Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


" Trunchiul si aschia " de Marius Robescu


Proza deceniului al nouălea din secolul XX recuperează, după trecerea unei întregi generatii optzecist-postmoderniste care nu prea a dat capodopere epice, pe un romancier al caracterelor vii si al frescei societătii noastre. Bucurestiul interbelic si postbelic dar si alte zone din provinciile românesti istorice, observate adeseori de către cunoscutul scriitor saptezecist Marius Robescu, sunt reînviate într-un roman (rămas neterminat) scris în sumbrii ani ’80. Aspecte necunoscute decât trăitorilor sub democratia perioadei interbelice dar si sub regimuri dictatoriale sunt redate mai ales după o documentare sisifică, prin acribia unui observator al lumii. Vointa, idealul lui Maris Robescu era, aflăm de-abia acum, cea de a fi considerat un Balzac al societătii moderne si contemporane românesti. Caracterele eroilor săi primi si secunzi cresc treptat din experintele vietii lor, de parcă autorul ar restudia niste ramificatii antropologice ale “trunchiului” sau materialului natural si social observat în cele mai fine articulatii, fiind cu totul remarcabilă certa pastă realist-psihologică a configurării relatiilor actantiale.
Publicarea romanului Trunchiul si aschia (editura Muzeul Literaturii Române, vol. I – 2005 ; vol. al II-lea – 2006) de Marius Robescu reprezintă un eveniment cultural ; întârzierea sa inexplicabil de lungă îi poate intriga pe multi. Să fi fost vorba de precautie exagerată, de invidia romancierei Gabriela Adamesteanu, fosta iubită a scriitorului, în păstrarea la sertarul propriului birou a manuscrisului timp de cincisprezece ani? Sau, probabil, în anii de după moartea lui Robescu din 1985, survenită în conditii neclare – cum mărturiseste Marin Codreanu în Unde-au dispărut minotaurii – acest scriitor o fi supărat cu ceva pe cineva, pe vreun editor, iar dacă nu pe o personalitate (un cenzor) din regimul ceausist atunci mai probabil una politică postdecembristă, căreia i s-ar fi înmânat cartea spre apreciere.
Se poate confrunta cu realitatea istorică o scenă memorabilă, cutremurătoare a cărtii Trunchiul si aschia – moartea « bătrânului » Coman din volumul al II-lea. Unele informatii despre ascendenta si preocupările cazone pe linia paternă a autorului romanului reies clar din dictionarul de scriitori români publicat în 2005 de Al. Sasu. Mai precis consultând începutul articolului critico-biografic despre marele poet saptezecist M. Robescu. S-ar putea ca rezerva cititorilor romanului său, care pot să ne infirme bănuiala, convingerile că suntem în fata unei cărti autobiografice, să sufere unele mutatii, printr-o surpriză de proportii. Fiind fiu de ofiter român, prozatorul-poet M. Robescu si-a imortalizat aici tatăl în personajul principal Horia Coman – absolvent al unui liceu militar, al Scolii de Război, sublocotenent si apoi locotenent participant pe Frontul de Vest în cel de-al doilea război mondial. Băiatul acestuia, Lucian Coman (despre care observăm că începe să aibă rol diegetic focalizator încă din ultimele capitole ale primului volum) va trece în prim plan, ca al doilea protagonist abia la mijlocul volumului al II-lea, încă de la vârsta adolescentei. Va deveni brusc si narator, iar discursul autoscopic al său certifică valentele autobiografice, sau marea autenticitate a romanului; Lucian (un ego naratorial dar si autor-actor camuflat) asistă cu uimire la sfârsitul tragic al bunicului său din Teleorman. Romanul devine abia spre final direct autobiografic, prin faptul că boala de plămâni pentru care Lucian a fost internat într-un cunoscut sanatoriu, timp de nenumărate luni, s-a vindecat ca prin minune, exact după cum mărturisea poetul Robescu în unele poezii celebre de-ale sale. Iată pasajul mortii singurului bunic cunoscut, descris cu atentia si halucinanta impresie (înteleasă abia la maturitate) avută de micutul Lucian, care este una din nenumăratele indicii că romanul ar fi autobiografic : « Deodată Lucian văzu, cu spaimă, la usa cea mare, lume multă : femei si bărbati, asteptând cu o privire resemnată si sălbatică. Si întelese că bunicul va muri. Era ceva ciudat, ciudat, si el nu stia ce să facă. Poate ar fi trebuit să plângă dar îi era teamă să nu supere pe cineva. Trebuia să îndure. Dar cum, ce anume ? Asteptarea. Asteptarea unui văl subtire care cade din înalt încet, încet de tot, plutind fără greutate si care până la urmă îsi asterne pe pământ cu un oftat greutatea uriasă. Totul luând astfel sfârsit. » Moartea are accente mioritice. Lucian, micul erou al romanului, are o evolutie sufletească inconstantă, intuind durerea, cruzimea bolii, a mortii ; fragil la trup, pleca de cu noaptea, în pantaloni scurti cu vărul său mai mare Liviu, în lungi incursiuni de pescuit prin băltile dobrogene ale Dunării ; nechibzuinta avea să-l coste, stopându-i-se abia la vârsta adolescentei, când a trăit în schimb si prima iubire fată de o foarte tânără soră medicală care-l îngrijea într-o statiune. Mătusa sa Maria, la care a stat un an pe la sfârsitul războiului, îi permitea absente prelungite de acasă, nestiind că de la o vârstă fragedă Lucian avusese simtome de hemofilie, stiute bine doar de către « doica » sa, mătusa mai tânără Angela. Ascunderea bolii este un laitmotiv al romanului Trunchiul si aschia, simbol de maculare a vietii ce se leagă strâns, ca o liană împletită pe arborele vietii al unei sperate vindecări miraculoase. Multe personaje, rude sau străini, îsi privesc suferintele pulmonare, făcând ca si printul Maxentiu din Concert de muzică din Bach o obsesie si aproape o filosofie individualistă, abisală. În schimb, Lucian are vointă, îsi reface puterea fizică si morală, după constatarea ineficientei relative a tratamentului prescris de medicul său curant la sanatoriul din Valea Prahovei. Vrea să lupte cu spectrul mortii de care se adăpostea tacit orice pacient grav bolnav; luptă statornic pentru autovindecare, chiar cu ispitele alcoolice ale pacientului demonizat, Bucur Micu, care începuse să-i ia pe toti din salon la cârciumă. În fiecare duminică îi vedea antrenati nefast pe ceilati pacienti tineri sau chiar adolescenti ca si el. Vindecarea deplină îl va uimi pe doctorii Steiu si Popescu, care nu puteau face nimic în majoritatea cazurilor, încă netratabile atunci (cum este cel al vânjosului adolescent Grigore, descris cum moare topindu-se ca o lumânare).
De fapt caracterul autobiografic al romanului devine o fortă motrice de a sonda reactiile oamenilor întâlniti, de a prezenta personajele într-o contiguitate de sânge (ereditară) sau de afinităti intelectuale, profesionale, conversationale. În adăposturile antieriene din Capitălă se află toate noutătile din cartier, în zilele linistite predominând izolarea impusă prin lege, din cauza camuflării orasului, stingerii luminilor. Ca în volumul al III-lea al jurnalului lui Pericle Martinescu, Uraganul istoriei (1941-1944) - Bombe si boemă, în curs de publicare la editura Ex Ponto, atmosfera încărcată din deceniul al cincilea al secolului XX, vremurile războiului erau impregnate de tot felul de accese epicureice ale societătii bucurestene, de o nepăsare generalizată. În volumul al doilea din Trunchiul si aschia Marius Robescu descrie mutarea familiei locotenentului Horia Coman, deci si a fiului său unic, Lucian, din Cotroceni într-o casă mult mai modestă din Militari, pe atunci comună la periferia Capitalei. Frica si tensiunea bucurestenilor în timpul bombardamentelor din Centrul Capitalei dispărea cu cât imobilele aveau privilegiul de a fi construite pe obscure mahalale, la marginea metropolei. Ducând o viată de asteptare mistuitoare a terminării războiului si a întoarcerii tatălui său, care ajunsese până la poalele Muntilor Tatra, Lucian vizualizează tot ce se întâmplă si în Militarii următorilor ani. Va continua să dea amănunte foarte precise despre seful de post, plutonierul major Corbea, prieten cu tatăl său, care anchetase si închisese niste muncitori care lipeau pe ascuns afise cu soarele, peste cele ale tărănistilor (cu simbolul ochiului) sau ale liberalilor (cu simbolul cumpenei). Indezirabil ca apărător al ordinii publice, el va fi ucis după o meschină conspiratie, pusă la cale de viitorul primar Capitalei, Cercelaru Serbescu, o obscură si vitriolantă figură umană mai înainte, care candida din partea comunistilor. A fost păcălit să iasă pentru o ipotetică razie înainte de a se crăpa de ziuă, după apelul telefonic al unor comunisti, în timpul ultimelor alegeri zise libere ; s-a ferit până n-a mai putut de un camion care-i depăsise bicicleta pe stradă, ca imediat să vireze putin spre el, zdrobindu-l.
Aflăm din ”Nota de editie”, semnată de Aurelia Dumitrascu la începutul volumului secund, că romanul n-a fost ansamblat bine de către autor ; n-a apucat nici să-i finiseze toate capitolele, dar nici să arate ce s-a întâmplat cu unchiul Cozianu (fratele bunicii lui Lucian), închis la Canal, cu vechiul vecin « bolsevic » Apostol si cu familia fiului acestuia Gigi (care în liceu fusese legionar, însă studiase agronomia la Kiev, devenind fin al familiei Coman), nici cu Aurel Băcescu si Maria, învătători la tară. Actiunea romanului (ce putea să fie de o amploare deosebită) se opreste chiar când începuse cooperativizarea, pe la începutul anilor ’50. Este bine stiut că autorul lui avea să moară din cauze nestiute în propria sa baie în 1985. Prietenii săi literati au exclus presupusa lui sinucidere, despre care vorbeau si medicii legisti (pusi să ascundă probele de otravă găsite în trupul său). Structura compozitională este aleatorie începând cu al XXIII-lea capitol, existând texte refăcute, cuprinse în ”Addenda” ce cuprinde esantioane din ceea ce lui M. Robescu încă nu-i convenea, retusând mereu primele redactări de capitole dar si rescrierile total diferite ale paginilor prezente în romanul său postum. Ele n-au putut fi legate în contextul datelor cronologice din redactarea originară (care îl multumea pe Robescu la un moment al contemplării a ceea ce scrisese). Pasajele neintextuate din punct de vedere formal, decât rareori (exceptie făcând primele impresii din spital ale adolescentului Lucian), sunt remarcabile alternative de evolutie a actiunii, sub motivul contrazicerilor unor idei dinspre finalul întregului corpus textual ce s-a păstrat si a fost publicat.
Nu se poate explica exegetic alegerea titlului romanului, Trunchiul si aschia, decât pornind de la câteva rânduri de la începutul addendei despre raportul sufletesc necenzurat dintre multe personaje, în pasajul iubirii si întrajutorării dintre încă nemăritatele surori Ioana si suferinda Angela, devenite apoi mama si mătusa preferată (doică, apoi confidentă) a lui Lucian : « Angela stătea mereu acasă, mânca si dormea cât avea nevoie. Într-o oarecare măsură lucra, îi plăcea partea migăloasă a croitoriei, cusutul butonierelor si al nasturilor, călcatul cu fierul încins, însăilatul ori brodatul. Nu se da în lături nici să gătească sau să spele. Aceste treburi îi reveneau mai ales ei căci Ioana aducea banii, avea functie de cap al familiei. Nu o familie, ci o tandără, două biete membre dislocate de trunchiul rămas departe, două ramuri rupte si purtate împreună de vânt. ». Traditia carierei militare provenea din cealaltă tulpină a « trunchiului » familiei lui Lucian, mic burgheză (prin cariera militară îmbrătisată de bărbati). Însusi « bătrânul », bunicul Coman fusese căpitan în primul război de întregire a patriei, trăindu-si ultimele zile la podgoria sa cu vită nobilă din părtile teleormănene cu marea nemultumire de a fi considerat « exploatator » de către secretarul de partid de la primărie, Nicu Gutu si de către presedintele colectivei, tovarăsu’ Gârceag. Ei se prefac a-i îngădui până la apropiatul deces « bătrânului » chiabur Coman (un altfel de Ilie Moromete) plăcerea de a se sti proprietar al micii sale vii, cu soiuri deosebite de struguri împământenite pentru prima dată la noi. Ultimele clipe sunt trăite la maximum de căpitanul Coman, dus si în brate (precum Anchise la asediul Troiei) de către fiul său pentru a-si vedea via si helesteul înainte de a deveni crescătorii de porci. Parastasul « bătrănului » apare descris în culori sumbre ce anuntă si dezastrele din vietile nevinovatilor tărani ce încă se bucurau de împroprietăririle din 1946. Aceste amintiri ale prozatorului, trasformate în scene cu pretentie de a înfătisa realist-satiric ce se petrecea si-n mediul rural, par a motiva suficient alegerea titlului acestui roman social, politic, erotic, reprezentând concomitent o cronică a propriei familii a autorului.
Fiind un autentic Bildungsroman prin mărturiile de viată directe sau indirecte (auzite de la multe rude de către personajul Lucian), Trunchiul si aschia are valentele stilistice conferite de respectarea principiului obiectivitătii. Nu întâlnim, decât reprimate cu grijă, efluvii ale sensibilitătii dintre rude, prieteni, perechi de îndrăgostiti. Mai mult, căsnicia mătusei sale, a Mariei – învătătoare în satul Prundu din Vestul Dobrogei – cu un coleg, Aurel Băcescu, cauzele divortului dintre ei vor fi prezentate în ambele volume cu maximă obiectivitate, cu dramatismul insinuării deznădăjduirii că acel cuplu, crezut de Aurel androginic s-ar putea desface ca miezurile unite ale unei nuci. Esecul relatiei matrimoniale dintre cei doi învătători, se produce la câtiva ani după întoarcerea lui Băcescu bolnav de tuberculoză de pe Frontul din Est. Fiul lor, Liviu (singurul văr al lui Lucian, cu care copilărise mult la Prundu, pe timpul bombardării Capitalei din 1943-1944) ajunsese deja licean si se va vedea fortat de către părinti să se mute la un liceu militar. Aschia educatiei în spirit cazon din familia lui Horia Coman nu putea sări si spre trunchiul marii familii de origine pur tărănească a tânărului Liviu Băcescu, despre care suntem informati că ajunge student la Medicină.
Cititorii să fie atenti cum răzbate din rândurile acestui roman-frescă o idee: acest apreciat scriitor, Marius Robescu, nu întelegea faza crepusculară a epocii regale din istoria României decât sub aspectul luptei maniheice dintre monarh, legionari si Antonescu pentru suprematie politică. Totusi, se poate observa cum unele fragmente dinspre finalul primei părti apărute din Trunchiul si aschia ni se par, la o lectură superficială, intentionat nerealiste, deficitare sub aspectul documentării istorice. Nu întâlnim în carte, decât în mică măsură, ceea ce am fost siliti să credem, să fim îndoctrinati despre istoria precontemporană. Vizualizăm cum s-a făcut istoria în ultimii o sută de ani. Orice istoric, lecturând romanul lui Robescu rămâne uimit de capitolele – putine la număr dar cu actiune panoramică esentializată precum procesele verbale – în care se propune decriptarea sociologică a evolutiilor sau involutiilor din viata civililor ori cadrelor militare în anii 1931-1941.
În primul volum, actiunea – sau stirpea personajului Lucian Coman – porneste pe firul matern ereditar, dintr-o localitate rurală din judetul Arges, Valea Negrului. Un flăcău sărac din Săpata, Ilie Dragomir, se va împătimi treptat si o va fura pe fiica preotului de aici, pe nume Caterina, imediat după ce bătrânul murise fără a le da consimtământul. După un an, mama ei, preoteasa rămasă văduvă, află că fiica ei trăieste rău cu bărbatul, o va vizita si se va convinge de contrariul zvonurilor care circulau despre acestia. Cumnatii lui Dragomir voiau să pună mâna pe cele nouă pogoane care vor reveni după nuntă lui Dragomir, din zestrea Caterinei. Li s-au născut patru fii : Costică, apoi peste sapte ani au venit aproape la rând Maria, Ioana si Angela. Anticipând evenimentele vietii personajelor, sau făcând o mică paranteză, Ioana este eroina care va deveni în perioada interbelică, la începutul anilor ’30, sotia locotenentului Horia Coman si mama lui Lucian.
Destinele eroilor capătă o turnură tot mai tragică. Bucuria familială a lui Ilie si a Caterinei nu durează decât vreo zece ani, pentru că tăranul mijlocas Dragomir, capul tinerii familii va muri de tifos în 1916 ca prizonier de război. Ocupantii României îl tinuseră într-un lagăr, neasigurând deloc celor contaminati de molimele războiului conditii de tratare în vreo infirmerie. Caterina a aflat cu mare întârziere că rămăsese văduvă.
Războiul balcanic redat sumar în stilul rapoartelor sau cronicilor de război putin mai înainte, apoi primul război mondial formează, prin notările exacte ale evenimentelor, un prim intermezzo de roman istorico-politic. Fiind tot mai bolnavă, ajutată în gospodărie prea putin si de fiul ei, Caterina va trăi în păcat cu un om mai tănăr decât ea, stârnind mânia fratilor ei. Desi proaspăt întors de pe front, omul ales de ea să-i fie bărbat (un fost combatant pe front, chiar mai tânăr decât ea) nu prea reactionează când este bătut într-o noapte de fratii avari ai ei si o va părăsi. La scurt timp survine moartea ei, fiica de preot suferind la piept de o boală necunoscută ; tragedia fiind că fetele mai mari, orfanele Maria si Ioana trebuiau deja să se prezinte la scoală, ceea ce nu se va întâmpla asa curând.
Fratele lor se lasă dus de nas să se însoare cât de repede. Va lua o fată de aceeasi vârstă, de un egoism cum rar se poate întâlni. Firul epic se ramifică încă din primele zece capitole, prezentându-se însurarea de adolescent a lui Costică, răutatea femeii lui, Tita si a socrului arătate fată de cele trei orfane. Directoarea scolii din sat, tânără văduvă, va fi păcălită de cuvintele lingusitoare ale tatălui Titei, ce intentiona să le plaseze pe fete la un orfelinat. Acolo, viata în regim aproape cazon se dovedeste destul de suportabilă fată de starea de semisălbăticie în care fuseseră obligate să stea în casa părintească, sub ochii ipocriti ai Titei, cumnata lor. Maria si Ioana vor reusi usor să intre la Scoala Normală din Pitesti. Romancierul prezintă cu multă introspectie evolutia caracterială adolescentină a surorilor Maria, Ioana si Angela Dragomir. Debilitatea fizică, boala de plămâni căpătată de cea mică, fac din ea un copil-problemă. Numai îngăduinta arătată de profesori la admitere si la cursuri o vor face să ia si bacalaureatul cu medii mediocre. Destinul Mariei este de a ajunge, după distribuirea inechitabilă (nu după criteriul mediilor celor mai mari) într-un sat dobrogean de machidoni aflat aproape de Dunăre si să se mărite cu Băcescu, învătătorul cel tânăr. La nuntă nu pot veni, din cauza lipsei banilor, nici surorile, nici fratele ei mai mare, Costică. Acesta se gospodărise tot mai bine, el îngrijind si de terenul care revenea de drept, ca mostenire părintească, surorilor lui.
Ioana, văzându-se cu diploma de Scoală Normală, alege viata mai liberă în Bucuresti, reusind să se cazeze si să lucreze drept contabilă într-o mare fabrică de panificatie, care primea comenzi si de la unele unităti militare. După un an o va lua spre ocrotire pe sărmana mezină a familiei, pe Angela care avea o formă avansată de răceală la plămâni. Consultatia Angelei la un medic si tratamentul minimal al ftiziei cu niste fiole de lichid administrate destul de rar (fiind scumpe), dar îndeosebi sederea în timpul unei veri întregi în satul natal, Valea Negrului, îi ameliorează starea de sănătate. Ioana se va mărita cu un tânăr ofiter, Horia Coman, provenit dintr-o familie bogată, care tot fusese pe la brutărie unde lucra ea spre a cumpăra provizii – pesmeti si alte alimente făinoase. După mutarea cu chirie într-o casă încăpătoare din Bucuresti este relatat momentul fericit al nasterii băiatului lor, Lucian, care va fi crescut, educat de mătusa Angela, care avea suficient timp să-i citească, să-l îngrijească, să-l ducă prin grădinile Capitalei. Făcând o vizită la Valea Negrului, sotii Coman, adică Maria si Horia reusesc să cadă la întelegere cu fratele Costică, ce fusese poreclit pentru patima betiei Bulearcă. Tita acceptă si ea să le fie trimis rudelor de la oras, Ioanei si Angelei o cotă parte din produsele obtinute pe cele sase pogoane ce le-ar fi revenit legal. Iată-l pe fratele mai mare Costică, dar si pe socrul său, devenind un fel de arendasi pe pământul la care tineau mai mult ca la ochii din cap, ei purtându-se tot mai civilizat cu tinerele lor rude de la oras, pentru că ajunseseră niste persoane mult mai însemnate.
Oare Robescu, romancier al bravadei militare a soldatilor pe câmpul de luptă, nu se abate – prin judecătile insinuate emise la adresa comandantilor lor români – , devenind si excesiv de sarcastic (într-un fel de mitomanie flegmatică), de la adevărul unor evenimente din istoria recentă a lumii, declansatorii celor două războaie mondiale ? Categoric nu, iar o cercetare în cele mai mici detalii asupra originalitătii sau paternitătii paginilor de manuscris infirmă din capul locului posibilitatea ca textul epic să prezinte unele compilări. Unitatea discursivă si chiar tonul echilibrat, câteodată si vijelios al naratiunii se constituie în probe irefutabile pentru demonstrarea că această operă romanescă a fost gândită, apoi elaborată si cizelată până în cele mai imperceptibile detalii, subtexe aluzive de către Marius Robescu. Reliefat foarte bine este tonul pamfletar al acelor pasaje dialogate sau portretizante despre involutia spre demagogie legionară a maiorului Sfetea, profesor la Scoala de Război ; dealtminteri, nici un condei străin de intentiile auctoriale n-a deformat cazul patologic al altui personaj secundar, locotenentul Megheanu. Acest antierou se străduieste să racoleze prin îndoctrinări pe colegii ofiteri, invitându-i si la conferinte prolegionare ; va rămâne nepedepsit cât timp se infiltrase ca un spin, ca un organ bolnav în armată. Trunchiul institutiei militare poate fi lovit oricând de această aschie din el, devenită cea mai primejdioasă ”coadă de topor” – insinuează prin titlu autorul. Ofiterul Megheanu este cu sigurantă un agent al Gestopo-ului, un pion retras imediat în Germania, ca si H. Sima, liderul instruit acolo chiar în spirit arian, care a condus prost miscarea legionară din toamna anului 1938, îndepărtându-se de primele directive politice ale lui C.Z. Codreanu.
Nerespectarea statutului apolitic pretins oricărui cadru militar face din acest personaj, locotenentul Megheanu, tipul anarhistului, un caracter realist iremediabil pierdut, cu trăsături umane amputate. Autorul romanului, M. Robescu îi face un portret fugitiv înspre finalul primului volum, dar cu o precizie a introspectiei care ni-l fixează definitiv în memorie. Acest locotenent va deveni, dealtfel, dezertor chiar în timpul Rebeliunii – dar va rămâne o figură singulară în proza noastră. Asadar, nu numai carierismul unor ofiteri ajunsi prea usor generali, ci si camelionismul au coexistat cu înaltul profesionalism si în rândurile armatei române, considerată de istorici în totalitate loială institutiei monarhice sau guvernului, apoi în special maresalului Ion Antonescu. Superiorul direct al lui Megheanu, căpitanul Săpunaru se străduieste să-l corigeze, nicidecum să-l « persecute » , cum stabilise ancheta ordonată de la Statul Major. Iar vina noninterventiei la început a armatei române pentru înăbusirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, apare doar sugerată în capitolele al XIII-lea si al XIV-lea. Ce-i făcuse pe legionarii din Centrul Bucurestiului să se predea, iesind cu mâinile sus pe stradă, nu cumva chiar actiunile, manevrele uriaselor tancuri nemtesti care bombardau pe străzi, omorând civilii (în special femeile si copiii ce iesiseră mai înainte să manifesteze cu ei)? Baia de sânge de atunci a echivalat cu ocuparea definitivă a tării. Germanizarea economică treptată a României încă de la sfârsitul deceniului al IV-lea constituia o realitate, din cauza căreia statul român era criticat în Occident si părăsit de aliatii lui traditionali. Dar nu se cunoaste faptul că nu Antonescu si armata au înfrânt pe legionari, ci chiar Hitler, pentru a nu mai da ocazia unor solidarizări viitoare de ordin politic împotriva aservirii depline a Regatului român de către uriasa masină de război germană. Înainte de a simti cizma rusească a lui Stalin, românii o suportau cu greu pe cea a lui Hitler. Nemultumirile ofiterilor români, haosul creat si prin schimbarea de regim politic de două ori – în septembrie 1940 si în ianuarie 1941 – sunt descrise de către Marius Robescu prin interventiile verbale sceptice, de revoltă asurdizată ale unui personaj puternic evidentiat în calitătile sale morale, Horia Coman, locotenentul ce a făcut pe ultimii sefi legionari să se predea, asaltând rapid clădirea unde se baricadaseră.
”Domnul Apostol”, un maistru de la Uzinele electrice, comunist înrăit, are un fiu licean, pe Gigi, care îsi dezbrăca din stradă cămasa verde când se întorcea de la întâlnirile cuibului său de legionari. Îl văzuseră vecinii, chiar si Horia Coman, dar nu apucaseră să discute cu tatăl lui că, brusc, s-a declansat răsturnarea de la putere a Gărzii de Fier. Declaratiile date de un martor ocular răuvoitor despre ”năpârlirea” nocturnă din fata casei părintesti a inocentei imberbului militant puteau să-l coste zeci de ani de temnită grea antonesciană si după 1944 comunistă. Norocul său a fost că tatăl n-a crezut faptele ”trădării” traditiei proletare chiar de către progenitura sa si l-a rugat pe vecinul său, locotenentul Horia Coman, să intervină rapid cu o declaratie ce-i lua apărarea vinovatului : « în mod vădit, domnului Apostol nu-i făcea nici o plăcere să-i ceară ajutor lui Horia Coman. Socotea aceasta o umilintă cu atât mai nemeritată cu cât, credea el, vina era si de data asta a autoritătilor care închideau ochii la astfel de ticălosii cum erau denunturile, ba chiar le încurajau, si cu cât Gigi al lui era nevinovat. […] ”Lucrurile sunt clare, îi spuse el lui Horia pe un ton aproape arogant. Dacă vin la dumneavoastră este numai fiindcă n-am încredere în justitia burgheză. Mă puteti bineînteles refuza – doar stiti despre ce este vorba – desi constiinta dumneavoastră n-ar trebui să vă îngăduie una ca asta…” Asa vasăzică, se gândi Horia. El unul nu suportă să se coboare nici măcar pentru a mă pune la curent cu situatia exactă a fiului lui. Horia sperase că va putea, ca între bărbati, să-l prevină asupra a ceea ce, după toate semnele, nu stia, că Gigi fusese într-adevăr legionar […] ». Acest personaj ridicol cu nume predestinat, Apostol, comunist ilegalist înainte de război, vorbea si simtea în ura de clasă chiar invitat si omenit cu cel mai bun vin de familia lui Horia Coman. Firea sa vindicativă, ca si incidentul cu denuntul fiului său – pe care-l credea regizat de către unii dusmani personali sau chiar de autorităti – sunt două motive suficiente pentru ca mai târziu, devenit după stalinizarea României activist sau membru al partidului muncitoresc, să reclame răspicat că multi dintre vecinii înstăriti de pe strada unde locuia voiseră să îi păteze onoarea de sef de familie prin acuzatiile mincinoase despre fiul său.
Titlul romanului, Trunchiul si aschia, devine un titlu evocator, alegoric chiar prin relevanta acestui eveniment din viata unui licean din Capitală. Aschia mai cade si hăt, departe de trunchi. Dar rămâne de aceeasi esentă lemnoasă, bună sau proastă, noduroasă. Liceanul Gigi nu este un veritabil fiu risipitor, datorită fricii ori precautiei sale de a nu-i spune direct tatălui său, maistrului electrician Apostol, că îi repugnă total aspiratiile comunistilor si că el ar fi mai… patriot, nu un cosmopolit, un idealist. Esecul relatiei de comunicare profundă între tată si fiu din capitolul al XV-lea, ascunderea lasă de către Gigi a revoltei adolescentine – ce se canalizează din subconstient pe căi ocolite – demonstrează o exceptie de la legea transmiterii ereditare a acelorasi patimi de recalcitrantă, revoltă socială. Gigi îl copiază pe Apostol, însă în sens contrar, fiind un negativist. Un spirit utopic, precum cel ateu al lui Apostol nu stie că se confruntă, chiar sub acoperisul casei sale, cu spiritul advers, de nationalism anarhic al liceanului Gigi. Se stie că miscarea legionară a apărut la noi ca reactie la pericolul bolsevizării unei întregi Europe, care a durat până în ”obsedantul deceniu” de după ”Eliberarea” din 1944-1945.
Elementele autobiografice ale romanului reies cu pregnantă din descrierea simtomatologiei bolii de plămâni în cazul Angelei, de care a suferit si s-a întremat cu greu însusi autorul. La fel, comportamentul copilului familiei Coman, Lucian, redă sentimentalismul indus de către această mătusă foarte suferindă care-l educase, reprimat concomitent sau numai redirijat masculin, cazon prin legătura foarte puternică încă din copilărie fată de tatăl său, Horia, locotenentul.







Dragos Visan    6/1/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian