Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Măgura

La poalele dealului împădurit, din depărtare, satul părea ca o pată de culoare aruncată peste verdeata ce domina tinutul. De jur împrejur, era străjuit de păduri, numai în partea dinspre miază-zi, din capul satului, dădeai drept într-o văgăună, pe unde noaptea dacă treceai, fiori reci de transpiratie te năpădeau pe sira spinării. Un pârăias curgea lin prin ea, dar când ploua apele lui se umflau asa de tare si de vreme de două, trei zile nu mai puteai trece. De cu seară, peste această vale se asternea o pâclă deasă de nu te vedeai om cu om la o lungime de pas. Se spunea din bătrâni, că acea vale este bântuită si că multi pieriseră în ea, fără ca cineva să se mai întoarcă înapoi. Toti evitau să treacă seara pe acolo si la ultimul cântat al cocosului, nimeni nu mai cuteza să se avânte prin acel loc. Sătenii, oameni cu frica lui Dumnezeu, respectau cu sfintenie, toate zilele de sărbătoare si nu ieseau la munca câmpului, întruna din acestea, nici dacă-i picai cu ceară încinsă. Multe trăiseră la viata lor în acel loc care părea ca uitat de lume, dar ceea ce avea să se întâmple în acea seară, avea să le stârnească o mare spaimă, care le va amintii de povestile bătrânilor care-i înspăimântaseră în copilărie..
În sfânta zi de duminică, tot norodul, cu mic cu mare, mergea la biserica mică din lemn ridicată de mult, din mijlocul satului. Bătrânul preot, după ce tinea slujba, le vorbea despre cele sfinte si păcatele lumesti la care omul este supus si îi povătuia să nu cadă în ispită, iar dacă aceasta le apăreau în cale, să se închine la Dumnezeu si să plece mai departe. După ce termina, le spunea să meargă la casele lor si să nu uite nici o clipă, să-i multumească lui Dumnezeu pentru belsug, sănătate si să se roage să fie feriti de rele.
Dinspre Măgură, pe ulita satului venea agale, un car tras de doi boi. Un bărbat, cu fata arsă de soare si cu o căciulă de miel pe cap, ridica usor o nuia, fără a lovii însă animalele înjugate la car. Chipul său tânăr, împietrit, privirea pătrunzătoare, scot în evidentă caracterul unui bărbat negru la suflet. Petre al lui Ciubotea, că despre el e vorba, pe cât de harnic era, pe atât de hain la suflet si de zgârcit. Nu ajuta pe nimeni si nimeni nu cuteza să-i vină în ajutor, de vreme ce el respingea pe toată lumea, chiar si pe ai lui. S-a însurat cu Ioana a lui Ciupitu, nu din dragoste, ci pentru bucata de pământ din capul satului, până spre pădure, pe care o primise tată-su după ce se întorsese de pe front. Chinuită a mai trăit săraca până la sfârsitul zilelor. Când a venit pe luna mezina lor, Florica, Ioana era pe câmp la secere. Petre fusese plecat cu carul cu boi să vândă grâu si porumb la târgul de peste deal. Câteva femei îi săriră în ajutor si o duseră acasă cu copilul, apoi când auziră rotile carului zăngănind pe ulită, fugiră prin fundul grădinii să nu de acolo peste ele. Când era el acasă, nimeni nu le călca pe bătătură. A intrat în casă, si-a pus căciula pe un scaun si a întrebat-o pe Ioana: „Ce făcusi fă”. Ioana cu vocea stinsă de suferintă dar si de teamă, îi răspunse: „veni sorocul Petre si ne dete Dumnezeu o fată”. Petre s-a aprins la fată, însfăcă o sticlă de tuică din cămară si iesi în tinda casei, zise:” Cu ce ti-am gresit Doamne de-mi dai numai muieri, Când eu m-am rugat să-mi dai un fecior!”. Si azvârlind cu dintii, dopul de cocean din gura sticlei, trase o duscă zdravănă si se aseză pe scăunelul de pe prispă. Multă vreme nu le-a mai băgat în seamă pe cele două, de parcă ar fi fost singur în toată casa. Vremea trecea, fata crestea si se făcea pe zi ce trecea, tot mai frumoasă si harnică de nu-i stăteau picioarele cât era ziulica de mare. Când împlinii douăsprezece primăverii, Ioana, mama ei se stinse după ce suferise o boală care o măcinase câte putin în fiecare zi. Din femeia frumoasă si zdravănă care fusese, rămăsese doar un morman de oase, cât să le cuprinzi cu bratele. Asa că biata fată rămase numai cu Petre, care nu o iertase niciodată, că venise pe lume în locul feciorului pe care el îl astepta.
Zilele treceau. Sub suduielile si înjurăturile aproape zilnice ale tatălui, Florica era în văzul sătenilor cea mai cuminte si harnică fată pe care si-ar fi dorit-o cineva. De frumusete nu mai vorbim. Când iesea la cismea să ia apă, toată lumea se uita după ea. Părul negru ca pana corbului, ochii mari si albastrii ca cerul, trupul subtire si mlădios ca trestia, făceau să tresalte inimile flăcăilor din sat. Nici unul nu îndrăznise să se apropie de ea mai mult decât să-i de binete si să schimbe câteva vorbe. Bărbatii si femeile îi răspundeau cu drag la binete si o mângâiau cu vorbe dulci, compătimind-o pentru viata cruntă de care avea parte alături de tatăl său. Dar ea era multumită cu ceea ce îi dădu-se Domnul si le răspundea că e greu si pentru Petre, rămas singur de timpuriu fără femeie. Cu cine să-si mai povestească amarul. Într-o bună zi, la asfintit de soare, din capul ulitei se auzea mare zarvă. Florica iesi la poartă si prin norul de colb ridicat de vânt de pe marginea santului, văzu pe tatăl său venind cu căruta întesată de oameni. Fusese, iar la târg peste deal să mai vândă din grâne si acum venea acasă. De o parte si de alta a carului, pe loitre sedeau câtiva oameni cu sticle de tuică în mână, iar în mijloc, unul cu o cobză si altul cu o vioară, cântau de mama focului. Petre era băut bine. Picioare abia dacă îl mai ascultau. Opri căruta în fata portii si urlă la fată:
- Ce stai fă ca toanta, deschide odată portile că am venit să ne petrecem. Cu picioarele si mâinile tremurând, biata fată deschise larg portile din lemn si lăsă să treacă căruta cu alaiul ce răsuna pe toată ulita. Oamenii iesiseră la porti si cu ochii cât cepele de mari se închinau de mama focului. Unii ziceau că se apropie sfârsitul lumii, dacă Petre vine cu prieteni în curtea sa.
Tinându-se de loitră, sări jos din cărută si le spuse tovarăsilor săi să coboare că până luni nu mai pleacă nimeni. Vor petrece si ziua si noapte că are de unde. A muncit toată viata si Dumnezeu în loc de fecior i-a dat pe cap o pacoste de fată. Florica a încremenit. Nu-l mai văzuse pe tatăl ei niciodată în asemenea hal. Acesta tună spre ea.
- Da ce stai fă ca o stană de piatră? Scoate aici sub nuc masa si adă ceva d-ale gurii si o căldare de vin că suntem osteniti de atâta amar de drum. Năucită de suduielile tatălui, fata alergă într-un suflet la bucătărie, scoase masa rotundă din lemn, cără scăunelele mici, trei picioare si apoi puse strachină cu pui fript pe cer-l avea pregătit pentru Petre, după care, coborî în beci de unde aduse o altă strachină cu brânză si o alta cu murături. Bălăbănindu-se Petre intră în cămară si luă ulcelele de lut după care azvârli căldarea de aramă la picioarele fetei poruncindu-i să coboare la butoi să o umple. Fata trase căruta în grădină, dejugă boii si-i duse în grajd. Îi iubea foarte mult. Crescuseră sub ochii si oblăduirea ei. Îi plăcea tare mult să-i mângâie pe blana moale îi alinta de fiecare dată când avea prilejul. Acum era mai abătuta ca niciodată. După ce le puse în iesle câte un brat de fân, se aseză pe un bustean între cei doi plăvani si cu ochi înlăcrimati le vorbi asemenea unor oameni: „De ce oare nu-i pot fi pe plac tatei. Orice fac nu îi multumeste. Când trăia biata mama, mă mai plângeam la ea, acum doar voi mi-ati mai rămas.” Animalele rumegau alene fânul proaspăt si o priveau cu ochi galesi de parcă întelegeau tot ce spune fata.
În ogradă hărmălaia răsuna de răzbătea în tot satul. Urlau, chiuiau, cântau, jucau de răsuna toată ograda. Florica, înspăimântată, stătea în odaia de la drum si-i privea de după perdea. Cum se termina vinul din căldare, Petre tipa să o umple iară. Asa au tot tinut-o până a doua zi în zori. Când s-a crăpat de ziuă, toti zăceau întinsi sub nuc. Cu capul greu de băutură si clătinându-se de pe un picior pe altul, umblau căhui prin curte nestiind ce este cu ei. Când se dezmeticiră se puseră iară pe băut. Amiaza îi prinse tot la căldarea cu vin. Istoviti de băutură, cu picioare împleticindu-li-se, scoaseră boii din grajd si îi înhămară la jug, după care făcură cale-toarsă la târgul de peste deal.


Soarele răsărise. Razele-i blânde, mângâiau pământul reavăn si florile pline de roua diminetii. Florica se trezise de dimineată, potolise animalele si păsările, apoi puse ceva de mâncare în traistă. Luă o sapă de lângă cosarea păsărilor si porni prin fundul grădinii, spre capătul pădurii unde aveau un lot de pământ cu niste pomi fructiferi, pe care-i sădise în urmă cu un an. Crescuseră si era tare mândră de ei. Nici unul nu se uscase. Toti vecini când treceau pe acolo spuneau se minunau si ziceau că fata asta are un suflet de aur si că Dumnezeu pe lângă frumusete si hărnicie, i-a dat multă răbdare si pricepere. Singură, pe tot câmpul, până ce venea vremea să potolească păsările la prânz, îsi făcea de lucru în livada cu pomi.
Când nu trecea nimeni pe câmp, îsi despletea părul si alerga cu pletele-n vânt prin întreaga livadă cântând de răsuna pădurea. Apoi trecea printre rânduri si mângâia crengutele firave ale pomisorilor. Pentru ea acestia, cei doi boi si păsările din ogradă, erau bucuria vietii. Se bucura când era în prejma lor si totul decurgea normal. Se întrista când unul dintre cei doi boi era bolnav, sau o pasăre se rănea când încerca să sară gardul în grădină.
Se apropia ora prânzului. Ca în fiecare zi Florică îsi dosi printre copacii de la marginea pădurii sapa, si plecă spre casă. În acea zi se hotărî să facă un ocol si să vină pe ulită. Soarele pripea cu putere. Satul părea amortit. La porti rar mai vedeai câte un bătrân asezat la umbră sub câte un pom, pe pământul încins de arsită, sau pe un petic de pres. Florica le dădea binete, iar unii nici nu mai aveau puterea să răspundă din pricina căldurii. Alti dormeau de-a binelea. Cârduri de gâste ce dimineata când ies din curti, fac atâta hărmălaie de te scoală din morti, acum stau întinse pe margine a santului, încercând să găsească câte un loc mai rece să scape de soarele dogoritor. Din când în când câte o pală de vânt mai ridică câte un smog de praf pe ulită. La capătul ulitei se zăreste printre rotocoalele de praf, o pată neagră ce înainta spre mijlocul satului, agale. De ce se apropia, se putea distinge un tânăr, cărând în mănă o valiza mare din lemn. Ochii lui negrii ca pana corbului si ageri ca ai unui soim, scrutau zarea si din când în când, cătau prin curtile vecinilor pe care le lăsase în urmă, cu doi ani când fusese chemat la oaste. Părul de culoarea spicului de grâu, tuns cazon si aranjat pe spate, genele frumos arcuite deasupra ochilor, nasul putin coroiat si bine proportionat, gura mică cu buze subtiri si o bărbie proeminentă, scoteau în relief un chip frumos si un caracter puternic. Costumul, pe care si-l cumpărase cu banii strânsi în armată, i se potrivea ca turnat pe trupul său zvelt. Se apropie de fată, lăsă valiza pe pământ si îi întinse mâna.
- Bună ziua Florică! Îi zise Ionică, sorbind-o din priviri. Dar mare ai crescut cât am fost plecat.
- Bună ziua Ionică! Si tu te-ai schimbat mult.
- Ce mai faci si ce mai e nou prin sat?
- Toate sunt la fel. Tata cu lucrul câmpului. Acu merge des la târgul de peste deal să vândă din grâne. Vine toamna si nu avem unde le pune pe cele noi.
- Aha! Si tu Florică! Tu ce mai faci?
- Eu casă si câmp, câmp si casă….
- Ei lasă că-i bine. Eu am fost plecat tocmai la malul mării la oaste si tare dor mi-a fost de satul nostru. Nu mai aveam răbdare să ajungă trenul în gară. Si din gară până în sat nu am găsit pe nimeni.
- Apoi cine crezi că umblă pe arsita asta măi Ionică?
- Păi după cum se vede… tu! spuse flăcăul zâmbind si dând spre ea din cap.
- Ei eu umblu cu treabă. Trebuie să ajung acasă să dau de mâncare la păsări că acu încep zarva în ogradă, de scoală întreg satul.
Apoi o luă de mână si o rugă să se aseze pe valiza lui, la umbra unui ulm.
- Dar mai stai te rog putin! Nu am mai vorbit de mult cu cineva din sat. Ce mai este pe la noi?
- Nu ti-am spus măi Ionică, nu prea multe. Eu nu stau la poartă să număr lumea care trece pe ulită. Dar a lui Strâmbu a fugit anul trecut cu aia de la capul satului de lângă moară. Aia de umbla cu coadele împletite până în pământ.
- Aaa! Cu a lui Danacu.
- Da!. Vasilica. Si acum sunt plecati pe la oras. Nea Danacu nu vrea să mai stie nimic de ea. A zis că l-a făcut de râs. Să fugă cu Vasile chiar în noaptea de Florii, de ziua măsii!
- Vezi tu Florică! Nimeni nu-i întelege pe tineri. La noi s-a împământenit obiceiul de a te lua cu nuntă si cu zestre. La orase nu este asa.
- Dar cum altfel, Ionică! întrebă fata mirată.
- Foarte simplu. La oras sunt veniti din toate colturile tării. Muncesc în fabrici, în uzine, alti vând pe la magazine si uite asa se întâlnesc, se plac se cunosc si apoi se iau.
- Si părintii lor ce spun?
- Păi ce să mai spună! Merg după aia acasă la părinti si de multe ori ajung si cu nepotii.
- Vai! Dar nu e păcat măi Ionică să nu ceri binecuvântarea de la părintele tău care ti-a dat viată si te-a crescut.
- Asa s-ar cuveni, dar acolo timpul nu stă după tine. La oras toti aleargă de colo, colo, cât e ziua de mare. Dacă muncesti ai ce mânca, de nu, nu mănânci. Nu e ca pe la noi la tară. Te duci în grădină, iei o rosie, un castravete si o ceapă si pui pe masă. Nu. Nu ai bani rabzi de foame.
- Atunci, tot mai bine e la noi. Eu, ca să spun, nu depind de nimeni. Si de mâncare nu mă plâng.
- Dar Nea Petre când te suduie cum e?
- Apoi, de atâta amar de ani, m-am obisnuit. Vorbele lui nu mă mai lovesc întotdeauna. Doar că îmi vine dor de mama câteodată. Dar mai vorbeste-mi cum e la oras. Sunt tare curioasă. Eu nu am mers în altă parte decât la târg să-mi cumpăr haine si câte ceva de trebuintă. Spune-mi mai multe, te rog!
- Păi ce să-ti spun. Acolo oamenii stau mai multi într-o casă si casele nu au curti ca la noi. În acea casă sunt un fel de căsute mai mici unele peste altele. În ele stau câte 4,5 persoane si li se spune blocuri.
- Păi bine, bine! Stau mai multi dar dacă nu au nici curte, nici grădină, unde tin păsările, animalele…
- Acolo nu cresti si nu sădesti nimic Florică. Mergi la magazin si cumperi pasărea, la piată să cumperi rosii, ceapă, verdeată si la brutărie să iei pâine.
- Si nu li se urăste în casă?
- Nu, că merg la muncă ziua, iar seara se plimbă cu familiile prin oras.
- Si munca la oras e grea?
- Depinde unde găsesti. Poate fi si grea si usoară. Dar trebuie să muncesti. Ti-am spus, dacă nu lucrezi nu ai ce pune pe masă. Muncesti si ai tot ce vrei, casă, masă, toale, nu muncesti nu ai de nici unele.
- După cum spui tu, e si bine si rău. Dacă rămâi fără muncă, ce faci? întrebă oarecum îngândurată fata.
- Nu te dă nimeni afară dacă esti om de ispravă si te tii de lucru. Oamenii se respectă acolo, si nu se uită nimeni urât la tine că esti sărac si că nu ai un petic de pământ. Toti sunt egali si muncesc împreună, mănâncă împreună si merg cu totii duminica la bâlciuri, la târguri, la serbări.
- Si la magazine găsesti tot asa de multe lucruri frumoase ca la noi la târgul de peste deal?
- O! mult mai multe lucruri si mai frumoase, zise Ionică, făcând un gest larg cu bratele deschie descriind un cerc.
- Tare îmi doresc să văd orasul. Măcar odată. Nu e musai să cumpăr. Bani am. Am pus deoparte de fiecare dată când îmi da tata după ce vinde grâu sau porumbul la târg. Dar toale am destule, vreau să văd si eu casele în care stau oamenii la oras. Si fabricile, magazinele, bâlciurile. Ne mai spunea Costică a lui Urâtu când mai venea prin sat. Era împopotonat ca un mire. Mai gătit ca domnul învătător din sat si spunea că acolo nu trebuie să tragi în jug cum se munceste la noi la câmp. Muncesti de dimineata până după-amiază si după aia de petreci cu prieteni la restaurante, la cinematograf la filme. Dar ia spune-mi cum e la restaurant si la cinematograf?
- E frumos. Lumea primenită. Stai cu ai tăi sau cu prietenii la masă si chelnărul te serveste cu ce vrei. Muzica cântă si toată lumea e veselă si fericită. La cinematograf e altceva. Acolo e o sală mare unde nu ai voie să faci gălăgie. Pe peretele din fată este o pânză mare albă pe care se vede filmul. Adică niste oameni ca noi care joacă roluri din viata altora.
- Cred că e nemaipomenit! spuse fata gânditoare.
Deodată tresări si se ridică grăbită de pe valiză.
- Vai ce iute trece timpul! Exclamă. Trebuie să ajung acasă numaidecât. S-a făcut târziu si păsările asteaptă să le dau de mâncare.
Se ridică si Ionică si o îndemnă să meargă, că si el e nerăbdător să ajungă acasă, la unchiul lui.
- Du-te iute Florică că stăturăm ceva de vorbă! Zise zâmbind .
- Dară nu ai de gând să pleci asa de repede din sat! Vreau să-mi mai spui ceva de pe la oras!
- Nu. Nu am de gând să plec deocamdată. Stau să-l ajut pe unchiul la strâns pe câmp si oi vedea la sfârsitul toamnei.
- Atunci la bună vede Ionică! Spuse întorcându-se si făcându-i cu mâna, semn de rămas bun.
- Pe curând Florică! răspunse Ionică si ridicându-si valiza porni agale spre casa unchiului.


Ionică fusese fiul lui Costache si Catrina, oameni asezati si la locul lor. Într-o noapte pe când se întorceau de la nunta fratelui mai mic al lui Costache, care se însurase în satul vecin, peste sat se abătură nori negrii care vărsară multă ploaie peste pământ. Copilul fiind mic, rămăsese în grija unchiului si mătusi sale.
Era după miezul noptii, când se întorceau acasă cu brisca. Pâcla cuprinsese întreaga vale si apele ce se umflaseră dăduseră peste maluri. O vuitură s-a auzit peste toată vale si un puhoi de apă ce venea dinspre deal, rupea si mătura tot în calea lui. Aducea cu ea trunchiuri de copaci pe care-i rupsese din rădăcini si tot ce întâlnise. Când tocmai vroiau să treacă peste pârâu, puhoiul de apă i-a luat cu tot cu cărută si din acea noapte nu i-a mai văzut nimeni. Ionică era mic. Avea pe atunci doar un an si rămăsese singur. Unchiul si mătusa sa, oameni smeriti si cu frica lui Dumnezeu nu se putură dezlipi de copil. Desi erau buni la suflet si oameni muncitori, nu avuseseră parte de copii.
l-au crescut cu mare dragoste, încât copilul nu a simtit lipsa părintilor. Tudor un om blajin si cumpătat nu s-a dezlipit de el cât a fost mic. Ana îl iubea ca pe ochii din cap. Când era bolnav făceau nopti albe la căpătâiul lui, rugându-se la Domnul să-l facă bine si să-l ferească de ce-i mai rău. La scoală, până termină clasa a patra, îl duceau si-l aduceau pe rând acasă si i-au dat o crestere bună, Ionică fiind cunoscut în micul cătun, ca un copil cuminte, respectuos si harnic. Anii au trecut. Copilul care mai ieri mergea pe ulitele satului, devenise un flăcău de toată frumusetea, iar Tudor si Ana erau mândri nevoie mare. Ionică făcuse scoala în sat, iar liceul în orasul de peste deal. A fost un elev sârguincios, profesorii l-au lăudat de fiecare dată când părintii mergeau la scoală. Nu s-a putut angaja pentru că după ce a terminat liceul l-au luat la oaste si doi ani a fost plecat de acasă. Acum se întorcea, copt la minte, bărbat în toată firea.
Intră în curte. Lăbus ghemotocul pe care-l lăsase la plecare, era acum mare. Lătră de câteva ori, după care începu să se gudure la picioarele lui. Auzind lătratul câinelui, Tudor iesi în tinda casei si când îl văzu pe Ionică strigă bucuros pe Ana.
- Fă muiere, iesi iute Iată cine a venit acasă!
Stergându-si mâinile de făină, pe sortul agătat la brâu, Ana apăru pe prispă radiind de fericire.
- Bine ai venit fiule! spuse aceasta alergând spre el cu bratele larg deschise si cu ochii plini de lacrimi. Te asteptam si de azi de dimineată mă tot uit pe ulită.
- Bine v-am găsit sănătosi si mă bucur că m-am întors! Si o luă în bratele-i puternice, ridicând-o de nu mai atingea pământul cu picioarele.
Tudor îl privea de parcă-l sorbea din ochi. Devenise un bărbat fără cusur si era tare mândru de el.
- Tare dor m-a fost de tine măi copile. Credeam că nu mai am zile să te văd. Greu a mai trecut timpul de când nu te-am mai văzut.
Ionică îl cuprinse în brate si îl strânse asa de tare că bătrânul începu să tusească.
- Apoi dă-mi drumul că-mi rupi salele! Spuse zâmbind si bătându-l părinteste pe umăr.
- Pofteste băiatul în casă, nu-l mai tine în arsita asta! Îi ajunge cât l-a bătut soarele pe drum.
Tudor luă valiză si intrară în casă. Căsuta micută cu două odăi era curată, iar florile puse pe pervazele geamurilor de Ana, împrăstiau un miros îmbietor în toate încăperile.
Se asezară pe pat. Aveau multe de povestit. Despre ce făcuse Ionică la armată. Despre ce mai făcuseră ei pe acasă….
- M-am întâlnit pe ulită cu Florica lui nea Petre si am mai povestit putin.
- Cuminte fată si harnică. spuse Tudor. Te unge la suflet când stai de vorbă cu ea. Seamănă cu răposata de măsa, că Petre tot asa urâcios a rămas si acum o tine numai în betii cu unii de peste deal.
- Biata de ea! Grea soartă a mai avut si copila asta. Parcă a tinut calea la drumul mare. Dar o ajuta bunul Dumnezeu să-si găsească si ea pe cineva care să o scoată din ghearele căpcăunului de tatăsu.
- Ei mamă, la cum o stiu eu pe Florica, o fată cuminte si vrednică de toată lauda, o să găsească ea pe cineva care să-i aducă si bucurie după câte a îndurat! Si zâmbi cu subînteles.
- Să o ajute Cel de Sus, că în sat, toată lumea o iubeste si nu e om zdravăn la cap, să nu si-o dorească noră la casa lui.
- Ar fi bună si pentru noi! Că tare mi-ar fi de ajutor în gospodărie. Si apoi, ti-a cam venit timpul să te asezi, Ionică!
- Dar lasă-l fă muiere, că abia veni si începusi să turui vrute si nevrute. Mai bine fugi la sobă că ti se arde pâinea în cuptor.
- Amar de capul meu că mă luai cu vorba si uitai de pâine! Si iesi în grabă din cameră.
- Ei măi băiete. Nu-mi vine a crede de ce-mi văd ochii. Tare mândru te-ai mai făcut! Spuse Tudor dând din cap a satisfactie.
- Ce să spun tată. Acolo, viata de la armată te căleste si te pregăteste pentru viată. E si bine si rău. Dar oricum, înveti multe. Pleci de acasă copil si te întorci bărbat gata să iei viata în piept.
- Apoi bine zici Ionică. Că noi suntem bătrâni si puterile ne cam lasă. Am muncit si am avut o viată linistită. Acum e rândul vostru, al copiilor, să vă faceti un rost în viată! Noi cât om mai putea o să-ti fim alături si cu casa si cu nepotii, numai să te vedem si pe tine asezat.
- Ei toate or veni la rândul lor. Acum nu mă gândesc decât să mă odihnesc putin si să trag un ocol prin sat si pe tarină, că tare dor mi-a fost de acasă. E multe ori, noaptea mă visam pe câmp sau în pădure, alergând cu prietenii mei. Ce mai fac a lui Ciubuc si al lui Dumitru?
- Costel a lui Ciubuc a făcut armata la artilerie, la Caracal si a rămas rengajat în armată. Acum vreo două săptămâni, a venit acasă cu o fată. Zicea tasu că se însoară. Lucrează si ea învătătoare la o scoală de acolo de la ei de la oras. Ce să facă! În toamnă au pus nunta că trebuie să-l de în rândul lumii. Ion al lui Dumitru, lucrează tot la oras. A terminat scoala la CFR si i-au dat ăia serviciu la gară. Acolo unde umblă trenurile cu oameni. Asta nu s-a însurat dar vine sâmbăta acasă, e în vorbă cu fata lui Petrache, aia de lucrează la grădinită.
- Ei cam toti s-au aranjat p-aici prin sat! zise Ionică gânditor. Dar n-au intrat zilele-n sac. Si care-o fi să-mi fie ursită, mă va astepta si pe mine.
- Aha măi taică! Nu e zor. Abia de liberasi. Mai odihneste-te si revino-ti, că ai stat destul printre străini. Eu nu te bat la cap cu asta. Când crezi tu a avenit vremea ta, eu ti-oi fi alături!
Ana intră în cameră cu o ulcică de lut si i-o întinse lui Tudor.
- Hai că masa e asezată! Mă omule, du-te în beci si ia o oală de vin si haide-ti să ne punem la masă, că i-o fi foame si sete bietului băiat! Aveti vreme destulă să tot sporovăitii după masă.
- În bucătărie masa era pusă. Străchinile erau umplute cu ciorbă de pui, gătită numai cum Ana stia s-o facă, pâinea aburindă, ruptă în bucăti, o strachină cu brânză si o alta cu murături scoase de la putină. Pe lavită, într-un castron mare acoperit cu un capac din lut, astepta puiul rumen fript la vatra cuptorului si mujdeiul de usturoi, al căror miros te făceau să-ti lase gura apă.
- Am simtit lipsa bunătătilor astea! A pâinii cale de cuptor, a ciorbei făcute în oală de pământ si a puiului pe grătar cu usturoi. Tare frumos mai miroase.
Se asezară în jurul măsutei rotunde. Apăru si Tudor cu ulcica de vin rosu si rece din beci. Se închinară si începură să mănânce. Ionică sorbea cu poftă din strachina cu ciorbă. Închinară un pahar cu vin, din cănute de pământ.
- Îi si uitasem gustul! Zise băiatul punând cănuta goală pe masă. Nimic nu se compară cu vinul nostru. Parcă te scoală de pe boală si îti dă putere.
- Ehei! E vin curat de buturugă. E medicament curat dacă stii cum să-l bei, de nu te bea el pe tine si e vai si amar.
- Ia si mănâncă Ionică, mai am. E oala plină. De dimineată tot robotesc prin bucătărie să gătesc. Ti-am pregătit si plăcintă cu brânză la cuptor. Când erai mic mă puneai să-ti fac în fiecare duminică.
- Am să mănânc din toate, nimeni nu găteste asa de bine ca matale.
- Nu o mai lăuda că i se urcă la cap si se pune pe tânjeală. Zise Tudor râzând si după ce umplu cănutele cu vin o ridică pe a lui. Bine ai venit băiete!
- Bine v-am găsit sănătosi si mă bucur că suntem împreună.
- Să te tină Dumnezeu, maică si să te aibă în paza lui! Îi ură Ana si-l mângâie drăgăstos pe obraz.
Terminară de mâncat. Tudor care nu se mai dezlipea de Ionică de când intrase pe poartă se duse după el în grădină si se asezară la umbra nucului. Ionică întins pe spate cu mâinile puse căpătâi sub cap, privea cerul albastru, printre crengile copacului. Tudor sta lângă el si parcă nu stia cu ce să înceapă. Într-un târziu se scărpină în crestetul capului si se întoarse spre băiat.
- Mai e putin si vine vremea culesului. Anul asta a fost bun. S-au făcut toate. Avem si grâu si porumb. Via stă să cadă de încărcate ce sunt vitele, iar pomii, le-am sprijinit crengile cu araci, că altfel se rupeau de greutate.
- O să mergem să le adunăm. Stiu că e mult de muncă. Doar n-o să las totul în grija voastră. Cât am fost plecat cred va fost destul de greu fără ajutor!
- Am mai luat oameni cu ziua. I-am plătit cum am putut. Pe unii cu porumb si grâu, pe alti cu vin. Bani nu prea vor oameni pe la noi. Mai bine le dai de ale gurii si sunt mai multumiti. Pentru toamna asta mai am câtiva care au spus că vin să ne ajute. Le-am mai dat câte ceva, că anul trecut a fost cam secetă si au fost mai putine bucate. Acum mă gândesc unde o să le punem.
- Vedem noi. Mai măcinăm ce mai avem în pătul de anul trecut si mai băgăm si în magazie. Mâine mă apuc să mai scot ce mai e pe acolo si să fac putină curătenie.
- Am mai strâns eu, dar nu prea am mai avut nici timp si puterile m-au mai lăsat. Ce să-i faci, asa e bătrânetea! Zise Tudor legănându-si capul.
- Acum m-am întors, o să mă ocup eu de toate. A-ti muncit destul. Acum e rândul meu să muncesc, iar voi să vă mai si odihniti că vă ajunge atâta trudă.
- Mai pe seară o să ies si eu putin prin sat. Mâine după ce curăt magazia, vreau să mă duc prin livadă, pe la vie si cred că ajung si pe la tarină.
Ana rămăsese la bucătărie să strângă masa. Veni cu un pled tesut de lângă,la cei doi care erau absorbiti de discutie.
- Pune ăsta sub tine Ionică, că te trage pământul la spinare! Si se aplecă să-l întindă peste iarba verde. După care intră în magazie, de unde luă în sort câtiva pumni de boabe de porumb, le azvârli în curte la păsări si intră în casă.
Umbra nucului, si aerul curat ce venea dinspre pădure îl adormiră pe băiat pe nesimtite. Tudor se ridică si merge în grajd la animale.
Soarele era la asfintit când se trezi Ionică. Lăbus sta tolănit la picioarele lui. Se ridică, se întinse de-i trosniră toate oasele, apoi merse la fântâna din curte, de unde scoase o ciutură de apă rece si se răcorii pe fată. Transpirase si aruncă cămasa de pe el, udă leoarcă. Ana îi aduse alta curată si călcată.
- Iesi pe drum Ionică? si-i întinse cămasa albă.
- Da, ies putin până prin sat să mai văd si eu lumea. Tata unde e?
- E cu vaca la păscut, la poalele pădurii, că începuse să mugească în grajd de la căldură.
Îsi aranjă cămasa si întrebă pe Ana dacă e bine. Ana îl sărută pe obraz si dădu cu mâna peste pieptul lui, de parcă ar fi îndepărtat o scamă imaginară. Deschise poarta si iesi pe ulită. Lăbus îl conduse până lângă gard si se aseză pe burtă cu ochi atintiti în directia în care Ionică plecase. Satul nu prea se schimbase. Câteva case noi răsăriseră pe ici pe acolo. Cei care lucrau la oras, din ce agonisiseră, îsi ridicaseră pe locurile vechilor case din pământ, altele din cărămidă. Unele erau terminate si vopsite, altele erau încă la rosu, netencuite. Vecinii terminaseră treburile casnice si iesiseră pe la porti, la umbra pomilor.
Ionică îi saluta si toti îi urau bine s-a întors acasă. Era foarte respectuos si vecinii îl plăceau si pentru aspectul lui dar si pentru sufletul lui de om bun. Ajunse în mijlocul satului. În fata matului, erau câtiva săteni care se cinsteau cu băutură. Băiatul îi salută. Acestia când îl văzură îi făcură semn cu mâna să vină la mesele lor.
- Bine ai venit măi Ionică Ia vino la masa noastră să ne povestesti cum fu la cătănie! Zise Mărin al lui Lache. Mărin al lui Lache era mai mare cu câtiva ani decât Ionică. Făcuse si el cătănia La Babadag, la infanterie si de câte ori lua câte un păhărel, povestea amintiri din armată cum trăgeau cu tunurile în poligon de se cutremura pământul. De carte nu prea fusese bun. Asa că rămăsese acasă, se însurase cu Lenuta lui Corbea si făcuseră doi prunci, O fată si un băiat. De altfel, era un om muncitor si avea o gospodărie de invidiat. Muncea toată ziulica si era foarte chivernisit, dar nu se zgârcea niciodată să cinstească la matul din sat cu câte o cinzeacă de rachiu.
Îi făcură loc la masa lor si comandară la tejghea să le ducă o sticlă din cea mai bună tuică pe care o avea. Mărin puse în pahare.
- Încă odată, îti dorm bine ai venit acasă Ionică! Si dădură peste cap păhărutele cu rachiu. După ce se sterse la gură cu dosul mâini, se aseză si începu să turuie cu întrebările.
- Apoi ce să vă spun! Armată toti a-ti făcut. La fel am făcut si eu, doar că mai multă cu o juma de an. Că la marină stiti că se fac doi ani, nu ca la uscat.
- Măi! Dar ia spune. Cum e pe mare. Nu ti-a fost frică? întrebă Mărin.
- La început mi-a fost, dar până la urmă m-am obisnuit. Nu e chiar asa de greu cum ti se pare de pe uscat. E mult până te înveti cu legănatul pe apă că după aia nu mai ai probleme. Si continuă să răspundă la tirurile de întrebări care veneau din toate părtile.
- Ei acum că te-ai întors, o să te căpătuiesti si tu la casa ta. Apoi copiii… si un serviciu, nu? îl întrebă Toader. Toader fiul învătătorului Petrescu, terminase liceul tehnic si acum era veterinar în sat. Era tare căutat si priceput în meseria lui. Se însurase si el dar nu avusese parte de copii. Pentru aceasta, când ieseau de la scoală si treceau pe la cabinetul lui de lângă curtea scolii le dădea tot ce avea pe acolo, bomboane, biscuiti, suc, si când nu avea treabă, chiar iesea în curte de juca mingea cu ei.
- Nu am nici o grabă. Mai întâi să-mi fac un rost si după aia urmează si însurătoarea.
- Nu mai vorbi asa! Dacă-ti cade una cu tronc, uiti si de rost si de tot si gata, peste noapte te trezesti însurat. Asa pătii si eu, si uite acum am si doi copii, pe care-i iubesc ca pe ochii din cap! zise Mărin care se umflase în pene si radia de mândrie.
- Mai taci Mărine că tu umblai în limbă după Lenuta si o păzeai zi si noapte de teamă să nu ti-o sufle altul. Ripostă Toader si toti izbucniră într-un hohot de râs de răsună toată ulita.
Licoarea din pahare le dezlegase limbile si până închise matul, râseră întruna. Se despărtiră urându-si noapte bună si plecară fiecare la casa lui.
Ionică intră pe poartă unde îl întâmpină Lăbus, vesel, dând din coadă. Se aseză pe ciuci si îi prinse capul între mâini.
- Ei bătrâne, iată-mă din nou acasă. Ce bine este. Cu părinti, cu prieteni cu tine. Mâine te iau cu mine pe câmp să te mai dezmortesti putin. Vorbea cu câinele de parcă ar fi vorbit unui om. Lăbus, îl privea în ochi, de parcă ar fi înteles fiecare cuvânt pe care-l rostea. Îi lăsă capul din mâini, si intră în casă. În bucătărie Tudor si na nu se culcaseră. Îl asteptau să se întoarcă. Patul din odaia lui era aranjat. Le ură noapte bună, intră în cameră, se dezbrăcă, stinse lumina si se întinse pe pat. Chipul Floricăi îi apăru în gând. Ceva începea să încoltească în inima lui. Acea fetită plăpândă pe care o stia din scoală, cu codite împletite, acum era o femeie în toată splendoarea, care nu putea trece pe lângă cineva fără să nu o observe. Era destul de chipesă. De harnică nu mai încap discutii. Viata alături de Petre, Tatăl său, fusese un chin pentru ea. Ana avea dreptate când spunea că „ Fata asta merită pe cineva care să-i de fericire”. Zâmbi în noapte si încercă să-si facă ceva planuri, dar oboseala îl răzbi si adormi numaidecât.





George Smarandache    9/4/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian