Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Grădina carpatină


-filosofie si formă de a fi la români-

(Domnului Marian Barbu, la ceas aniversar)

În unul din articolele noastre anterioare ,,De la comunicare la marea bălmăjeală”, am încercat să reactualizăm si câteva puncte de vedere în abordarea comunicării. În ideea de a completa cele spuse atunci, reamintim faptul că se vorbeste despre comunicare în lumea animală, despre comunicare cu transcendentul sau cu lumea de dincolo, despre comunicarea om-calculator, ba chiar despre comunicarea ,,inteligentă”, formă de a fi a întregii materii. Într-un sens restrâns însă, comunicarea se tratează doar în legătură cu omul si cu societatea umană. Într-un anumit fel, în centrul tuturor abordărilor comunicării, se află el, omul, care are nevoie de comunicare pentru a ajunge la constiinta propriului său statut. Societatea umană nu poate exista în afara comunicării. Fără a exagera, dacă excludem cazurile patologice, putem spune că omul nu putea fi fiintă gânditoare, fără a fi totodată fiintă capabilă de comunicare, tot asa după cum, ca fiintă care comunică, omul nu poate fi altfel decât o fiintă cugetătoare.
Privind însă în profunzimea fenomenului constatăm faptul că abordatea unilaterală a comunicării ar structura-o într-un concept teoretic, steril si contingent, concept ce ar ocupa, cel mult, un loc în istoria stiintei. Actul comunicational, în adevăratul său sens, din punctul nostru de vedere, poate fi abordat, cel putin, la nivelul triadei ale cărei verigi sunt comunicarea-întelegerea-actiunea. Fireste, cel putin la nivelul curiozitătii, si noi ne-am pus întrebarea: comunicăm-întelegem si actionăm sau întelegem-comunicăm, si cele două fenomene se transformă în actiune, sau, după caz, în cel putin o miscare a spiritului, mai ales dacă suntem în cazul comunicării intrapersonale (comunicarea cu tine însuti). Cu alte cuvinte: care este locul pe care îl ocupă întelegerea în acest ,,lant cinematic”, functional la nivelul subconstientului si, mai ales, la nivelul constientului individului sau colectivitătii?
Complexitatea acestei întrebări asupra relatiei comunicare – întelegere ne face să fim si noi oarecum rezervati. Analiza corelatiei dintre comunicare si întelegere conduce la dezvăluirea unor mari complicatii datorate, printre altele, existentei unei mari diversităti nu numai a acceptiunilor si semnificatiilor întelegerii, dar în aceeasi măsură privitoare la comunicare. Dacă avem în vedere atât faptul că există: comunicare verbală, paraverbală, nonverbală; comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicare de grup, comunicare publică si comunicare de masă; comunicare intraculturală si interculturală; comunicare natională si internatională; comunicare politică, juridică, religioasă, didactică, medicală etc., cât si faptul că acestea se combină cu diversele forme ele întelegerii, ne dăm seama de complexitatea problemei aflate în discutie.
Totusi, pentru noi, este clar că nu se poate vorbi de comunicare umană în sens strict, fără a sublinia, cel putin, rolul întelegerii în comunicare. În definitiv, dacă elementele minime ale oricărui proces de comunicare sunt emitătorul, receptorul, mesajul si canalul, comunicarea propriu-zisă nu se poate realiza doar prin transmiterea mesajului de către emitător către receptor, fără ca acest mesaj să fie înteles de către receptor. Întelegerea devine astfel o parte importantă a oricărui proces de comunicare si ocupă cel putin jumătate din acest proces.
Apare însă problema definirii întelegerii, sau cel putin a caracterizării ei, sarcină justificată nu numai de considerente gnoseologice, ci si, poate mai ales, de necesitatea maximizării întelegerii în procesul de comunicare si, astfel, de nevoia asigurării si sporirii eficientei acestui proces în relatiile sociale. Din acest motiv, trebuie precizat mai întâi că există o ,,întelegere” comună, cotidiană si naivă a conceptului de întelegere, acceptabilă în limitele nevoilor obisnuite ale omului, desi marcată de o extremă relativitate si subiectivitate. Pentru nevoi mai înalte însă, acceptiunile cotidiene si subiective ale acestui concept se dovedesc nu numai insuficiente, dar si inadecvate.
Conceptul de întelegere, ca si cel de comunicare de altfel, se pretează la abordări multiple si variate. Într-o primă instantă, el poate fi cercetat din punct de vedere lingvistico-semantic. În acest sens, putem vorbi de întelegerea unui cuvînt, a unei propozitii, a unui text si, la rigoare, de întelegerea unei limbi. În particular, analizele de acest tip se dovedesc deosebit de necesare si utile pentru activitătile de traducere si de interpretare de text. Dar tot asa de bine vorbim despre întelegerea unei actiuni, a unui eveniment, a unui om sau grup de oameni, a unor relatii personale si sociale, chiar a unor obiecte, fenomene, procese, proprietăti si relatii din realitatea fizică.

Sub un alt aspect, întelegerea formează un important obiect de cercetare pentru studiile de psihologie, generală si socială. Din acest punct de vedere, sunt studiate nu numai procesele psihice de la nivelul individului uman care intervin si fac posibil actul de întelegere, dar si diferitele cadre socio-culturale în care sunt crescuti si educati oamenii si de care depind capacitătile lor de întelegere. Un caz particular în acest context îl constituie analiza factorilor care fac posibilă întelegerea, dar care si împiedică întelegerea (de exemplu, stereotipurile culturale si etnocentrismul), dintre indivizi apartinând unor culturi diferite. Dar în comunicarea interumană realizată cu ajutorul limbajului, în comunicarea verbală, cum se spune, cotidiană sau în forme elevate si speciale, se întâlnesc o serie de fenomene care pun dificile probleme de întelegere. Pe lângă fenomenele de ambiguitate si vaguitate, se găsesc cele care tin de vorbirea indirectă, de aluzii, de sugestii, de suspiciuni, de diversitatea figurilor si tropilor (metaforă, metonimie, sinecdocă, ironie), de comunicarea prin figuri retorice ale tăcerii si ale jocurilor de limbaj si, de fapt, de folosirea întregului arsenal al figurilor stilistico-retorice. La fel de numeroase si dificile probleme de întelegere si interpretare pun fenomene ca presupozitiile, implicaturile si explicaturile, prezente inevitabil în orice proces de comunicare umană verbală.
În fine, o multime de alte asemenea probleme apar în comunicarea paraverbală si mai ales în cea non-verbală (gesturi, postură, vestimentatie, pozitie spatială, folosirea aspectelor temporale în comunicare etc.)
Există si perspective oarecum mai particulare asupra întelegerii, dar care vizează aspecte la fel de importante pentru relatiile si actiunile oamenilor.
Fără a intra în detalii, mentionăm doar că întelegerea implică o componentă logică majoră, dacă n-ar fi altceva decât respectarea, fie ea si inconstientă, involuntară, a unor principii si reguli ale gândirii fără de care comunicare însăsi n-ar fi posibilă.
De asemenea, se poate vorbi de aspecte morale, juridice, politice, diplomatice, religioase etc. ale întelegerii, a căror analiză si descifrare ar fi de natură să contribuie la eficienta procesului de comunicare interumană. Nu în ultimul rând, trebuie mentionată în acest context, retorica, considerată, chiar si azi, ca fiind cea mai veche disciplină a comunicării, dar într-o măsură destul de mare si o teorie a întelegerii.

O abordarea filosofică a întelegerii, comportă, la rândul ei, o multime de dificultăti. Există enorm de multe curente si orientări filosofice, din perspectiva cărora poate fi analizat conceptul de întelegere. Desigur, cel mai potrivit astfel de curent ar fi hermeneutica, dar, după cum se stie, acest curent este, la rândul său, extrem de eterogen. De la interpretarea de text si întelegerea corelată cu acest gen de interpretare, până la acceptiunile ontologice heideggeriene ale întelegerii si interpretării, este o distantă destul de mare. Un loc aparte îl ocupă, în acest context, diferitele variante ale pragmaticii lingvistice si universale, ca si ale pragmatismului, în general..
Pe de altă parte, problema întelegerii a fost, cu exceptia marilor lucrări elaborate de către, F. D. E. Schleiermacher, W. Dilthey, H.-G. Gadamer, mai putin dezbătută în studiile de specialitate, iar acolo unde s-a făcut acest lucru, abordarea a fost, de cele mai multe ori, unilaterală. În acest sens, putem exemplifica lucrările, de altfel de mare calitate, în care întelegerea este studiată din perspectiva doar a explicatiei, a hermeneuticii, a cunoasterii în general (pedalându-se, în special, pe teoriile clasice ale adevărului), a psihologiei etc., si mai putin, sau aproape deloc, din perspectiva metastiintei care are ca principală trăsătură gândirea comparativă, holistică, a oricărui sistem de cunostinte, valori si culturi.
Cu alte cuvinte, întelegerea a fost mai putin studiată din perspectiva a ,,ceea ce cuprinde si ceea ce este dincolo de stiintă si dincolo de sfera cosmologiei astrofizicaliste”. Considerată de unii filosofie, de altii, ,,filosofie de dragul filosofiei”, metastiinta ( într-un sens diferit de cât cel clasic al cuvântului), respinge pretentiile de întelegere ale stiintei si vrea să reinstaureze filosofia ca ,,dragoste de întelepciune”, în sensul socratic al unei investigări cât mai largi cu putintă a cosmosului si a sinelui. Ea începe acolo unde stiinta se termină, în sensul că se ocupă de ceea ce este dincolo de examinarea din punct de vedere al stiintei fizicaliste, si devine crucială în întelegerea umană, tocmai în momentul în care stiinta nu mai poate fi o sursă de îndrumare si descoperire a adevărului.
Pe de altă parte, gândindu-ne si numai la faptul că actul comunicational reprezintă un fenomen esential al vietii umane, sociale, de grup, familiale si individuale, un liant al acestei vieti, si un adevărat mediu în care si prin care se produc toate faptele si evenimentele sociale, comunicarea fiind un element definitoriu al ontologiei umane, nevoia de a găsi modalităti eficiente de depăsire a unor astfel de dificultăti si de a asigura realizarea comunicării chiar prin intermediul unor astfel de fenomene, ne apare ca de la sine înteleasă.

Ultima idee enuntată mai sus ne trimite imediat la o altă perspectivă asupra comunicării si întelegerii, anume cea pe care ar putea-o oferi cercetările de sociologie si de teoria culturii. Specialistii din aceste domenii au de descifrat numeroasele si adesea cetoasele semnificatii ale cuvintelor, propozitiilor si mai ales ale gesturilor indivizilor apartinând unor grupuri sociale si culturale diferite. Ori, în conditiile sporirii fără precedent în zilele noastre a modalitătilor si formelor de comunicare internationale, găsirea celor mai potrivite căi de întelegere între indivizi si colectivităti din toată lumea devine un obiectiv major pentru cele mai importante institutii cu atributii în planul relatiilor si cooperării internationale.
Fenomenul se complică si mai tare dacă avem în vedere o formă aparte a comunicării, care este trecerea de la vorbă, la tăcere, stiindu-se bine faptul că ea, tăcerea, are un loc aparte în teoria comunicării.
De altfel, tăcerea nu are sens prin ea însăsi, ci capătă valoare doar în relatia a două elemente suprapuse si anume cuvântul care trebuie spus si interdictia rostirii lui. ,,Există o elocventă a tăcerii care penetrează mai mult decât limba”, afirma Pascal, pe când Wittgenstein dă o altă semnificatie tăcerii: ,,despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”.

Fără a trage o concluzie, a investiga întelegerea umană înseamnă, în general, a investiga natura sa, structura principală, functiile si limitele probabile, si nu doar anumite laturi: psihologice, sociologice etc. În analiza întelegerii umane, ,,trebuie luată în considerare întreaga formă explicită a întelegerii, de la punctul de vedere practic, inter-personal, comunicational, stiintific si filosofic, la cel etic, metafizic si spiritual” ne spune R. C. Priddy ( Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html).
Complicate chestiuni chiar si numai la nivelul teoriei! În încercarea de a le limpezi, oarecum, pliem abordarea actiunii pe societatea de astăzi, societatea timpurilor pe care le trăim, denumită de către J. Habermas ,,Societatea capitalismul târziu”.
Deontologia profesională, dar mai ales respectul pentru opera marelui sociolog german, Max Weber, ne face să reamintim, mai întâi, punctul acestuia de vedere asupra nelinistilor noastre. În consecintă, Max Weber, analizând raportul dintre întelegere, interpretare si explicatie, precizează faptul că întelegerea constă în atribuirea de semnificatii unei actiuni, prin intermediul interpretării.
Întelegerea se realizează si cu ajutorul explicării cursului real al actiunii numit de autor ,,context de semnificatie intentională”.
Revenind, la J. Habermas si ,,Societatea capitalismului târziu”, precizăm mai întâi faptul că el delimitează două moduri de a aborda problemele societătii, si anume: abordarea ,,tehnică”, care reduce organizarea si desfăsurarea vietii sociale la problemele tehnice, si o abordare ,,practică”, potrivit căreia problemele practice nu pot fi rezolvate decât printr-un consens atins în cadrul comunicării. Pe scurt, acest lucru ar însemna punerea teoriei în practică, adică aplicarea descoperirilor stiintifice în practică, în contextul în care teoria pătrunde în constiinta oamenilor, motivându-i să actioneze. Tehnocratismului, care presupune a reduce practica la ,,actiuni instrumentale”, Habermas îi opune conceptul de ,,actiune comunicativă”, concept asupra căruia, probabil, vom reveni.
În centrul analizelor lui Habermas asupra capitalismului târziu, se află problema relatiei dintre stat si sfera (spatiul) publică, opinia publică. Pentru autorul amintit anterior, spatiul public este asimilat cu acea sferă în care ,,reuniti ca public, cetătenii tratează, neconstrânsi, sub garantia de a se putea să se întrunească si să se unească liberi, să-si exprime si să publice liber opinia asupra problemelor de interes general”. Totusi, în capitalismul târziu, domeniul social al statului se subtituie domeniului spatiului public de natură civică si democratică. Publicul îsi pierde realitatea politică si functiile sociale. Locul lui este luat, pe de o parte, de uniuni în care interesele private, organizate, caută să ajungă la o formă politică nemijlocită, iar pe de altă parte, de către partidele politice care se suprapun sferei publice. Publicul, ca atare, este sporadic inclus în cercul puterii si numai pentru a aclama, a bate din palme.
Partea demnă de specificat ca fiind o trăsătură aparte a capitalismului târziu constă în faptul că acum deciziile statului nu mai sunt supuse discutiilor publice (de exemplu aderarea României la Uniunea Europeană, si conditiile de aderare mai sunt aduse la cunostinta publicului doar sporadic sau deloc). În această situatie, tendinta societătii de pierderea sensului si a motivatiei pentru actiune este înlocuită prin ceea ce numeste ,,consumul stimulat”. În acest context, Habermas, care a considerat tot timpul comunicarea ca fiind cea care detine rolul capital în viata socială, adoptă ideea ,,structurii comunicative, intersubiective, a faptelor sociale” si dezvoltă o teorie a ,,comunicării curente”, arătând că întelegerea depinde fundamental de normele interactiunii. Mai precis, modelul comunicării, promovat de Habermas, presupune acordul celor ce comunică asupra normei interactiunii lor. Întelegerea între cei care comunică se realizează în acordul privind justetea normelor care intermediază comunicarea. Potrivit lui Habermas, în această nouă conjunctură, spatiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă si stat, în care se formează si se exprimă opinia publică, având ca intermediar în comunicare, normele.
Altfel spus, societatea modernă, marcată de capitalismul târziu, găseste în comunicarea de masă, prin oferta de stimulare a consumului, un instrument de legitimare si de integrare a indivizilor, de recuperare si de blocare a conflictelor si insatisfactiilor sociale.
Totul bine si la locul său în expunerea noastră anterioară, expunere, evident, de factură teoretică. Spinos si dezgustător la nivelul societătii contemporane, în genere, si într-un mod aparte, la nivelul societătii românesti. Doar aici, în ,,Grădina carpatină”, despre societate de consum si bine social, nici vorbă! Despre grija fată de om, ferească Dumnezeu! Ferească!... spun alesii, ba chiar mai si scuipă în sân.

E, vedeti, de aici, spusa românului hâtru si filosof de când lumea: ,,Machea!? Fugi, bă, nene!... Teoria ca teoria,... practica te omoară!” face cât paginile mele anterioare sau, probabil, cât tratatele lumii contemporane. Are dreptate! Si asta pentru că doar aici, în ,,Grădina carpatină” una se zice si alta se face! Una vorbim si basca ne întelegem... De parcă am fi în Tunul Babel! Sau poate noi, românii, chiar el însusi! Nu e bine! „Nu e bine neam!”- ca să-l amintim si pe Marin Sorescu.

15 08 2010, Bulzesti, Dolj Nicolae Bălasa





Nicolae Balasa    8/15/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian