Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Eminescu for Windows

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De pildă, literatura bună. Si aceasta în ciuda faptului că secretul ei infailibil pare simplu: reteta unei “belle lettre” este să pui în formă desăvârsită trăiri majore, mereu actuale, universal valabile, cu care să se identifice pe cât posibil multi dintre cititori.
Talentul înnăscut nu au nevoie de considerente de genul acesta, utilitariste. Când esti făcut pentru a scrie, nu te interesează moda vremilor sau gustul lectorilor. Scrii pentru că preaplinul nu-ti dă pace, scrii pentru că nu poti altfel, scrii pentru că altfel nu-ti găsesti linistea. Multi autori mărturisesc că le poartă cineva mâna, nevăzut, împrumutându-le harul, pentru a se face auzit.
Geniul depăseste talentul cu un pas. El merge mai departe si modelează o lume nouă, schimbând însăsi rădăcinile noastre. Sensibilitatea sa nu se adaptează la mase. Universul însusi pare să-si potrivească pasul după ritmul respiratiei sale creatoare.
Putini sunt însă creatorii de artă binecuvântati cu instinct pentru eternitate. Răsar sporadic, mult prea rari, străpungând regulile grăbitei lumi caleidoscopice în care trăim. Ne vine greu să distingem între esentă si flacon, între căptuseală si stofă, asaltati din toate părtile de senzatii si informatii de “umplutură”. În acest context, e tangent la miracol momentul în care descoperim pe paginile altora ideile pe care credeam că le nutrim doar noi. Nimic nu se compară cu satisfactia regăsirii propriilor bătăi de inimă între copertile unei cărti păstrătoare de comori.
“Cazul” eminescian e parcă făcut pentru a ilustra acest adevăr. Se spune dealtfel că Eminescu ar fi cultivat o adevărată manie pentru perfectiune, cizelând si reformulând fiecare fragment în repetate rânduri, ducându-l la limitele epuizării. Indiferent de timp sau de spatiu, atingerea geniului continuă să emotioneze neîntrerupt. Tineri sau vârstnici, români sau de alte natii, azi sau acum două sute de ani, adeptii lui Eminescu caută în rândurile scrise de el împlinirea, răspunsul. Cercul de entuziasti, care se grupase în jurul poetului încă de pe vremea când edita “Timpul”, se perpetuează ca un ecou, asemeni reverberatiilor pe suprafata unei ape line, atinse în treacăt de-o aripă de fluture pasager.
E greu să entuziasmezi un copil de scoală pentru lecturile “obligatorii” de prin manuale. Tin minte si eu cum, în anii de liceu, când învătam pe derost Luceafărul
– nu fără plăcere, dar nici cu prea multă tragere de inimă - nutream pasiuni tainice pentru rebelele versuri stănesciene. Ne întreceam pe atunci imitând inventivitatea veselă a lui Marin Sorescu, citeam “Arta a conversatiei” de Ileana Vulpescu sau versurile incendiare ale în-Flăcăra-tului Adrian Păunescu, ne identificam cu singuraticul Preda. Eminescu era atotprezent, dar instalat solid pe podestul său meritat, “clasic”. Romantismul său declarat nu cadra cu pornirile noastre de tineri teribilisti, în tenisi albi. Erau vremuri în care autoritatea centrală impunea prin programele scolare un ghiveci de scriitori nu întotdeauna valorosi. Copilul care crestea în noi privea circumspect si cu băgare de seamă devălmăseala proletcultistă si se rezuma să adune impresii, pentru a-si forma abia mai târziu o părere proprie. Abia după depăsirea etapei “cool”, de la distanta unor ani, ochiul spălat de constrângerile din afară, descoperă deliciile binecuvântatei rime eminesciene.
Ne surprind pasajele în proză, transmise din mână în mână prin internet, care relevă o cu totul altă natură a Luceafărului nostru, mai de zi cu zi, cotidian. Articolele sale critice la adresa societătii românesti în plină schimbare, descrierea detaliată a lipsei de integritate a unor politiceni sochează prin actualitate, de parcă ar fi scrise chiar acum. Nu întâmplător, personalitatea unică a Omului Mihai Eminescu depăseste cu mult limitele schematice de poet, pe care ni le serviseră activistii zelosi, interpretând « Împărat si Proletar » ca pe un îndemn tacit la aderare.
Destinul controversat al jurnalistului între ciocan si nicovală, cu păreri proprii pe teme de salvare natională, nu e o raritate nici în zilele noastre. Recenta disparitie dintre noi a poetului Adrian Păunescu este un nou prilej care, la fel, ne pune în încurcătură.
Mihai Eminescu nu a făcut niciodată un secret din orientarea sa vădită de dreapta, dar insista asupra independentei sale religioase, ferindu-se de etichetări. Crestină, budistă, agnostică sau ateistă, natura interioară a artistului Mihai Eminescu rămâne ambiguă si deschisă spre toate orizonturile posibile. Pozitia sa incertă a fost interpretată de contemporani drept protest incomod. Nu-i de mirare că adeptii complotului politic pun si astăzi sub semnul întrebării conditiile suspecte ale mortii sale, în urma tratamentului cu injectii de mercur, impus de doctorul Sutu. E limpede că autorul atâtor articole polemice, poetul „Epigonilor” si al „Criticilor mei” nu ducea lipsă de adversari politici.
În calitate de amatoare de literatură fără pretentii de exegeză profesionistă, fac primul pas în directia împrospătării amintirii, deschizând calculatorul. Poate din cauză că ne aflăm pe terenul tehnicii moderne, sau poate si pentru că am acumulat experientă între timp, Eminescu mi se pare mult mai aproape, mai modern. Suspansul creste pe măsură ce răsfoiesc paginile virtuale întocmite în limbi străine. Constat cu stupoare că există un Eminescu pentru germani, dar un altul pentru englezi, spanioli sau francezi. Ca o delicatesă în foi etajate, pe ecranul din fata mea se “coace” o pâine cu straturi suprapuse. Să fie oare peste tot acelasi aluat, doar prelucrat în forme diferite? Cel târziu acum, toana mea de moment se transformă într-o cercetare pasionantă, plină de suspans.
Desi toti sunt unanimi, considerându-l pe Mihai Eminescu, asa cum bine zicea Nicolae Iorga, părintele incontestabil al limbii române moderne, sunt diferente de nuantă de la un site la altul. Englezii îl interpretează pe Iorga în felul lor inedit, traducând, citez, „godfather”. Amuzant si „very british”, căci postura de „nas” nu se potriveste cu tineretea poetului dispărut prematur.
Wikipedia germană pune accent pe formarea sa prin scoli de limbă germană, inclusiv la Viena si la Berlin, dar nu uită să mentioneze că Eminescu nu a pus pret pe finalizarea studiiilor facilitate de generosul său mentor spiritual Titu Maiorescu, abandonându-le în stil atât de „ne-nemtesc”.
Spaniolii si francezii preferă să dezvolte latura sa patriotică, de istoric si publicist si cea a angajamentului său în plan politic, pentru unitatea natională. Aflu lucruri pe care poate le-am învătat pe vremuri, dar care probabil nu mi s-au părut demne de memorat. Anume că poetul a asistat la cursurile Universitătii din Viena, cunoscând acolo alti tineri din Provinciile vorbitorilor de limbă română, înflăcărându-se alături de ei pentru idealurile natiunii dezmembrate. Dar că n-a legat prietenii serioase cu nimeni din rândul celorlalte nationalităti. Si mai citesc că primele scoli frecventate au fost cu predare în limba germană – firesc, era vremea Imperiului Austro Ungar – si că studentul Eminescu se ocupa ocazional cu traduceri.
Fără intentia de a-i stirbi aura, simpla asemănare dintre tineretea sa si preocupările tinerilor de azi, bursieri tot la Viena sau la Berlin, ni-l aduce mai aproape. Există si acum tineri români care asistă „extraordinar” pe la cursuri din străinătate, pentru că nu li se echivalează anii de studii acumulati în tară (deci, nu sunt studenti cu înmatriculare „ordinară”). Multi se ocupă în paralel cu traduceri.
Am fost si eu la Viena. Cine ar fi crezut că, prin prisma Vienei lui Eminescu, voi regăsi pe căi asa de ocolite amintirea lecturii cărtii lui Adrian Păunescu „De la Bârca la Viena”? Pe vremea când o citeam si tălmăceam înfrigurată sensul ascuns al frazelor cenzurate, însăsi ideea că as putea vizita cândva eu însămi capitala Austriei părea o himeră.
Undeva la Viena trebuie să se fi produs si teribila fractură din destinul geniului, deja manifest. Nu stiu dacă e importantă cauza, dar e cert că de pe acum se pun bazele celui care va fi „fericit ca artist, nefericit ca om”. Sunt voci care pun criza pe seama întâlnirii cu Veronica Micle, altele o atribuie mai degrabă predispozitiei sale genetice pentru depresie, caracteristică familiei Eminovici. Cert este că, începând cu Viena, Eminescu devine complicat, melancolic si romantic, dar si schopenhauerian cu trup si suflet, înclinat spre critică. Ideile lui Arthur Schopenhauer, adesea xenofobe, misongine, antisemitice si extremiste îi apar ca solutii potrivite pentru a scutura ordinea nefirească a lumii si pentru a provoca schimbarea. Din acest moment, decizia de a nu acumula de-a lungul vietii nimic conform cu regulile - „nici diplome, nici pozitii, nici căsătorie sau avere” - devine crez definitiv. Romanticul Eminescu se conturează începând de acum, clar diferit de colegii de generatie. Cu scopul declarat de a face cunostintă cu autorul poemului „Veneră si Madonă”, Iacob Negruzzi călătoreste la Viena. Va mărturisi mai târziu că, în cafeneaua vieneză, Eminescu era vizibil de la distantă, cu profil romantic, părul lung si privirea pierdută în melancolie.
Găsesc cu groază pe un sit german de referintă poezia “Siehst Du den Stern“, scrisă de poetul elvetian Gottfried Keller si rămân înmărmurită de frapanta asemănare cu preferata mea, “La steaua”. Aflu că versiunea eminesciană este o prelucrare după originalul din limba germană. Mă doare putin, dar faptul nu stirbeste cu nimic frumusestea poeziei si nici meritul celui care ne-a făcut-o accesibilă, fără să facă un secret din faptul că a tradus. Oare câte alte detalii, de care nu am avut cunostintă până acum, ne-au mai fost ascunse?
Fidel spiritului practic tipic german, autorul paginilor din internet nu uită să mentioneze amănuntul picant precum că singurul onorar primit vreodată de Eminescu pentru o operă literară a fost suma modestă din partea revistei „Familia” în 1883 (târziu!) la publicarea câtorva poezii (printre altele Adio, Si dacă, Pe lângă plopii fără sot).
„Unul din ilustrii necunoscuti ai literaturii europene”, asa îl desemnează pe Mihai Eminescu distinsul Profesor Doctor Ernst Ostercamp, de la Universitatea Humbolt din Berlin. Câtă dreptate are! Nu pentru că Eminescu nu s-ar fi tradus; opera sa există deja în peste 60 de limbi. Mai degrabă pentru că el vine din altă lume decât cea a autorilor moderni occidentali. Cum să nu-l aprecieze reputatul critic german, dacă până si adresa Institutului de Literatură din Berlin, cel pe care îl dirijează Domnul Ostercamp, trezeste nostalgii romantice: „Unter den Linden”?! „Sub tei”, care va să zică. Artera aceasta, un fel de „Calea Victoriei” pentru Berlin, a existat dintotdeauna, inclusiv pe vremea sederii studentului Mihai Eminescu. Iar teii, esenta însăsi a romantismului eminescian, sunt simbolul său celebru. Parcă aud vocea vibrantă a lui Nichita Stănescu, mărturisind că, de când l-a descoperit pe Eminescu, nu mai poate trece pe lângă un tei înflorit, fără să se pătrundă de fiorul metafizic.
Eminescul „spaniol” mă întâmpină pe internet ca un hidalgo idealist, purtat de idei progresiste. Sunt pomenite zvonurile despre aparteneta sa la o societate secretă, care urmărea eliberarea Transilvaniei de sub jugul imperialist si unirea tuturor românilor. Probabil o trimitere la societatea „Orient”, din care făceau parte o sumă de intelectuali entuziasti, dedicati promovării pe atunci încă tinerei limbi române. Numeroasele sale deplasări pe teren, ca si turneele cu echipele de teatru, în scopul culegerii de folclor si pentru cunoasterea dialectelor locale din zonele locuite la vremea aceea de români, par a veni în sprijinul acestei teze. În fond, unitatea limbii si cea geografică sau politică nu sunt altceva decât fatete ale aceluiasi patriotism. Se stie dealtfel că Eminescu a reactionat puternic pe fondul Războiului Ruso-Turc de la 1877-1878, condamnând împărtirea din final, odată cu recunoasterea independentei, ciopârtirea atât de nedreaptă pentru Basarabia si Dobrogea.
Exprimat în termeni spanioli, angajamentul său patriotic adoptă pe alocuri rezonate miscătoare, aidoma omagiului unui erou national, pe urmele legendarului El Cid. Tot paginile spaniole remarcă faptul că publicatia „Timpul”, pe care Mihai Eminescu o alimenta aproape singur cu articole, scriind până la epuizare, era de fapt organul oficial al Partidului Conservator.
Captivante, câteva din paginile în franceză despre Eminescu, pun accent pe pasiunea sa pentru arta dramatică. Nimic surpinzător pentru patria lui Moličre. Mai putin se mentionează piesele sale, cât amănuntele biografice legate de scenă. Începând cu renuntarea la scoală si plecarea în lume la 17 ani, alături de trupa lui Iorgu Caragiale, teatrul va fi mereu prezent în viata sa. Mai târziu, proiectul de traducere din germană a „Tratatului despre Teatru” de Heinrich Theodor Röscher avea să-i ocupe mult timp, pentru a rămâne neterminat. Pe scena lumii, Eminescu s-a văzut adesea ca un actor într-o piesă de teatru complexă.
Tot francezii sunt cei care pun sub semnul întrebării data reală a nasterii copilului Mihail Eminovici. Dacă ar fi să dăm crezare înmatriculării la scoală, unde ulterior avea să-l aibă ca dascăl pe neuitatul Aron Pumnul, poetul s-ar fi născut în decembrie 1849, si nu în ianuarie 1850. Corectura făcută pe baza mărturiei uneia din surorile poetului este aparent lipsită de importantă, dar inexactitatea poate crea dificultăti la ocazii jubiliare.
Un împătimit din spatiul vorbitorilor – sau mai bine zis al cronicarilor virtuali – de limbă engleză, găseste nimerit să vorbească despre comportamentul si psihologia fascinantă al lui Eminescu. I.L.Caragiale îl vedea într-o continuă oscilatie între introvertit (visător, neînteles, trist) si extrovertit (exuberant, dornic să guste paharul până la fund). În schimb, Titu Maiorescu, mentorul si omul politic căruia îi datorăm recunoasterea lui Eminescu în întregime, cel care i-a stat la dispozitie pe tot parcursul vietii, sustinându-l si ajutându-l să iasă din atâtea impasuri, sublinia îndeosebi latura comunicativă a geniului, capacitatea sa nestăvilită de a transmite emotii si de a-i entuziasma pe cei din jur, electrizându-i.
Acelasi autor pan britanic, îndrăgostit precum se vede de dedesupturile sentimentale ale vietii zbuciumate de poet, ne pune în temă cu prietenia neconditionată care i-a legat pe Mihai Eminescu si pe Ion Creangă, ideal de fraternitate perpetuat realmente până la moarte. Cert este că, atât Creangă cât si Eminescu au murit în acelati an, ca dealtfel si legendara iubire neînplinită, Veronica Micle. În viziunea internautului englez, iubirea pentru Veronica Micle rămâne un vesnic mister: Eminescu însusi a refuzat să facă pasul final spre împlinirea ei, în anii în care iubita – văduvă - îi devenise perfect accesibilă, dedicându-i-se cu atâta devotament. Retin din acest site că, fără Eminescu, nu am fi avut Ion Creangă si nu mă pot opri să nu remarc ce săracă ar fi rămas copilăria mea fără „Amintiri”. Învătătorul Ion Creangă ar fi rămas un simplu dascăl de tară, dacă nu l-ar fi întâlnit pe Eminescu si nu s-ar fi lăsat convins să scrie si să ia contact cu „Junimea”.
Nu mă surprinde prezenta unui bust Eminescian într-un loc public, pe un soclu binemeritat din München sau Paris, dar recunosc că nu mă asteptam să-l aflu tocmai în Pakistan, la Islamabad, ca monument dublu, alături de prestigiosul poet-filozof autohton Allama Iqbal. Sunt comemorati împreună, ca două laturi ale aceleiasi geniale sensibilităti, simbol al universalitătii idealurilor înalte, dincolo de granitele din spatiu si timp.
Mă dau la o parte de la calculator si încerc să compun în minte un Eminescu pe cât posibil fidel tuturor versiunilor vehiculate pe seama sa. Fascinează în continuare OMUL Mihail Eminovici, geniul care si-a ales ca „nom de plume” apelativul cu rezonantă mai neaosă, românească, de Mihai Eminescu, într-o vreme când „româneste” era ceva exotic, nebulos. Dacă as trage linie dedesupt, as scrie poate sub OM, ca motto în rezumat, cuvântul „curaj”, pentru că s-a încumetat nu doar să creadă în idealurile sale, ci s-a si pus în slujba lor. Fără garantia că ele ar fi corecte, dar tot mai bine decât optiunea de neimplicare, atât de răspândită.
Sub POET as pune mai întâi „geniu” iar apoi „trist”. E rău, e bine? Ce-ar zice „Luceafărul”, opera despre care se spune că merge cu inspiratia până înapoi la Upanisade? Caut într-o carte de filozofie din orient si dau peste un pasaj care îmi dă de gândit: „Multi oameni confundă veselia cu fericirea. Nu satisfactia momentană e baza fericirii adevărate. Poftele sporadice se duc si vin, plăcerea provocată de stingerea lor e de scurtă durată. Fericit esti când ceea ce simti se suprapune perfect peste ceea ce trăiesti si manifesti. Armonia dintre interiorul si exteriorul nostru este singura bază viabilă de fericire trainică. Poti fii trist, dacă asa te simti pe moment. Neopunându-te propriei tale naturi, lăsându-te în voia tristetii care te cuprinde, fără să o maschezi, fără s-o ascunzi sau s-o refuzi, vei întelege că e si ea trecătoare. Totul este să rămâi fidel naturii tale interioare. Tristetea e si ea doar o stare, nu schimbă esenta substantei pe care o porti în sâmburele tău. Poti fi trist si fericit în acelasi timp. Nu e o contradictie.”
Sperând că Eminescu a fost fericit, în ciuda tristetii care l-a însotit mereu până la finalizarea destinului său tragic, îi multumesc în gând pentru imensa comoară de spirit pe care ne-o lasă si nu-mi rămâne decât să-i doresc odihnă lină întru fericire tristă.


Gabriela Călutiu Sonnenberg
Benissa







Gabriela Călutiu Sonnenberg    12/2/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian