Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Ziua drapelului

Istoric
Culorile roşu, galben şi albastru au fost utilizate din vechime de către români ca simbol al lor sau de altii pentru a-i desemna pe aceştia. Aceste culori se regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechinii stemelor În fine, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: "Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frătie (rosul sângelui)".

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc[6]”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele[7]:

„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor... Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite...”
În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată[8].


Tricolorul din 1848 cu menţiunile "Dreptate, Frăţie": acuarelă de C. Petrescu
Drapelul cu fâşiile în variantă orizontalăÎn 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei[9], studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”[10][11]. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize[12]. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale[13]. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina. Pe fâşia albastră e scrisă deviza („Frăţie Dreptate”), pe galben — („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — („Oraşul Slatina”)[14]. Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime. Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti (din tibet) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale[15]. Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi”. Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei[16]. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”. Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne. Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”. Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc.


Drapelul cu fâşiile în poziţie verticală
Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez
Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind.

Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur)[21]. Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impegaţii, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”[22].

Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ[23]) ca drapel naţional. Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”[24]. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru şi roşu) cu albul păcii[25]. Se pare că cele două exemplare[26] având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj. Culoarea galbenă a înlocuit-o astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a transilvănenilor cu România[27].

După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare[28]. În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.

În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile.

Legenda contopirii culorilor principatelor

Constantin Lecca - Înfrăţirea moldovenilor şi a muntenilorLegenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească)[30].

Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa: „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol [...] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut [...] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”[31]. Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834[32].

P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de români[33].


Constantin Lecca - Uciderea lui Mihai ViteazulDe altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni[34], iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei[35].

Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”[36].

Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania). Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată[37].

[modifică] Drapelele Principatelor Unite

Steagul principatelor, model utilizat din 1862
Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866 - modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru Ioan CuzaLa 6 februarie 1859, în primul său drum său către Bucureşti de când fusese ales domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea oraşului Buzău de către comandantul dorobanţilor, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mişcat pe Cuza foarte tare[38].

Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite[39].

Drapelul este tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal. Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporţiile însemnului civil[40]. Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”[41]. Anumite surse consideră că până în 1862 banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu[42]. În legătură cu proporţia, unii cercetători au apreciat-o ca fiind aproximativ 1:3[43], cu toate că drapelul princiar şi cele ale armatei, care s-au păstrat, au proporţia 2:3.

În legătură cu semnificaţia drapelului, Petre Vasiliu-Năsturel este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”[44].

Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează: „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă... Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă... Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catart...”[45].

[modifică] Drapelul princiar

Drapelul princiar al lui Alexandru Ioan CuzaUn drapel tricolor destul de uzat se află astăzi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României, având numărul de inventar 75045. De formă dreptunghiulară (proporţia 2:3), acesta este alcătuit din trei fâşii tricolore din mătase, cu dispunere orizontală (roşul în partea de sus). În centrul steagului se află pictate acvila valahă la dextra, cruciată şi purtând însemnele puterii domneşti, şi bourul moldovean la senestra, purtând o stea cu şase raze între coarne. Cele două simboluri sunt flancate de şase drapele tricolore înclinate, dispuse trei la dreapta şi trei la stânga, a căror hampe se încrucişau probabil în partea inferioară a steagului. Drapelele au fiecare câte o cravată albastră deasupra iar în vârful hampelor lor se regăsesc, de fiecare grup, câte o acvilă valahă, un vârf de lance şi un bour moldovean. Pe fâşia roşie se află brodate o coroană princiară, situată în centru pentru a timbra cele două steme, şi deviza „UNIREA PRINCIPATELOR — FERICIREA ROMÂNILOR. TRĂIASCĂ A. IOAN I!” dispusă de-o parte şi de alta a coroanei, care însă nu se mai distinge decât parţial. Vârful hampei acestui drapel poartă un glob metalic pe care se găseşte o acvilă[46][47].

Cercetătorii sunt de păreri diferite în ceea ce priveşte atribuirea şi datarea acestui steag.

Astfel, col. dr. Alexandru Vasile[48] şi dr. Maria Ioniţă[49] consideră că acesta era steagul oficial al Principatelor Unite. Ultima cercetătoare datează steagul ca fiind din 1859. Tot din 1859, perioada imediat următoare Unirii principatelor, îl datează şi Dan Cernovodeanu[50]. Mario Fabretto[51] îl consideră drapel de luptă, folosit între anii 1859 şi 1861.

Cercetătoarele Elena Pălănceanu şi Cornelia Apostol[52] îl socotesc însă ca fiind un drapel princiar confecţionat în 1862, după unirea deplină a celor două principate, proclamată la 11/24 decembrie 1861. Într-adevăr, Alexandru Ioan Cuza nu şi-a luat titulatura de „Alexandru Ioan I” decât după această dată[53][54].

După abdicarea lui Cuza, steagul a fost păstrat la Arsenalul Armatei din Bucureşti până în 1919, când a fost transferat la Muzeul Militar Naţional. Din 1971 se găseşte la Muzeul Naţional de Istorie a României[55].

Acest exemplar se pare că a fost precedat de un altul, datând 1859, care are o pânză tricoloră ceva mai mică în dimensiuni. Fâşia albastră se află de data aceasta în partea de sus, iar stemele celor două principate nu mai sunt înconjurate de steaguri. Inscripţia de pe fâşia albastră este astăzi ilizibilă, însă era diferită de cea a drapelului princiar din 1862[56].

Un alt drapel domnesc, oarecum diferit faţă de modelele din epocă, este un tricolor din mătase cu fâşiile dispuse vertical şi albastrul lângă hampă, având pictată în mijloc o coroană princiară. Acest drapel era arborat la castelul de la Ruginoasa ori de câte ori domnitorul era prezent acolo[57]. Steagul se regăseşte azi la Muzeul de Istorie din Suceava, din cadrul Complexului Muzeal Bucovina.

[modifică] Drapelul de luptă
Convenţia de la Paris prevedea la articolul 45 că „oştirile ambelor ţări vor păstra steagurile lor actuale; dar aceste steaguri vor purta, în viitor, o banderolă de culoare albastră, conform cu modelul alăturat la prezenta Convenţie”[58].


Drapelul de luptă din 1863La Wikisursă există texte originale legate de distribuţia steagurilor la oştire, 1 septembrie 1863Ministrul de război, generalul Ioan Emanoil Florescu, solicită domnitorului la 18 martie 1863 aprobarea în ceea ce priveşte modelul drapelelor armatei, hotărât de către guvern în şedinţa sa din 12 martie[59]. Drapelele înfăţişau tricolorul ţării (cu benzile dispuse orizontal şi roşul sus) peste care era aplicată acvila romană cu crucea în clonţ. Printr-un înalt ordin de zi din 19 martie, Cuza hotărăşte: „Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel; având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, [...] am decretat şi decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei [...]”[60].

Modelele efective, împărţite la 1 septembrie 1863, diferă întrucâtva de cele legiferate în martie. Astfel, acvila romană în zbor larg deschis, încoronată princiar, poartă sceptrul domnesc la dextra şi sabia la senestra; pe pieptul ei figurează un scut despicat şi încoronat princiar ce conţine la stânga, peste azur şi aur, acvila Ţării Româneşti (cruciată, conturnată şi încoronată princiar), iar la dreapta, peste roşu şi azur, bourul Moldovei purtând o stea între coarne. În jurul atributelor puterii domneşti se află înfăşurată o eşarfă roşie conţinând deviza cu litere de aur: „HONOR ET PATRIA” (adică „Onoare şi Patrie”)[61]. În colţurile flotante ale drapelelor este cusută cifra domnitorului, înconjurată de o ghirlandă de lauri, toate aurii. Pe fiecare drapel se mai află inscripţionată şi unitatea care îl purta[62]. Flamura drapelului are 122 cm lungime şi 100 cm lăţime[63]. În vârful hampei a fost plasată o acvilă romană, din metal[64]. Deşi din înaltul ordin din 19 martie reiese că simbolul Moldovei ar fi trebuit să se regăsească la dextra, totuşi prima în scut este acvila valahă. Modelul a fost adoptat cel mai probabil datorită uzanţei care a survenit după stabilirea capitalei unice la Bucureşti, în februarie 1862[


Drapelele României până la 1918

Drapelul României (1867 - 1948)Constituţia din 1866 a României prevedea la articolul 124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben şi Roşu”[68]. Ordinea şi dispoziţia culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1867. Astfel, potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost aşezate întocmai ca la 1848[69]. Lucrările comisiei au continuat şi în ziua de 30 martie şi, în urma votului pozitiv al Senatului, s-au soldat cu adoptarea „Legii pentru fixarea armelor României”, la 12/24 aprilie 1867.

Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie aşezate vertical, în ordinea următore: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând. Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.[70]. Aceeaşi diferenţiere era făcută şi pentru pavilioanele marinei de război şi a celei civile.

Raportorul Mihail Kogălniceanu, reprezentând şi opinia lui Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu şi Gheorghe Cantacuzino a subliniat semnificaţia noului stindard[71]:

„Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.”
Legea pentru modificarea armelor ţării din 11/23 martie 1872 nu a schimbat aceste prevederi[72], doar modelul stemei, fiind adoptat proiectul propus de Ştefan D. Grecianu[73].

[modifică] Pavilionul princiar/regal
Potrivit legilor din 1867 şi 1872, pavilionul princiar (mai târziu regal) era identic cu cel al armatei, purtând în centru stema ţării[74].

Totuşi, la confecţionarea acestora s-a adoptat un model puţin diferit, dându-se culorii galbene o lăţime dublă faţă de cele roşie şi albastră şi adoptându-se o proporţie a pânzei de 1:1. La colţurile pavilionului s-a cusut câte o coroană regală de argint. Pavilionul principelui moştenitor era identic, însă fără a avea coroanele de la colţuri[75].

Un album de la sfârşitul secolului al XIX-lea[76] şi numărul din octombrie 1917 al revistei „National Geographic”[77] prezintă pavilioanele ca având o proporţie a benzilor de 1:3:1.

Pavilionul regelui
Pavilionul principelui moştenitor


[modifică] Drapelul de luptă

Drapelul Gărzii Civice din Focşani
Drapel de luptă, model 1882. Detaliu color aici şi aici
Drapelul pazei de coastăImediat după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele de luptă ale unităţilor militare au fost schimbate cu unele noi, model 1866, pe stindard apărând în loc de stemă numele companiei. Acvila va fi păstrată, totuşi, în vârful hampelor[78][79].

Este de precizat însă că drapelele distribuite Gărzii Civice, reînfiinţată în martie 1866, prezentau un model diferit; anume culorile erau dispuse vertical, pe pânză se găsea stema oraşului şi nu a ţării, iar acvila din vârful lăncii avea dimensiuni mai mari şi purta pe piept ecusonul Principatelor Unite.[80]. P. V. Năsturel le clasează ca fiind drapele model 1867 şi le descrie amănunţit[81]: dimensiunea pânzei era de 114 cm lungime şi 95 cm lăţime (deci proporţie de 5:6) şi avea pictată în centru stema oraşului respectiv, timbrată cu o coroană murală de aur. În colţuri, încadrat de ghirlande de lauri, era brodat numărul legiunii cu cifre romane. Pânza este tivită cu franjuri aurii şi are în colţurile libere ciucuri din acelaşi material. Acvila din vârful hampei are zborul jos, este încoronată princiar şi poartă la dextra sceptrul iar la senestra sabia, toate din aur. Pe pieptul acvilei se regăseşte un scut tăiat, cu acvila Munteniei în cartierul prim şi capul de bour al Moldovei în cartierul secund. Peste sabie şi sceptru trece o panglică pe care scrie deviza „Honor et Patria”. Pe 11 septembrie 1867 aceste drapele au fost înmânate Gărzilor Civice în cadru solemn, de către prinţul Carol I[82].

În 1873[83] se va hotărî înlocuirea drapelelor militare model 1866 cu altele model 1872, care să corespundă legii pentru modificarea armelor ţării din 1872[84]. Din punct de vedere al designului, acestea se împart în mai multe generaţii.

Drapelele confecţionate în 1873 (24 drapele şi 10 stindarde), din care, la 1900, se mai păstra doar unul, acel al Pompierilor, erau de formă pătrată cu latura de 150 cm. În centrul ei era pictată, pe un fundal vişiniu înconjurat cu o ghirlandă închisă din lauri argintii, stema mijlocie a ţării. În colţuri se regăsea cifrul prinţului Carol, încadrat de o coroană de lauri, iar hampa drapelului se termina cu acvila de metal purtând deviza „Onóre şi Patria” precum şi numărul şi numele unităţii[85]. Drapelele cavaleriei aveau pânza de dimensiuni mai reduse (45 cm), iar elementele decorative erau brodate cu fir, şi nu pictate. Toate aceste însemne au fost împărţite unităţilor la 14 octombrie 1874, pe câmpul de la Băneasa[86][87].

Drapelele confecţionate între 1877 şi 1882 Diferă cu puţin faţă de cele precedente. Doar 10 unităţi create după 1874 au primit acest model, la cartierul general de la Poiana, pe 17 iulie 1877. Cu acest prilej, domnitorul Carol le-a adresat ostaşilor următoarele cuvinte[88]:

„Dându-vă drapelul corpului, vă încredinţez onoarea României, pe care o pun astfel sub scutul curajului, devotamentului şi abnegaţiunii voastre. Pentru prima oară se prezintă solemna ocaziune de a primi drapelul în preziua mergerei pe câmpul de onoare; căutaţi a-l încununa d-o nemuritoare glorie. Nu uitaţi niciodată că drapelul este simbolul patriei...”
Aceste două categorii de drapele au fost schimbate cu altele noi în 1902, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la Războiul de Independenţă[89].

Drapelele confecţionate între 1882 şi 1897 se deosebesc faţă de precedentele prin mici detalii. Pânza drapelului era pătrată, cu latura de 156 cm; cravata era realizată din fir tricolor, având ciucuri. Leii susţinători aveau de data aceasta dinţi şi unghii de aur, iar eşarfa cu deviza ţării nu mai era căptuşită cu roşu. În centrul scutului, armele casei de Hohenzollern erau înconjurate cu o bordură de aur[90].

Aceste trei generaţii au fost realizate de către statul român la casa Collani et Comp. din Berlin. În 1896 ministrul de război Anton Berindei, observând că „modul cum [drapelele] sunt lucrate şi materialele întrebuinţate lasă de dorit, căci pânza lor se taie şi se rupe”, adresează un ordin generalului Ioan Argetoianu, preşedintele comisiei mixte şi inspector general al geniului: „am onoarea a vă ruga să luaţi dispoziţiuni ca comisiunea ce prezidaţi să facă o descriere detaliată asupra drapelelor şi stindardelor existente, asupra materialelor din care trebuiesc confecţionate, dimensiuni, etc. În lucrările de făcut se va avea în vedere şi legea din 8 martie 1872 [...] prin care se hotărăşte marca şi drapelul ţării”[91].

Astfel, începând cu drapelele model 1897, ele vor avea proporţia 2:3, în mijloc va apărea stema întreagă a ţării (cu modificările de după 1881), iar ghirlanda care o înconjoară va fi uneori deschisă.

Drapelele unităţilor care au participat în Primul Război Mondial au fost înmânate în majoritate în anul 1902 sau în perioada 1908-1916, şi au fost utilizate până în 1929 când au fost transferate la Muzeul Militar[92]. Acestea sunt asemănătoare ca design celor model 1897, cu menţiunea că, după decesul regelui Carol (10 octombrie 1914), la colţuri a apărut monograma regelui Ferdinand. Dimensiunea flamurilor variază între 90 × 65 cm şi 115 × 73 cm.

În paralel cu drapelul de luptă, prin Înaltele decrete nr. 355 din februarie 1871[93] şi nr. 1467 din 21 august 1873[94] au fost stabilite jaloane pentru fiecare corp de infanterie, precum şi modelul fanioanelor de batalion. Acestea din urmă ţineau locul drapelului de luptă, acolo unde era necesar (exista un singur drapel la fiecare regiment), şi reprezentau tricolorul cu benzi verticale, potrivit legilor din 1867 şi 1872 privitoare la armele României.

Un drapel a fost instituit şi pentru paza de coastă a României. Potrivit ediţiei amintite a revistei „National Geographic”[95], acesta era identic drapelului românesc, pe fâşia galbenă regăsindu-se o ancoră albastră cu otgon, încoronată cu o coroană regală de argint.

Tot în această perioadă s-au creat legi şi regulamente care să abordeze modalităţile de manipulare, pază şi salut ale drapelului de luptă. Astfel, prin Înaltul decret nr. 1451 din 18 august 1873[96] se hotăra ca drapelul să fie purtat de către adjutantul subofiţer al regimentului, el fiind asistat de către ofiţerul port-drapel. De asemenea, se reglementa componenţa gărzii drapelului la infanterie. Aceasta era alcătuită din cinci sergenţi, dintre care doi în primul şir, flancând adjutantul subofiţer şi având în dreapta pe ofiţerul asistent, şi trei în al doilea şir, în spatele celor dintâi. „Regulamentul asupra exerciţiului şi manevrelor de infanterie” prevedea ca în timpul manevrelor militare drapelul (ori fanionul) să se afle în centrul batalionului al doilea dacă regimentul era compus din trei batalioane sau în centrul primului batalion dacă regimentul avea numai două. Port-drapelul, ales de către colonel, nu era integrat nici unei subdivizi a batalionului. Acelaşi regulament prevedea în cuprinsul său onorurile cuvenite drapelului, precum şi modalitatea de salut cu drapelul, cu precizarea că era destinat doar familiei domnitoare[97].

Drapelele româneşti din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia şi de peste graniţe

Aspect de la Marea Adunare Naţională de la Alba-IuliaÎn 1918, în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia s-a creat împrejurări favorabile manifestării deschise a năzuinţei românilor către unirea cu „Patria Mamă”.

În Basarabia, la 2 decembrie 1917 s-a constituit Republica Democratică Moldovenească, urmând ca pe 24 ianuarie 1918 aceasta să-şi proclame independenţa. Heraldistul Paul Gore redactase în mai 1917 un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naţionale ale românilor din Basarabia”, care îşi propunea să demonstreze că basarabenii trebuie să utilizeze în mod firesc tricolorul românesc[98]:

„E nevoie de o anumită stimă faţă de trecutul naţional şi doar de puţin curaj pentru a-ţi apăra drepturile naţionale legale. Nu insist de loc ca drapelul nostru naţional compus din trei fâşii colorate albastru galben şi roşu să aibă aceste fâşii aranjate vertical. Fie ca aceste fâşii în ordinea indicată să fie orizontale. Dar culorile şi consecutivitatea lor trebuie să le păstrăm, mai ales, că toate aceste trei culori sunt şi în Stema Basarabiei, care reprezintă, dacă eliminăm bordura din culorile Imperiului, stema antică exactă a Principatului Moldovei şi, se ştie că, drapelele trebuie alcătuite conform regulilor exacte ale heraldicii, potrivit culorilor câmpului şi emblemelor stemelor corespunzătoare.”
Din această perspectivă, heraldistul Silviu Andrieş-Tabac îl consideră pe Gore drept autor moral al drapelului Republicii Democratice Moldoveneşti[99]. Acesta era un tricolor albastru-galben-roşu, cu fâşiile plasate orizontal, având stema în centrul câmpului galben şi inscripţia „Republica Democratică Moldovenească şi Independentă” în centrul câmpului albastru. Drapelul Sfatului Ţării era asemănător, însă pe albastru era scris „Sfatul Ţării” iar stema, de dimensiuni mai mari, era plasată la mijloc, peste galben şi roşu[100].

Drapelele de luptă ale republicii au fost confecţionate „cu câteva săptămâni înainte de 6 decembrie [1917], când s-a făcut parada ostaşilor moldoveni din Basarabia”. Acestea erau tot tricolore, având scris pe o parte, cu fir argintiu, regimentul, iar pe cealaltă, pe toată întinderea steagului, literele „R M”[101].

În Transilvania, multe drapele româneşti au fost confecţionate în perspectiva Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Acestea reprezentau tricolorul albastru-galben-roşu dispus orizontal, ca amintire târziue a revoluţiei paşoptiste[102]. Imaginile surprinse atunci pe sticlă de către fotograful Samoilă Mârza arată o mulţime nesfârşită de oameni, deasupra cărora fâlfâie numeroase astfel de drapele, unele având înscrisă pe pânză şi o deviză.

Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti deţine trei drapele ale participanţilor la adunare şi stema unui al patrulea, care a aparţinut gărzii naţionale din Alba Iulia. Primul tricolor are dimensiunea de 235 × 100 cm, iar fâşiile sale se termină fiecare la partea flotantă printr-un unghi cu vârful în afară. Hampa sa este din lemn vopsit în negru. Al doilea tricolor, cu dimensiunea de 130 × 75 cm mai păstrează doar fâşiile galben şi roşu, ambele terminate în unghi cu vârful în exterior. Al treilea drapel este confecţionat din lână şi are dimensiunea de 190 × 120 cm. Fâşiile de culoare se termină fiecare printr-un unghi ascuţit cu vârful în afară, de care este cusut câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa are drept cravată o panglică tricoloră având la fiecare capăt câte un ciucure[103].

În zilele noastre, Românii de peste graniţele României sau Republicii Moldova folosesc, în general, drapelele şi stemele unuia din aceste state, cu excepţia Românilor din Serbia şi a Aromânilor din Grecia : primii au adoptat ca stemă o acvilă bicefală, ceilalţi un drapel alb întretăiat de opt linii drepte albastre, şi de un cerc albastru în centru[104]

Prin Decretul nr. 190 din 1950, publicat în acelaşi număr al „Buletinului Oficial”[114], era stabilit şi aspectul emblemei soldaţilor, ofiţerilor şi generalilor din Armată. Emblema ofiţerilor se compunea dintr-o stea cu cinci raze din email roşu, de 34 cm în diametru, în centrul căreia erau poziţionate două cercuri: primul, cu raza de 15 cm, era din email galben şi atingea unghiurile interioare ale stelei, iar cel de-al doilea, cu raza de 11 cm, era din email albastru şi purta în centru iniţialele aurii „R. P. R.”.

Un an mai târziu, pavilionul Marinei Militare a fost schimbat prin Decretul nr. 124 din 20 iulie 1951 pentru modificarea art. 4 din Decretul nr. 189[115]. Noua reglementare stabilea trei însemne separate: drapelul unităţilor de uscat ale Marinei Militare, pavilionul navelor Marinei Militare şi pavilionul navelor de grăniceri.

Drapelul unităţilor de uscat ale Marinei Militare erau reprezentate prin „două bucăţi de mătase de culoare albă şi albastră, în formă dreptunghiulară, aşezate orizontal, cea albastră în partea de jos a drapelului, iar cea albă în partea de sus. La mijlocul suprafeţei albe de pe faţa orientată dela hampă spre dreapta, este aplicată stema Republicii Populare Române, în culori naturale, iar pe faţa cealaltă, tot la mijlocul suprafeţei albe, este aplicată emblema ce se poartă la uniformele ofiţerilor din Forţele Armate ale Republicii Populare Române. Stema, emblema, inscripţiile, franjurile şi canafii sunt la fel ca cele ale drapelului [de luptă] descris la articolul 2 [din decretul nr. 189 din 1950]”. Potrivit anexei acestui decret, dimensiunile drapelului erau de 100 × 60 cm, lăţimea fâşiei albastre era de 20 cm iar a celei albe de 40 cm, stema avea 20 cm înălţime iar distanţa acesteia faţă de marginile fâşiei albe erau de 11 cm în partea superioară şi 9 cm în partea inferioară.

Pavilionul navelor Marinei Militare constau dintr-o „bucată de pânză de astar în formă dreptunghiulară, având imprimate pe ambele feţe culorile alb şi albastru, în două fâşii aşezate orizontal, cea albastră în partea de jos a pavilionului. La mijlocul suprafeţei albe de pe ambele feţe este aplicată stema Republicii Populare Române, în culori naturale. Pavilionul nu are franjuri sau canafi [şi] este prevăzut cu saule şi dispozitiv pentru ridicarea la bastonul dela pupă sau la catarg.” Pavilionul navelor de grăniceri se deosebea faţă de cel al navelor Marinei Militare doar prin culoarea fâşiei din partea inferioară, anume verde grăniceresc. Anexa legii stabilea doar nişte proporţii ale diferitelor elemente ale pavilionului, dimensiunile efective urmând a fi stabilite de către Ministerul Forţelor Armate şi Ministerul Afacerilor Interne în funcţie de mărimea navei şi locul unde se arborează acesta. Aşadar, lăţimea drapelului reprezenta 0,6 din lungime, fiind divizată astfel: 1/3 fâşia colorată şi 2/3 fâşia albă. Stema avea o înălţime de 1/3 din lăţimea drapelului, fiind poziţionată la 1/6 din aceeaşi lăţime faţă de marginile fâşiei albe.

Este de remarcat faptul că din 1953 până în 1964, datorită reformei ortografice, pe steaguri a fost înscris numele ţării cu „î”.

Decretul nr. 93 din 17 aprilie 1954 pentru modificarea art. 4 din Decretul nr. 189[116] înfiinţează noi însemne vexilologice: pavilionul navelor auxiliare ale Marinei Militare (însemnul anterior fiind folosit în continuare doar pentru navele de luptă) şi flamurile navelor de luptă ale Marinei Militare, ale navelor auxiliare ale Marinei Militare şi ale navelor grănicereşti.

Pavilionul navelor auxiliare ale Marinei Militare erau reprezentate printr-o „pânză de astar, în formă dreptunghiulară de culoare albastră. În colţul de sus în partea unde se prinde la saulă, are imprimat pe ambele feţe culorile alb şi albastru deschis, în două fâşii orizontale, cea albă în partea de sus. La mijlocul suprafeţei albe, pe ambele feţe, este aplicată stema Republicii Populare Române, în culori naturale”. Proporţiile acestui pavilion erau indicate în anexă. Lăţimea reprezenta 0,6 din lungime; zona din colţul stânga sus al pavilionului era similară în proporţiile elementelor constructive cu pavilionul navelor de luptă, iar dimensiunile acesteia erau 0,5 din lungime şi 0,3 din lăţime.

Pavilionul navelor de luptă ale Marinei Militare
Pavilionul navelor de grăniceri
Pavilionul navelor auxiliare ale Marinei Militare


Flamura navelor Marinei Militare şi a navelor grănicereşti erau reprezentate printr-o „pânză de astar, în formă dreptunghiulară, de culoare roşie la navele de luptă ale Marinei Militare, de culoare albastră la navele auxiliare ale Marinei Militare şi de culoare verde la navele grănicereşti [lăţimea este de 0,6 din lungime]. La capătul dinspre saulă are imprimat pe ambele feţe, în două fâşii orizontale, culorile alb şi albastru deschis la navele Marinei Militare sau alb verde la navele grănicereşti [în proporţie de 2/3 şi respectiv 1/3; lungimea zonei e de 0,075 din lungimea flamurei]. În ambele cazuri culoarea albă va fi în partea de sus. La mijlocul suprafeţei albe de pe ambele feţe este aplicată stema Republicii Populare Române, în culori naturale [cu înălţimea de 1/3 din lăţimea flamurei şi situată la 1/4 (sic!) şi 1/6 faţă de marginile zonei albe]. La celălalt capăt, flamura este tăiată în forma unui unghi ascuţit cu vârful înăuntru [adâncimea tăieturii: 1,2 din lungimea zonei alb-color de lângă saulă]. Flamura navelor este prevăzută cu saulă şi dispozitiv, pentru ridicarea la mărul arborelui mare”. Proporţiile elementelor constitutive ale flamurii erau indicate în anexă, dimensiunile efective urmând a fi stabilite de către Ministerul Forţelor Armate şi Ministerul Afacerilor Interne.

Flamura navelor de luptă ale Marinei Militare
Flamura navelor grănicereşti
Flamura navelor auxiliare ale Marinei Militare


[modifică] Drapelele Republicii Socialiste România

Drapelul de stat al R.S.R.Constituţia Republicii Socialiste România, adoptată în 1965, prevedea la articolul 118 următoarele: „Drapelul Republicii Socialiste România poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical, cu albastrul lângă lance. În mijloc este aşezată stema Republicii Socialiste România”[117].

Prin Decretul nr. 972 din 5 noiembrie 1968 privind însemnele Republicii Socialiste România[118] erau stabilite în detaliu stema, sigiliul, drapelul şi imnul de stat al republicii. Expunerea de motive alăturată preciza faptul că, în lipsa unor reglementări corespunzătoare, „au apărut interpretări greşite ale acestora [precizărilor constituţionale], folosiri incorecte sau neunitare ale însemnelor statului”. Capitolul IV al decretului este dedicat în întregime descrierii drapelului şi protocolului de utilizare al acestuia. Astfel, drapelul este definit ca având proporţia de 2:3, cu fâşiile colorate de dimensiuni egale. Culorile reglementare se aflau tipărite în anexă, nefiind denumite expres. Stema era plasată în centru şi avea o înălţime egală cu 2/5 din lăţimea drapelului. În continuare era prevăzut că în cazul pavoazării proporţiile drapelului puteau diferi, însă stema trebuia plasată mereu în mijloc, vertical. Articolele 13-21 se ocupau expres şi exhaustiv de protocolul steagului, descriind: locurile de arborare permanentă şi temporară (art. 13), regimul de arborare în afara graniţelor ţării (art. 14) şi în cazul unor manifestări ale organizaţiilor socialiste (art. 15), condiţiile de coborâre în bernă (art. 16, 17 şi 18, iar la art. 20 excepţiile de la regulă), condiţiile şi modalitatea de înfăşurare a sicrielor în drapel (art. 19), precum şi locul drapelului românesc în cazul în care este afişat alături de unul sau mai multe drapele străine (art. 21).

[modifică] Pavilionul preşedintelui şi al primului-ministru. Steaguri ale autorităţilor
Pavilionul preşedintelui (iniţial al Consiliului de Stat al) RSR şi cel al primului ministru era reprezentat prin tricolorul românesc de formă pătrată, cu fimbriaţie şi bordură roşie, peste care este aplicată stema RSR (înălţimea ei: 2/3 din înălţimea tricolorului). Pavilionul este tivit cu franjuri din fir de aur, iar la colţuri prezintă ciucuri din acelaşi material.

Drapelul ministrului forţelor armate ale RSR era reprezentat printr-o flamură albă cu proporţia de 1:2. În primul sfert al acesteia se regăsea drapelul RSR, iar în jumătatea flotantă două stele roşie cu cinci raze, suprapuse. Drapelul celorlalţi miniştri era similar, dar prezenta o singură stea, în centrul jumătăţii flotante.

Drapelul prezidenţial
Drapelul ministrului apărării
Drapelul celorlalţi miniştri


[modifică] Drapelele de luptă. Pavilioane
Drapelele de luptă şi pavilioanele stabilite în timpul Republicii Populare Române au fost modificate sau total schimbate prin Decretul nr. 106 din 24 decembrie 1966 privind reglementarea acordării drapelului de luptă al unităţilor şi marilor unităţi de toate armele, modificarea înfăţişării pavilioanelor şi flamurilor navelor marinei militare şi navelor grănicereşti, înfiinţarea mărcii distinctive şi mărcilor de comandament la navele marinei militare şi navele grănicereşti, a geacului pentru navele marinei militare şi a pavilionului distinctiv pentru navele grănicereşti[119].

În expunerea de motive ataşată, se menţiona că vechile reglementări nu mai erau corespunzătoare, în principal din următoarele motive:

drapelele de luptă ale unităţilor de uscat ale marinei militare nu sunt reprezentate prin culorile drapelului de stat, ci numai prin culorile alb şi albastru;
pavilioanele şi flamurile navelor marinei militare şi navelor grănicereşti nu sunt reprezentate prin culorile drapelului de stat şi astfel — chiar la distanţe mici — navele româneşti pot fi uşor confundate cu cele ale altor state;
pavilionul forţelor aeriene militare nu mai este necesar, întrucât nu este în concordanţă cu noua organizare a aviaţiei militare.
Articolul 2 al Decretului prevedea că „Drapelul [de luptă] se acordă de către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România atât unităţilor şi marilor unităţi de toate armele din Ministerul Forţelor Armate, cât şi unităţilor din Ministerul Afacerilor Interne, la înfiinţarea acestora. Acordarea drapelului se face, după caz, la propunerea ministrului forţelor armate sau a ministrului afacerilor interne. Înmânarea drapelului se face în numele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România de către un reprezentant al forţelor armate, respectiv al ministrului afacerilor interne.” Primul alineat al acestui articol a fost modificat în cadrul Decretului nr. 150 din 19 iunie 1974 privind modificarea unor legi şi decrete[120] astfel: „drapelul se acordă prin decret prezidenţial atât unităţilor şi marilor unităţi de toate armele din Ministerul Apărării Naţionale, cât şi unităţilor din Ministerul de Interne, la înfiinţarea acestora.”

Drapelul de luptă al RSR (avers)
şi revers
Fotografie care surprinde şi hampa cu ogiva din vârf


Pavilioanele navelor marinei militare şi ale navelor grănicereşti erau reprezentate prin drapelul de luptă al unităţilor respective.

Flamura era însemnul prin care se făcea cunoscut faptul că nava este armată şi comandată de un ofiţer de marină. Era constituită dintr-o „pânză de astar, de forma unui triunghi isoscel, având baza spre dispozitivul de prindere şi imprimate pe ambele feţe culorile drapelului şi stema Republicii Socialiste România.”

Geacul era reprezentat „printr-o pânză de astar de formă pătrată, având imprimate pe ambele feţe culorile drapelului şi stema Republicii Socialiste România. Pe culoarea albastră sunt aplicate două ancore încrucişate de culoare albă având aceeaşi mărime ca stema.”

Pavilionul distinctiv pentru navele grănicereşti era reprezentat „printr-o pânză de astar, de culoare albă, de formă dreptunghiulară, având jumătatea dinspre dispozitivul de prindere de culoare verde pe care este aplicată o ancoră de culoare albă”.

Flamura navelor
Geacul navelor
Pavilionul navelor grănicereşti


Dimensiunile acestor însemne, precum şi modul de folosire al acestora urmau să fie stabilite de către Ministerul Forţelor Armate, prin regulament.

Prin Decretul nr. 90 din 27 aprilie 1977 privind instituirea drapelului de luptă al gărzilor patriotice şi reglementarea acordării acestuia[121] se crea un însem special pentru unităţile Gărzilor Patriotice. Acesta era similar drapelelor de luptă ale unităţilor militare, cu excepţia inscripţiilor de pe faţa a doua a drapelului: „Gărzile patriotice” — în linie arcuită, deasupra stemei — şi unitatea administrativă în care se găsea gruparea (municipiul sau judeţul) — în linie dreaptă, sub stemă. Dimensiunile erau indicate în anexă: pânza avea 100 cm lungime şi 66 lăţime, înălţimea scrisului era de 6 cm, franjurii erau lungi de 5 cm, hampa avea 240 cm lungime şi 4 cm în diametru, iar ogiva din vârful hampei era înaltă de 15 cm. Potrivit Decretului, drapelul se acorda unităţii de către comandanţii gărzilor patriotice judeţene ori din municipiului Bucureşti, sau de către reprezentanţi ai Statului major al gărzilor patriotice de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, în urma unui decret prezidenţial în acest sens. Puteau primi drapel Gărzile patriotice care s-au distins în activităţi de pregătire pentru apărarea patriei şi care întruneau minim 2000 de luptători.

Drapelul gărzilor patriotice (avers)
şi revers


[modifică] Mărcile navelor
Decretul nr. 1016 din 1966 creează cadrul legal pentru înfiinţarea mărcilor distinctive şi a mărcilor de comandament, care se arborează pe navele marinei militare şi cele grănicereşti, potrivit Regulamentului serviciului la bord.

Marca distinctivă se arborează atunci când pe navă „se află în vizită oficială secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România sau preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România”.

Marca de comandant se arbora în situaţii similare pentru: „ministrul forţelor armate ale Repubicii Socialiste România, comandantul marinei militare, comandantul marii unităţi de nave sau comandantul unei grupări de nave constituită temporar”.

Forma, culorile şi dimensiunile mărcilor urmau să fie stabilite prin regulament.

[modifică] Drapelul Revoluţiei din Decembrie 1989
Încă din 17 decembrie 1989, în timpul Revoluţiei de la Timişoara, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele, fiind privită ca însemn al regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. Acest lucru s-a realizat de cele mai multe ori prin tăierea sau ruperea zonei centrale a fâşiei galbene, de unde şi sintagma „drapel cu gaură”.

Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale[122] prevedea la articolul 1, între altele, faptul că „drapelul ţării este tricolorul tradiţional al României, având culorile aşezate vertical, în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roşu.”

Drapelul cu gaură al Revoluţiei.
Model real al acestui drapel.
Drapele cu gaură la Muzeul Militar din Bucureşti.


[modifică] Depozitarea, restaurarea şi conservarea drapelelor vechi
În secolul al XIX-lea, după înfiinţarea armatei moderne în cele două principate române dunărene, vechile drapele militare şi cele domneşti au fost depuse la Arsenalul Armatei. În 1919 toate acestea au fost transferate la Muzeul Militar Naţional. Este de menţionat că, în paralel, drapelele care au participat la Războiul de Independenţă au fost schimbate în 1902 şi păstrate până în 1928-1929 în sala tronului din Palatul Regal. După această dată au trecut în patrimoniul Muzeului Militar. În 1971 un lot important de vechi drapele a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie.

În 1966, la Muzeul Militar Central se găseau 1075 drapele româneşti şi străine, dintre care 949 originale, cu hampă, vârf şi pânză, 42 de copii şi reconstituiri şi 84 la care se mai păstrează doar hampa şi vârful. Împreună cu alte categorii de drapele, stindarde, pavilioane, fanioane, eşarfe şi cravate, colecţia se ridica la 1248 obiecte[123]. Astăzi colecţia de drapele şi stindarde a muzeului numără 10.826 de exponate[124].

Majoritatea drapelelor vechi au flamura deteriorată (uneori lipseşte aproape în totalitate), sau sfâşiată de gloanţe ori săbii[125].

Măsurile de întreţinere luate de către experţii din muzee cuprind: introducerea şi coaserea în tul dublu a majorităţii drapelelor (încă din anii 1930), spălarea prin metode speciale a unor drapele îmbâcsite de praf, acoperirea drapelelor cu huse de culoare închisă pentru evita pătrunderea luminii în ţesături, înlocuirea exemplarelor deteriorate grav cu copii, fotografierea drapelelor spre a se evita manipularea lor repetată, controlarea condiţiilor climatice din depozite şi sălile de expoziţii[126]. Anumite drapele sunt supuse şi operaţiunilor de restaurare.

[modifică] Fapte de eroism sub drapel

Cucerirea redutei Griviţa. Litografie de Carol Popp de SzathmaryÎn timpul Războiului de Independenţă din 1877-78, eroismul ostaşilor români a fost stimulat permanent de drapelul românesc[127]. În atacul din 30 august 1877, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei Griviţa drapelul Regimentului 8 linie. Ostaşii Regimentului 3 călăraşi au pătruns între primii în Plevna, trecând înot apa Vidului, cu drapelul în frunte[128].

În urma faptelor de vitejie, într-o ceremonie solemnă desfăşurată la 8 octombrie 1878 au fost decorate drapelele de luptă. Unităţile participante la asediul Griviţei (Regimentul 6 infanterie de linie, Regimentele 6, 10, 13 şi 14 dorobanţi), care au luptat la Plevna (Regimentul 6 infanterie de linie, Regimentele 6 şi 14 dorobanţi, Batalionul 2 şi 4 vânători, Regimentele 3 şi 7 călăraşi), la Smârdan şi Vidin (Regimentul 6 infanterie de linie, Regimentul 3 artilerie) au primit Crucea Trecerii Dunării. Regimentul 13 dorobanţi a mai primit ordinul Steaua României, alături de alte 3 Regimente, iar Batalionului 2 vânători a primit Marea Cruce a ordinului Steaua României. Au mai fost decorate, între altele, Regimentului 9 dorobanţi şi Regimentele 4 şi 6 infanterie de linie. Drapelul Regimentului 6 infanterie de linie a mai primit la Galaţi, din partea principelui Milan Obrenovici al IV-lea al Serbiei, medalia Bravura Militară (23 septembrie 1879)[129][130].

Şi în Primul Război Mondial au avut loc jertfe pentru apărarea drapelului de luptă, ca simbol al datoriei de apărare a pământului ţării şi al onoarei militare. Garda drapelului din Regimentul 83 infanterie „Neagoe Basarab” a înfruntat în octombrie 1916 o patrulă călare a armatei germane. Deşi i s-a retezat o mână, port-drapelul regimentului a rămas la locul luptei până în momentul în care ceilalţi soldaţi au sărit în ajutor şi au salvat drapelul. O lună mai târziu, Regimentul 1 infanterie „Dolj” s-a aflat într-o situaţie critică din cauza căreia s-a decis îngroparea drapelului în curtea unui ţăran din Izbiceni. El a fost recuperat după eliberarea României de sub ocupaţie străină, în toamna lui 1918. Regimentul 1 grăniceri s-a aflat la rândul său într-un moment dificil, cu prilejul luptelor din defileul Oltului. Atunci, comandantul unităţii a hotărât îngroparea pajurei, iar flamura a fost înfăşurată în jurul corpului unui grănicer care s-a strecurat prin învălmăşeală. Steagul a fost repus pe hampă în Moldova şi a participat la campaniile din 1917. A fost decorat la sfârşitul războiului cu ordinul Mihai Viteazul, Crucea comemorativă a războiului 1916-1918 şi medalia Victoria[131].

Multe alte drapele de luptă au fost decorate la terminarea războiului. Pentru a da numai câteva exemple, Regimentul 1 artilerie grea a primit ordinul Steaua României în grad de cavaler cu spade şi panglica Virtuţii Militare. Regimentul 4 artilerie grea a fost decorat cu ordinul Steaua României şi Crucea comemorativă a războiului 1916-1918. Regimentul 32 „Mircea” a primit la rândul său ordinul Mihai Viteazul[132]. Regimentul 70 infanterie, „dând dovadă de cel mai frumos spirit de sacrificiu şi de un puternic patriorism”, a primit ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a şi Crucea comemorativă 1916-1918[133].

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, drapelele unităţilor evidenţiate în luptă au fost decorate la rândul lor. În acţiunile de pe frontul de vest, Regimentul 6 artilerie antiaeriană şi Flotila 2 vânătoare au fost decorate cu ordinul Virtutea Aeronautică cu spade. Ordinul Mihai Viteazul cu spade a fost primit, între alte unităţi, de către Regimentul 2 călăraşi, remarcat în luptele de pe Someş, Mureş şi din Cehoslovacia, Regimentul 96 infanterie, care a forţat Tisa şi a eliberat Budapesta, Regimentele 18 atilerie, 34 infanterie, Batalioanele 7 şi 8 vânători de munte[134].

[modifică] Drapelele actuale ale României
[modifică] Drapelul preşedintelui şi cel al primului ministru
Publicaţia „Album des pavillons nationaux et des marques distinctives” (2000)[135] indică drept drapel al preşedintelui României un tricolor de formă pătrată, cu fimbriaţie şi bordură albastră. Este tivit pe toate laturile cu franjuri din fir de aur, iar la colţuri prezintă ciucuri din acelaşi material.

Drapelul primului ministru este similar celui prezidenţial, cu deosebirile că bordura e de culoare galbenă şi nu prezintă franjuri şi ciucuri.

Drapelul preşedintelui României
Drapelul primului-ministru al României


[modifică] Steaguri ale autorităţilor
Publicaţia „Album des pavillons nationaux et des marques distinctives” (1990)[136] prezintă drept drapel al miniştrilor o flamură albă de proporţie 1:2 în cantonul căreia se află drapelul românesc.

Ediţia din 2000 a amintitului album arată şi modelul drapelului ministrului apărării naţionale, aproape identic cu cel din perioada interbelică. Tot identic cu însemnul din perioada interbelică este şi pavilionul navelor pilot.

Drapel ministerial de la începutul anilor '90
Drapelul ministrului apărării naţionale
Pavilionul navelor pilot


[modifică] Drapelul de luptă al României. Pavilioane

Drapele de luptă ale unităţilor terestre„Drapelul de luptă al unităţii este simbolul onoarei, vitejiei şi gloriei militare. El evocă trecutul de luptă al poporului român pentru libertate naţională şi tradiţiile unităţii, amintind fiecărui militar datoria sfântă de a servi cu credinţă patria, de a apăra cu orice preţ unitatea, suveranitatea şi independenţa României.”

Drapelul de luptă se acordă unităţilor militare prin Decret al preşedintelui României, la propunerea ministrului apărării naţionale, a ministrului de interne sau a directorului Serviciului Român de Informaţii. Descrierea completă a acestui însemn militar, potrivit Ministerului Apărării Naţionale, este următoarea[137]:

Drapelele de luptă ale României sunt confecţionate din mătase dublă şi au dimensiunea de 100 × 66 cm (proporţie 2:3). Flamura reprezintă în culori drapelul României şi are ornamentaţia identică atât pe avers cât şi pe revers. În centrul fâşiei galbene, la 18 cm de baza acesteia, este aplicată stema ţării, cu dimensiunile de 29 × 21,5 cm. În colţuri, la 5 cm de marginea flamurei, se găseşte câte o ghirlandă din frunze de stejar cu înălţimea de 18 cm, care încadrează însemnul categoriei de forţe armate de care aparţine unitatea, toate din aur:

două săbii încrucişate pentru forţele terestre
o elice suprapusă peste o pereche de aripi în zbor jos, un radar, o rachetă şi o lunetă încrucişate pentru forţele aeriene
o ancoră pentru forţele navale.
Drapelul este tivit pe laturile libere cu franjuri din fir de aur (de 5-7 cm) şi ciucuri din acelaşi material (de 10-12 cm lungime) la cele 2 colţuri flotante. Flamura este prinsă de hampă cu o vergea metalică inoxidabilă, cu lungimea de 70 cm.

Hampa este din lemn de culoare brună şi are înălţimea de 240 cm şi diametrul de 3,5 cm. La baza ei se găseşte un cilindru de protecţie din alamă, lung de 4 cm şi cu obturaţie în partea inferioară. Vergeaua drapelului este prinsă de hampă printr-un inel de alamă aurită în partea inferioară şi un manşon tronconic (înălţime 6 cm) din acelaşi metal şi aurit în partea superioară. Pe inel (înălţime 3,2 cm) se află inscripţionat numele unităţii. În vârful hampei este plasat un manşon tronconic lung de 6 cm, din alamă, Peste manşonul tronconic se montează acvila. Aceasta este confecţionată din tablă de cupru aurită şi are dimensiunile de 15 cm înălţime şi 11,5 cm lăţime. Acvila priveşte spre dextra, se află în zbor jos şi ţine în gheare fulgerele lui Jupiter. Este plasată pe un suport paralelipipedic din acelaşi metal (dimensiuni 10 × 3,5 × 2 cm), care prezintă la partea inferioară un ornament înalt de 3,4 cm. Suportul se fixează de manşonul tronconic al hampei prin înşurubare şi are înscrisă pe avers deviza „Onoare şi Patrie”. Pe revers este trecută din nou denumirea unităţii respective.

Drapelul de luptă mai are ca accesorii cravata pentru fixarea decoraţiilor, şase eşarfe pentru militarii din garda drapelului şi o husă din material textil impermeabil.

Drapelul de luptă al navelor militare este identic cu pavilionul acestora. Pavilionul este la rândul său identic cu Drapelul României, fiind confecţionat din pânză de astar în diferite dimensiuni, potrivit rangului navei.

Geacul României dintre 1995 şi 1998 a fost asemănător mărcilor navelor militare. După această dată a fost înlocuit cu unul care înfăţişează drapelul românesc în poporţie de 1:1 cu două ancore albe încrucişate în centrul fâşiei albastre.

Pavilionul şefului Statului Major General este reprezentat de un tricolor românesc de formă pătrară având patru stele albe, una sub alta, în centrul fâşiei albastre.

Flamura navelor este reprezentată printr-o bucată de pânză în formă de triunghi isoscel alungit, cu proporţia de 1:10, pe care este imprimat tricolorul românesc.

Drapel de luptă. Model al forţelor aeriene
Drapel de luptă. Model al forţelor terestre
Drapel de luptă. Model al forţelor navale
Drapel de luptă. Model al SMG

Geacul românesc (1995-1998)
Geacul românesc actual
Flamura actuală
Pavilionul şefului Statului Major General


La începutul anilor 2000 au fost stabilite patru drapele de identificare a forţelor armate[138]:

Ziua Drapelului
Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998[142], ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului naţional al României. În 1848, în această zi a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti, prin care tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.


sursa:Wikipedia




Mitel Popa    6/26/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian