe timpului Sfântului Stefan, sau poate si mai înainte.
Sunt îmbrăcată în alb si hainele îmi sunt lungi, lungi, părul meu e lung aproape să-mi ajungă la glezne si e negru, e negru.
Privesc în acest rai, în această minunătie a naturii, si lacrimile îmi curg, îmi curg siroaie.
Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi puterea să iubesc si să sufar, ajută-mă să descopăr ce e iubirea Iisuse Hristoase, descoperă-mi întelepciunea, poate întelepciunea prin iubire.”
„Zeită a muzicii” este tot produsul recurgerii la antici:
„Zeită a muzicii să cânti în templu, să cânti oamenilor despre adevăr si iubire, evlavie si frumusete. Să cânti că Dumnezeu e adevărul, zeită a muzicii, mireasă a iubirii, regină a florilor si împărăteasă a frumusetii. Să cînti în templu o dată cu ivirea zorilor, după câtatul cocosilor în noapte. Să dansezi si să cânti pe cale zeită a paradisului iubirii. Să dansezi si să cânti pe potecile pădurii, să ti se audă glasul până în abisurile eternitătii, să dansezi prin pădure si să plutesti pe deasupra ierbii, odată cu răsăritul soarelui, minunătie a lumii, minunătie a iubirii, minunătie a frumusetii.
Să-ti cânti iubirea în propria lume, să trăiesti în propriul tău vis, că visele sunt mai frumoase decât viata în sine si să vrei să nu te mai trezesti niciodată, să umbli ca un visător căutând acel ceva inedit de care ai nevoie si care e în tine pus de veacuri, odată cu eternitatea din noi. Să urli disperată în
noapte atunci când te trezesti. Să lupti cu propriile tale iluzii si să vezi cum ele cad în fata realitătii ca niste jucării stricate, aruncate de undeva de sus si să nu cazi ametită si pe moarte la marginea apei.”
Natura în toată splendoarea ei unică este prezentă si în proza: „Floare de tei”:
„Si plouă si plouă si plouă si verdele ierbii si verdele ierbii. Verdele frunzelor de tei, în luna iunie, în luna iunie, închid ochii si văd castelul de clestar ce răsare dintr-o floare de tei sau mai exact ce se transformă dintr-o flore de tei, această minunătie a frumusetii. Floare de tei cu parfumul tău edenic
simti cum te înalti, te înalti, te înalti până sus. Cum inspiri din parfumul extraordinar al florilor de tei si simti cum esti mai sus.
Am o floare de tei în mână si parcă as avea ceva magic.
Închid ochii si văd coronita de abur ce se naste din floarea de tei, o văd asezată pe o carte de versuri, o carte de versuri plină de flori de tei, o văd asezată pe o carte de versuri, o carte de versuri plină de flori de tei.
Coronita ce s-a născut în luna lui iunie dintr-o flore de tei seamănă cu floarea de tei si stă pe un volum de poezii. Văd cum totul e scăldat în lumină si aud ca din depărtare un cântec, un cântec, o simfonie divină a naturii, poate că e fosnetul frunzelor dezmortite din starea lor de o suflare de vânt, poate ca e un murmur de izvor sub un tei, sub un tei ce-si plânge nemurirea cu petale căzânde în apa plină de lumină a soarelui revărsată printre frunze. Poate că-i amintirea unui cîntec de cocos în plină noapte.
O floare de tei, o floare de tei în care e zidit la dimensiuni infinit de mici paradisul, paradisul pierdut. E atâta puritate si prospetime într-o floare de tei încât mă copleseste si poate că mă sperie, privesc tinând în mână floarea de tei si văd paradisul clădit în ea cu castelul de lumină, cu muzica divină ce
răsună din el, muzică ce abia o auzi, poate că e si un dangăt de clopot amestecat prin ea, dangăt care mă trezeste parcă din visare si poate din uitare.
Si teiul, si teiul privit din depărtare, teiul aflat nu departe de lac privit din depărtare, proiectat asa la orizont parcă as vedea un tablou din cerdacul casei mici, casei mici ce seamănă cu cea a lui Brâncusi de la Hobita, e casa bunicii poate că e casa mea.”
„Ciocârlia în răsărit” – este o proză care aminteste de „Epifaniile” poetului leton Immans Ziedonis, cel care se închina ode pe vârful de munte soarelui si îl preamărea ca pe Dumnezeu. Este mai degrabă o Odă a Bucuriei si a gloriei de a trăi frumos, curat si cinstit, protejat de Dumnezeu, de natură si de oameni, al căror nume este Iubire.
„Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede portiunea defoc printre nori, a răsărit soarele înainte de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca aparitia ta, Dumnezeule în negura mintii mele de om muritor.
Privesc razele soarelui cum se revarsă deasupra norilor si printre nori spre noi. Ciocârlia a primit si ea binecuvântarea luminii. Ciocârlia se înaltă sus, sus până la cer spre soare si-mi duce parcă tăcerea iubirii mele spre soare, spre Dumnezeu.
Razele soarelui, mireasma naturii, cântecul naturii si iubirea mea sunt ca o explozie simfonică înăltată lui Dumnezeu”.
Si până la urmă te biruieste lumina din toate colturile sinelui.
O proză poetică plină de mireasmă si culoare. Si până la urmă nici nu mai stii: poezia inspiră pictura ori pictura inspiră poezia. Ambele împletindu-se, completându-se, îmbinându-se perfect, într-o armonie care nu poate decât să confere ochiului si auzului o binefacere si o bunăstare minunate.


O carte frumoasă, a unei scriitoare sensibile. O carte care te face mai bun, mai îngăduitor, mai curat, mai fericit. Si de ce nu, o carte care, chiar dacă nu salvează lumea, o poate îmbunătăti considerabil.








Cezarina Adamescu    12/2/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian