Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


"Esti fericit, prietene?" - In memoria lui Mihai Rădulescu

O mărturie si un îndemn pentru zilele obisnuite, dintre sărbători

Desi suntem în prag de vară, gândurile mă poartă spre Pastele trecut. Îmi amintesc de bucuria sărbătorii, de momentele de înălțare si înluminare sufletească, dar mai ales de faptul că am împărțit cu dărnicie urări de bine si de sănătate, dorind, ca în fiecare an, "Paste fericit" tuturor celor dragi si apropiați. Ca în fiecare an... Si totusi anul acesta nu este unul obisnuit de vreme ce am hotărât să scriu despre fericire, adresând rândurile de mai jos Cititorilor acestei distinse publicații.

Mă gândesc cât de diferit abordăm subiectul fericirii în timpul si după sărbători, cât de diferiți suntem de noi însine când de Pasti, cu sufletul plin de primăvară vorbim deschis despre fericire, ne amintim că există, ne-o revendicăm cu curaj, ne-o dorim si o dăruim cu sinceritate prin cele două cuvinte simple: "Paste fericit!". Fără doar si poate sărbătorile se desfăsoară sub semnul fericirii. Dar cum rămâne cu zilele obisnuite, zilele lucrătoare dintre sărbători? Răspunsul îl stie fiecare dintre noi. După ce revenim la "normal" realizăm cât de grele sunt vremurile si cât de mult ne apasă frica, cu nenumăratele ei chipuri si înfățisări. Ritmul nebunesc de viață ne debusolează, ne abate si ne poartă departe de calea aleasă în zilele sărbătorii. În confruntarea cu cotidianul fericirea devine pur si simplu un cuvânt prea mare.

În ciuda tabloului schițat mai sus în nuanțe descurajant de sumbre sau poate tocmai datorită lui, anul acesta am hotărât să nu trec cu obisnuita usurință peste faptul că am urat fericire celor apropiați. Luând pentru prima oară în serios urările făcute de Pasti, mă încumet să scriu aceste rânduri dedicate fericirii noastre de zi cu zi, atât de fragilă si de neglijată. Vorbesc de pe poziția oamenilor obisnuiți, printre care mă număr si eu. Fericirea pentru care am de gând să pledez nu este una a realizărilor mărețe, pe care mărturisesc că nu o cunosc ci una accesibilă, la îndemâna tuturor - fericirea lucrurilor mici si a faptelor mărunte, aparent banale, aparent lipsite de importanță.

Atât de multe s-au spus si s-au scris despre fericire încât numai gândul abordării acestui subiect vast si intimidant te poartă imediat spre întrebarea: ce as mai putea adăuga nou? Adevărul este că prin această încercare nu vizez originalitatea ideilor sau ineditul exprimării si poate de aceea glasul îndoielii, care mărturisesc că nu m-a ocolit, n-a reusit să mă abată de la țelul propus. Dorința mea este ca aceste rânduri să constituie un îndemn la trezire si o chemare la revizuirea propriei existențe, pentru punerea unui alt început în viață, unul bun. Să luăm atitudine față de propria noastră fericire, acesta este mesajul pe care l-am primit si eu la rândul meu si pe care vreau să-l transmit mai departe prin intermediul cuvântului scris.

Pentru a trece pragul tărâmului luminos numit Fericire este nevoie să plătesti o vamă... si de aceea vă întreb pe fiecare în parte: "Esti fericit, prietene?". Nu este vorba de o întrebare retorică ci de una care se vrea luată cu adevărat în serios. Nu are importanță dacă răspunsul va fi "nu" sau "da", un ezitant "uneori" sau un întristător "nu stiu" căci "nu răspunsul este acela care luminează ci însăsi ÎNTREBAREA"!

Ni se întâmplă uneori în viață să asteptăm disperați la porțile zăvorâte ale fericirii, frustrați de inaccesibilitatea ei si pierdem din vedere tocmai faptul că nu am bătut si nu am cerut... Să fi uitat îndemnul biblic "Caută si vei găsi, bate si ți se va deschide"?
Toate au un început, iar în cazul începutului despre care vorbim, kilometrul zero coincide cu iscoditoarea întrebare "sunt eu oare fericit?" si mai ales cu hotărârea de a-i da un răspuns cinstit, pas deloc usor având în vedere că el presupune, înainte de toate, o confruntare cu noi însine. Orice drum si orice călătorie din prezent spre viitorul dorit nu se poate naste dacă nu ți-e clar unde te afli si unde vrei să ajungi.

Îi datorez Cititorului o dezvăluire si anume că întrebarea cheie adresată mai sus nu îmi aparține. Cel care a abordat cu curaj subiectul fericirii, animat de intenția nobilă de a servi drept călăuză fiecăruia dintre noi, a fost scriitorul Mihai Rădulescu. În anul 1997, în cadrul unei serii de emisiuni radiofonice pe postul Radio România - Tineret, autorul si-a purtat ascultătorii într-o expediție a cunoasterii de sine, a căutării, a înțelegerii si învățării fericirii. Cu un an mai târziu, inspirată de aceste emisiuni a luat nastere o carte - Morală practică a crestinului începător si o generoasă invitație: "Să căutăm împreună a afla ce este fericirea!" Acolo, în acel îndreptar de credință în care Cititorul este îndrumat pas cu pas cum să-si facă o viață frumoasă, întrebarea "Esti fericit, prietene?" m-a asteptat timp de 10 ani, să o descopăr si să o urmez.

Poate la o primă vedere, a fi întrebat cum stai la capitolul fericire pare un gest obisnuit, întâlnit la tot pasul. Mărturisesc că am avut curiozitatea să aflu cât sunt de numerosi mânuitorii cuvântului scris preocupați de subiectul fericirii în beneficiul semenilor lor. În urma căutărilor întreprinse pe Internet, am fost îndreptată către mii de pagini conținând întrebarea "esti fericit?". Când am adăugat însă virgula de rigoare si după ea cuvântul "prietene", am fost surprinsă să descopăr unicitatea formulării, ca si cum Mihai Rădulescu ar fi fost singurul care a avut pornirea să ne abordeze cu blândețe duhovnicească, înlesnindu-ne apropierea de noi însine prin întrebarea: "sunt eu oare fericit?". În acest maraton al vieții de zi cu zi, să vină un seamăn al tău, si, punându-ți prieteneste mâna pe umăr să te îmbie s-o porniți în doi pe drumul deprinderii fericirii, mi se pare un act de înaltă noblețe sufletească, de iubire a aproapelui în adevăratul sens al cuvântului.

Adevărul este că până în urmă cu doi ani nu am stiut nimic despre înclinațiile scriitoricesti si nici despre impresionanta creație literară a celui care mi-a fost profesor de engleză în primul an de liceu. Pentru mine, Mihai Rădulescu a fost si a rămas cel mai remarcabil dascăl cunoscut, de care mă leagă nu numai respectul si considerația, dar si o amintire prețioasă din anii îndepărtați ai adolescenței – povestea "Bibliotecii de împrumut".

Neuitandu-mi promisiunea de a vorbi despre fericirea faptelor mărunte, mă adresez prietenului Cititor cu o nouă întrebare: poate oare usoara bătaie din aripi a unui fluture să producă o tornadă la celălalt capăt al pământului, la distanță de mii si mii de kilometri de locul banalului "eveniment"? Întrebarea ca si răspunsul afirmativ, bine cunoscute celor familiarizați cu "teoria haosului", par să nu aibă nici o legătură cu subiectul acestei scrieri. Si totusi, la o privire mai atentă, realizăm ca în viața fiecăruia dintre noi există momente cruciale, în care o acțiune minoră declansează un întreg lanț de evenimente ce conduc în cele din urmă spre rezultate dramatice, legate de fericirea sau nefericirea noastră personală.

Credința mea este că există un fluture al fericirii si sunt convinsă că el a bătut din aripi în acea zi a anului 1971 când în timpul lecției de engleză domnul Rădulescu a hotărât să ne explice nouă, elevilor dumnealui, ce înseamnă Cartea si în câte feluri ne poate ea sluji. Exemplul din viața personală de care s-a slujit profesorul nostru pentru a-si susține afirmațiile, acea poveste adevărată despre o bibliotecă de împrumut m-a impresionat atât de puternic încât si astăzi, după atâția ani, o păstrez cutremurător de vie în memoria minții si a sufletului, gata să o povestesc oricui ar fi interesat să o asculte: "Plecând pe front si temându-se că nu se mai întoarce - cum lăsa în urmă o soție tânără, fără serviciu, si un copil neajutorat, care nici măcar scoala primară n-o începuse -, îsi mută, tatăl meu, cărțile, adunate de la vârsta de paisprezece ani, într-o prăvălie închiriată în spatele bisericii Sfântul Gheorghe, pe strada Cavafii Vechi. Si-si denumi biblioteca ce-l slujise cu credinciosie până atunci: bibliotecă de împrumut. Plăteai un abonament modic si luai cărți acasă pentru o perioadă necesară delectării, informării, instruirii sau sufocării timpului suferinței, ce murseca existențele familiilor de ostasi. Din acesti bani ne-am întreținut noi, mama si cu mine, până la întoarcerea tatei de pe front."
Fără doar si poate intenția domnului Rădulescu de a ne introduce pe noi, proaspeții elevi de liceu, în spațiul sacru al Cărții, ca si hotărârea de a ne da o lecție de viață care să ne slujească în viitor, nu a avut nimic măreț în ea. Si cu toate acestea, mărturia adusă în continuare ne va arăta cât de miraculoase sunt puterile ascune într-o acțiune minoră izvorâtă din dragoste si credință si cum ne pot ele purta spre clipe de plinătate, de nebănuită fericire, atunci când timpul potrivit soseste...
În octombrie 2008, la mii de kilometri depărtare de liceul bucurestean în care am învățat, inspirată de povestirea domnului Rădulescu, am deschis eu însămi o mică bibliotecă de împrumut în scopul autofinanțării unui modest proiect personal. Entuziasmul meu nu a avut margini când, după ce promisiuni de ajutor au fost date uitării, am reusit să strâng pe această cale banii necesari cumpărării manualelor de studiu pentru o grupă de eleve de ale mele. "Cum de nu dai fuga să-i povestesti domnului Rădulescu despre noua bibliotecă de împrumut?" La îndemnul soțului meu am hotărât să-l caut pe domnul profesor. Ce sanse aveam să găsesc un nume a cărui urmă o pierdusem încă din al doilea an de liceu, un nume atât de răspândit încât în cartea de telefon a Bucurestiului din acel an figura de 123 de ori? Si cu toate acestea dorința de a împărtăsi bucuria proaspetei realizării cu cel care era cel mai în măsură să o aprecieze la adevărata ei valoare a iesit biruitoare asupra neîncrederii si a comodității. Am scris numele dascălului meu pe Google si, cu inima bătând de emoție, m-am pregătit fizic si sufleteste să caut acul în carul cu fân...
De astă dată măruntei fapte, aceea a apăsării cu încredere si speranță pe o tastă de calculator, nu i-au mai trabuit decenii spre a stârni întreaga avalansă de evenimente ce au urmat. Totul s-a petrecut mult mai repede, într-o sincronicitate perfectă a lucrurilor ce se întâmplă exact în locul si la momentul potrivit, într-un singur si unic scop. Minunea nesperată s-a produs atunci când, printre miile de pagini primite ca rezultat, am ajuns de la prima încercare, printr-un fabulos "noroc al începătorului", la site-ul "literatură si detenție" aparținând scriitorului Mihai Rădulescu. Nu mi-a luat mult timp să înțeleg, citind biografia autorului, că prolificul scriitor de beletristică, cu o arie de manifestare impresionant de largă, este de fapt fostul meu profesor de engleză din primul an de liceu. La asemenea descoperire nici că m-am asteptat si nici la propunerea de a scrie o schiță despre cele două biblioteci de împrumut, pe care domnul profesor mi-a adresat-o odată cu răspunsul la lunga si elaborata scrisoare pe care i-am trimis-o la scurt timp după ce l-am descoperit.
Să scrii scrisori frumoase este una, dar s-o pornesti într-o aventură a creației fără nici o experiență literară, după vârsta de 50 de ani, este cu totul si cu totul altceva. Nu stiu de unde mi-am tras curajul să dau curs provocării de a scrie, eu, cea mai începătoare dintre începători, în fața scriitorului experimentat, a cărui creație literară o descopeream fascinată, citind cu nesaț scriere după scriere, dimineața si seara, zi de zi. De fapt cred că stiu ce m-a ajutat cel mai mult în acele clipe de încercare, inerente începutului oricărei ucenicii. Sfaturile domnului Rădulescu, răspunsurile la întrebări care mă frământau - nu cele din scrisorile scurte scrise în luptă cu boala ci cele din creația sa literară -, m-au susținut si m-au întărit în lupta cu îndoiala față de propriile-mi puteri: "După ce veți fi învingător în cele mici, vă veți alege măsuri mai mari, si tot mai mari, si tot mai mari... Cum să aspirați la lupte covârsitoare, dacă nu vă cunoasteți încă puterile ce vi se par meschine, dar, din care triumfător urcând, iesiți mai bun cunoscător al forțelor, al limitelor ce vă sunt impuse pentru moment si care trebuie neapărat depăsite de tindeți la si mai mari performanțe?"
Regăsirea dintre fosta elevă de liceu si dascălul ei de engleză a fost de scurtă durată. După trei luni de la acel îndemn: "scrie, scrie fără de-ncetare si ia atitudine față de viață", înfrânt de boala necruțătoare, domnul profesor a trecut în neființă. Din întâlnirea care acum înțeleg că a fost predestinată, s-a născut o schiță pe care am intitulat-o chiar "Biblioteca de împrumut", eveniment de genul celor care îți împart viața în două - "înainte de..." si "după...". Această perioadă de numai trei luni a fost marcată de momente de intensă trăire sufletească, când am cunoscut fericirea, entuziasmul si elanul, dar si frământările, îndoiala, tristețea sau durerea.
Evenimentele legate de descoperirea unui drum propriu, nou si nebănuit, al înfloririi personale, pentru care numele de "tornadă a fericirii" nu este deloc exagerat, au constituit doar un început. Ecoul acelor întâmplări de la care au trecut aproape doi ani continuă să se resimtă si astăzi, în prezentul scrierii acestor rânduri, cuprinzând prin cercuri din ce în ce mai largi tot mai mulți oameni si evenimente. Poteca croită atunci s-a transformat într-un drum de care fericirea nu este străină, iar eu, pot spune că mi-am câstigat dreptul să pledez în favoarea ei...
Fără a mai face distincție între fericirea faptelor mărețe si cea a micilor măsuri, căci această diferență nu există în realitate ci doar în închipuirea noastră, îi dau cuvântul domnului Rădulescu să ne amintească tuturor că ne-am născut cu dreptul de a fi fericiți: "Seamănă fericirea oamenilor de seamă cu fericirea noastră, atât de umili în aspirațiile ce nutrim? La prima vedere, deloc. Gândim că este fericirea unor oameni de excepție si că noi nu vom fi niciodată asa ceva. Gândim astfel, pentru că orbiți de vârtejul vieții, n-avem niciodată timp să ne privim si pe noi în oglindă. Or, dacă am face-o, am descoperi că suntem o persoană, adică o entitate unică. Fiecare persoană are dreptul, înscris de la nastere în cartea vieții ei, de a înflori la maximum si de a deveni o personalitate de excepție. Fericirea noastră, aceea ce ne asteaptă doar pe noi, este echivalentă cu a oricărui om de seamă si constă în eforturile solicitate de înflorirea pomenită a personalității noastre."
Nu as fi îndrăznit să scriu aceste rânduri despre un capitol special al vieții mele dacă nu as fi ajuns la înțelegerea, care trebuie transmisă mai departe, că mărturiile oamenilor obisnuiți sunt tot la fel de importante pentru învățarea fericirii ca si biografiile oamenilor de seamă din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Oricât ar părea de paradoxal există legi, pe care le-am putea denumi legi ale fericirii si propriei împliniri sau legi ale moralei crestine sau legi ale iubirii si smereniei si tot una ar fi, asadar există legi întipărite în inimile oamenilor. Aceste legi nescrise asteaptă să fie trezite si activate, nu prin predici moralizatoare ci prin exemple vii si grăitoare din viața celor ce au cunoscut fericirea. După amintita trezire n-ar mai fi decât un pas, să ne alegem fapta sau măsura potrivită nouă si s-o pornim la drum. Acest drum, care în cazul meu este legat de numele scriitorului si profesorului Mihai Rădulescu precum si al fostilor săi prieteni si colaboratori, ar putea fi drumul către fericire al fiecăruia dintre noi, cu o singură condiție. Si de aceea revin la întrebarea care ne-a însoțit de-a lungul acestei scrieri: "Esti fericit, prietene?"
Aici se încheie pledoaria mea închinată fericirii, o scriere a întrebărilor destinate oamenilor simpli si obisnuiți. În vremuri de cumpănă pentru o trăire atât de înaltă si de plină, îndrăznesc să sper că până la Pastele viitor, tot mai numerosi vor fi aceia pentru care bătaia aripilor de fluturi va vesti fericirea. Căci la urma urmei "de ce să fim nefericiți, dacă putem să fim fericiți?"


Notă: Toate citatele apărute în scriere aparțin scriitorului Mihai Rădulescu, extrase din volumul Morală practică a crestinului începător, capitolul teologie, site www.literaturasidetentie.ro









Monica Levinger    6/22/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian