Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mlăditele alese ale Sfintilor Împărati Constantin si Elena


• Cinstirea, recunostinta si dragostea Neamului preaales daco-român poartă măsura preaalesilor săi fii, care s-au înăltat până la Dumnezeu prin iubire.
• Frumusetea Sfintilor nostri a brodat în ceruri perfectiunea, care tese clipa vesniciei, ce se scutură atât de radios peste sufletele izbăvitoare, pământene.
• Caut să înteleg permanenta lor purtare de grijă si mă minunez atunci când înconjurat de lumină, răsar în psalmul binecuvântării recules de imnul ce mă atinge.
• Gândurile, ca niste rândunele zglobii, încropesc cuibul cuvintelor multicolore, ca râurile inundate de soare, spre a rămâne însoriti de mângâierea sfântă.
• Mi-am învesmântat sufletul în aura Sfintilor mei si toate culorile asfintitului meu s-au topit în cuminecarea Cuvântului divin, care m-a înmugurit.
• Deseori lumina Sfintilor Împărati mă înfioară si simt în inima mea cum încolteste chemarea, ca o curgere sublimă de ninsori, în fuioare de cânt.
• În linistea Sfintilor dragi, se aude îngerul meu cum cântă si noaptea cu giulgiul ei misterios, mă îmbracă în zorile de aur ale diminetii.
• Sufletu-mi adie mireasma ciresului amărui printre ramurile înverzite de dor si toate păsările pădurii mă încântă cu viersul lor măiestrit si seraphic.
• Binecuvântare si har sunt numele lor: Constantin si Elena, luminându-ne ca o rugăciune în primăvara credintei si toată nădejdea flămândă însetează de ei, slăvindu-i!


†Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu
“Dacă mori întru Hristos, vei trăi!”
(Constantin Brâncoveanu)

Câteva secole din istoria multimilenară a Natiunii Daco-române, scrisă cu sângele jertfei si al dăruirii, ne aminteste de cea mai barbară faptă săvârsită de păgâni, si totodată de una dintre cele mai pilduitoare jertfe întru credinta si dragostea de Dumnezeu si de Neam, a marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi. Fiecărei generatii, de la Jertfa Brâncovenilor si până la Judecata de Apoi, îi vor fi puse fată în fată: imaginea hidoasă a cruzimii si Icoana sfântă a dăruirii boieresti, voievodale a Domnitorului Constantin împreună cu cei patru coconi: Constantin, Stefan, Radu, Matei si ginerele Ianachie, tăiati sub ochii săi din ordinul sultanului barbar, care nu auzise de fiii Evangheliei Iubirii, înfiati de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, deci si al crudului tiran.
Era în ziua de 15 August 1714, Sântamăria Mare, ziua Doamnei Marica Brâncoveanu, când despotul-călău oferea ca spectacol una dintre cele mai oribile crime Seraiului său si ambasadorilor occidentali, gătiti de sărbătoare…Mârsevia trădării demne de un veritabil Iuda-musulman, a început Marti 3 Aprilie 1714, în Săptămâna Mare de dinaintea Învierii Domnului, când un vechi prieten al Voievodului Mustafa-Aga, i-a adus în “dar” Hatiseriful de mazilire, iar Joi Hatiserif nou de înscăunare a altui Domn Stefan Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino, vărul lui Brâncoveanu, care a pus la cale odioasa uneltire. În Vinerea Mare, înainte de a pleca rădvanul, cu toată familia domnească mazilită, Constantin Brâncoveanu i-a spus nepotului său, noul Domn: “Stefan, feciorul meu, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe dusmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptătii dumnezeiesti răsplătitoare.” (Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Saguna, Sibiu, 1997, p. 106). Sultanul i-a propus lui Brâncoveanu târgul meschin al lepădării de credintă, în schimbul vietii. N-a reusit. A urmat ziua căderii celor sase capete voievodale, iar noaptea au fost aruncate în mare. Păgânii nu stiau că esafotul Portii lor, va deschide martirilor crestini Poarta Împărătiei Cerurilor. Cele sase capete tăiate de bezna ticălosiei demente, au devenit în lumina harului dumnezeiesc: aurele Sfintilor Constantin, Radu, Matei, Stefan, Constantin si Ianachie.
Tăierea Brâncovenilor spunea cu durere si mâhnire un alt mare boier Mihail Kogălniceanu, a fost “una din cele mai triste privelisti ce istoria universală poate înfătisa” (ibid. p. 117). Chiar în timpul vietii sale Brâncoveanu a fost asemuit cu marii săi străbuni traci, Împăratii Alexandru cel Mare, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare si Justinian cel Mare: domn evlavios, ctitor de biserici, mare diplomat, ctitor de cultură, protector al Ortodoxiei universale, apărător al păcii. Cel mai frumos portret istoric al Domnului-martir, ni l-a lăsat Mitropolitul Antim Ivireanul : “Străluceste întrân-sa-în persoana principelui-domneasca mare podoabă, dar înfrumusetată cu bunătatea faptelor; întelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea crestină; sfatul cel mare, dar însotit cu puterea legilor; dreptatea cea cu socotintă, dar împreunată cu blândete si în îndelungă răbdare.” (ibid. p. 118).
Numele sultanului criminal luat în “brate” de indiferenta Europei, nici măcar nu trebuie rostit.
Renumele Domnitorului-martir Brâncoveanu Constantin s-a asezat cu sfintenie în Cartea Vietii Dumnezeiesti. Bunul Dumnezeu, i-a hărăzit lui Calinic din Naxos, Mitropolitul Heracleei, Scaunul ecumenic pentru o zi, timp suficient ca prin autoritatea sa cea mai mare în Ortodoxie să-si exprime actul de canonizare a Sfintilor martiri Brâncoveni, căpătând astfel recunasterea universală. Biserica Ortodoxă Română s-a “grăbit” cei drept după trei secole să repete actul Patriarhului ecumenic (de o zi) Calinic al III-lea. Asadar, Patriarhului ecumenic i-a fost suficient o zi plină de har, iar Bisericii noastre aproape trei veacuri. Ierarhii greci din vremea lui Brâncoveanu spuneau că ei dacă ar fi avut un astfel de martir domnesc l-ar fi “înmormântat” direct în ceruri.


† Constantin Oprisan (1921-1958).
“Costache era axa si suportul nostru, justificarea
noastră pentru cer, îngerul care îl biruia pe diavol
pentru noi” (Părintele Gheorghe Calciu)

S-a născut pe meleagurile Tecucilor. A studiat Filosofia la Cluj si în Germania, audiind cursurile lui Martin Heidegger. A făcut războiul si lagărul de la Buchenwald. Vine în tară si ajunge pentru scurt timp asistentul lui D.D.Rosca. A fost extrem de bine apreciat de Lucian Blaga. După 1946, ajunge seful Frătiilor de Cruce pe tară. Este arestat în 1948 si condamnat la 25 de ani închisoare. Cunoaste infernul studentilor închisi la Pitesti si pe cel de la Gherla. Spre deosebire de Dante Aligheri, care ar fi văzut cu ochii săi imaginari infernul trecând prin toate bolgiile lui, Costache Opisan, autorul Epopeii noologice sau al Cărtilor Spiritului, nu numai că l-a văzut, dar l-a si trăit real. Un infern modern, demn de secolul XX, rafinat, subtil, re-educativ. “Turcanu s-a apropiat de Oprisan, vrând să-l sfâsie. Oprisan l-a privit fără să clipească. Turcanu i-a
ordonat lui Oprisan: ‘’Culcă-te!”. Multi si-au plecat capetele, altii au închis ochii. Puscasu si Livinski au trecut de o parte si de alta a lui Oprisan. Turcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprisan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, asa fel încât, în reprize scurte de respiratie, victima complet epuizată părea că va expira. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la coltul gurii, în icneli de tuse. Atunci Turcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare, având o mină de satisfactie drăcească si cobora: “Scoală-te! Asa ai să mori! Încet, încet! Picătură cu picătură! “ (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată. Ed. Antim, 2002, p.274).
Epopeea Spiritului lui Costache Oprisan s-a întrupat în infernul Casimcăi de la Jilava, în celula 4, alături de alti confrati de suferintă ca Gheorghe Calciu, care pentru a-l salva pe poet si-a tăiat venele de la mână, ofrindu-i sângele.
Harul poeziei lui Constantin Oprisan tors în snurul filosofiei gândului, urzeste deodată problematica trăirii sale, dar si tânjirea unei frumuseti pe care n-a trăit-o. El asază la obârsia lucrurilor spre purificare si desăvârsire: suferinta si iubirea.
Când ochiul nu mai vede si drumul pare-nchis,/Iar duhul îndoieli spre-ntoarceri te impinge,/Închide ochiul searbăd si-aruncă-te-n abis,/Lovind cu pieptul moartea-si sigur vei învinge.
Să te ridici mai tare din orice prăbusire,/Săgeti de fier să-ti fie cuvintele temute,/Stiinta ta: credinta, iar forta ta iubire;/Să-ti faci din geniu spadă, iar scutul din virtute. (Constantin Oprisan, Cărtile spiritului. Ed.Christiana, Bucuresti, 2009, p. 55).

+ Constantin Papanace
‘’Mobilul luptei pentru dreptatea socială
nu va fi “ura pentru cei care au”, ci
dragostea pentru cei care n-au’’.
(Constantin Papanace)

Constantin Papanace, s-a născut în orasul Veria din Macedonia la 15 Septembrie 1904, într-o ilustră familie de luptători aromâni. Bunicul său, preotul stavrofor Atanasie Papanace, a fost primul preot care a citit Sfânta Evanghelie în limba romană. Antartii greci nu i-au iertat această cutezantă, asasinându-l în 1906, alături de alti luptători pentru cauza românismului. Tatăl lui Constantin, Enache a fost un urmas demn al părintelui său Atanasie, privind lupta cauzei românesti. Arestat si deportat pe o insulă în vederea executării, a fost salvat în ultimă instantă de consulul român Contescu.
Constantin, după ce absolvă Scoala Comercială Română din Tesalonic, în 1925, vine în Patria-Mumă, urmând studiile Academiei de Înalte Studii Comerciale si Industriale Bucuresti. De timpuriu s-a remarcat ca o inteligentă sclipitoare, un talentat matematician si un spirit analitic cu o remarcabilă capacitate de sinteză. A fost arestat prima oară în 1927 si de două ori de regimul carlist: în 1930 (când a aderat la Miscarea Legionară) si în 1933 (când s-a remarcat prin spiritul său de “eminentă cenusie”). S-a refugiat în Germania în Februarie 1939. În perioada Statului National Legionar a devenit ministru- secretat de stat la Finante. După rebeliunea lui Antonescu, este condamnat la muncă silnică pe viată în contumacie. Implicat, stupoare, în procesul Maresalului, de către comunisti, este condamnat la moarte. În exil Constantin Papanace, a făcut parte din Consiliul Conducător al Miscării Legionare.
Nici una din frustările exilului si nici sumbrele si funestele lagăre germane, nu-l clintesc spiritual, rămânând temerar în crezul său privind statul de drept, din care trebuiesc eliminate rigorile falsei democratii, amoralismul, anarhia, egoismul, lasitatea, trădarea intereselor nationale, formalismul crestin. A slujit românismul prin doctrina legionară, singura fortă si putere regeneratoare national-crestină. De pe baricada exilului, Constantin Papanace-unul dintre marii “armatoli” ai Neamului daco-român, a sustinut cauza aromânilor în fata marilor puteri, cu forta geniului său istorico-politico- stiintific. A rămas în istoria noastră ca unul dintre cei mai prolifici si eruditi scriitori si unul dintre cei mai demni crestini ortodocsi. “Pentru ce s-au jertfit camarazii nostri? Desigur nu si-au dăruit viata, pentru ca mormintele lor să devină platformă pentru nedemne exchibitii politice. Nu s-au miscat munti de credintă legionară, spre a da nastere vreunui pehlivănel de politician care în momentele cele mai tragice ale acestui neam, să se delecteze în giumbuslucuri, cu furarea propriei sale căciuli. Nu s-a vărsat cel mai generos sânge românesc pentru a adăpa si fertiliza cine stie ce pepinieră a spionajului international. Acest tineret a înfruntat cu hotărâre toate prigoanele si si-a luat asupra sa toate păcatele neamului nostru. Un duh de epopee crestină i-a învolburat sufletul. Si sângele său generos s-a vărsat scriind această epopee pe toate meridianele si paralelele: de la Majadahonda până pe malurile Volgăi si înăltimile Caucazului; din închisorile grecesti până în lagărele de concentrare naziste!” Constantin Papanace-Evocări. Ed. Fundatiei “Buna Vestire”, 1997, p. 259).

† Constantin Busuioc –strălucitul vrâncean, veteran al închisorilor.

A fost unul dintre dizidentii reeducării de la Aiud. Administratia penitenciarului Aiud a programat o variantă mai blandă a pedagogiei bolsevice: tortura spiritului. ‘’Cursantii’’ erau invitati în amfiteatru (club) de către alti detinuti să-si facă mea-culpa,‘’autodemascarea’’, de seful de ‘’club’’ precizându-si pozitia. Costache Busuioc a răspuns: ‘’Mai întâi vă întreb eu pe voi, în ce calitate pretindeti să fac aceste declaratii, pentru că si voi sunteti detinuti la fel ca si mine? Totusi un răspuns vă pot da. Am executat 16 ani de puscărie cu constiinta că faptele pentru care am fost condamnat nu mă dezonorează. Nu am nimic
a-mi reprosa si rămân cu această convingere.‘’ (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Ed. Christiana, Bucuresti, 2009, p. 159). Pentru acest răspuns a fost ‘’promovat’’ la Zarcă. După două săptămâni a fost inivitat în ‘’Clubul Mare’’, unde a asistat sacalul-colonel Iacob, care i-a somat pe toti să-si precizeze atitudinea. ‘’Domnule colonel, a răspuns iarăsi ferm Costache Busuioc -, dumneavoastră mă obligati să-mi reneg trecutul si convingerile si să aduc laude ‘’realizărilor’’ regimului împotriva căruia am luptat, realizări pe care eu nu le cunosc. În lunga mea perioadă de detentie, eu nu am cunoscut decât partea represivă a regimului pe care îl slujiti. Uitati-vă în ce hal m-ati adus!
Si acum, după ce mi-ati schilodit trupul, vreti să-mi ucideti si sufletul? Dacă din punct de vedere fizic puteti face cu mine ce vreti, să mă ucideti chiar, de sufletul meu nu vă puteti atinge! Stă în puterea să mi-l apăr si mi-l voi apăra. Vă rog să mă duceti înapoi în Zarcă!’’ (ibid. p. 159).


† Constantin Voicescu, preot.
‘’Părintele Constantin Voicescu vedea în
Miscarea Legionară povestea de dragoste
întru Hristos a Neamului românesc’’
(Monahul Moise)
S-a născut la 28 Iulie 1924 în Bucuresti. Venea dintr-o stirpe aristrocrată olteano-argeseană. Este arestat prima oară în 1942, pentru apartenenta la Frătiile de Cruce, la Pitesti si Alba Iulia. Absolvă Facultatea de Geografie, audiind si cursurile de Filologie. Devine o ‘’scânteie’’ a ‘’Rugului Aprins’’. Re-arestat în 1948, este eliberat în 1954. În 1958 este re-re-arestat, fiind student anul II la Facultatea de Teologie Bucuresti, în cadrul lotului mistico –legionar Târgu Ocna si eliberat în 1964. A fost angajat ca muncitor necalificat. În 1967, inspirat fiind, cere Patriarhului Justinian un loc de muncă. Marele Ierarh l-a angajat pe loc, rugându-l să-si continue studiile teologice. La 11 Februarie 1973, a fost hirotonit preot la biserica Petru Vodă. Participă în 1990, la Evenimentele revolutionare din Decembrie. Este membru fondator al Aliantei Civice, fondator si vicepresedinte al Asociatiei ‘’Christiana’’. Devine membru marcant în Grupul de Reflectie Pentru Înnoirea Bisericii si inaugurează alături de preotii Ioan Iovan de la Vladimiresti, Liviu Brânzas, Vasile Pătrascu, Dumitru Manta, primul congres al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România. Iată portretul arhieresc făcut de Anania Bartolomeu, mitropolitul Clujului: ‘’L-am cunoscut la Aiud, în 1963. Printre detinutii din sectia a XII-a TBC se afla si Voicescu Constantin, bărbat încă tânăr, înalt, uscătiv si cu chipul plin de bunătate…Cucerea printr-un surâs neprefăcut, care nu era altceva decât expresia unui suflet neprihănit…Viata nouă si-a început-o ca un preot de vocatie si-si păstorea enoriasii cu o dăruire rar întâlnită si între el si crestini se stabilise o comuniune care avea într-însa ceva din aura primilor crestini’’.
(Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetătii. Ed. Bizantină, Bucuresti, 2002, p. 8).
La închisoarea de la Târgu Ocna s-a întemeiat o familie cu adevărat duhovnicească, gratie grupului mistic în frunte cu Valeriu Gafencu. Ca o măsură împotriva acestui fapt s-a încercat o variantă fidelă a reeducării de tip Pitesti. Dezafectându-se chipurile Paraclisul din corpul vechi al închisorii s-au trimis detinutilor pentru spălat pe jos ‘’cârpe” din vesmintele sfinte. Lui Voicescu i-a parvenit un patrafir vechi, pe care l-a cusut în căptusala paltonului cu care s-a acoperit până la eliberare si a intrat în ceruri cu el. Referindu-se la marele Domn al Moldovei, mărturisea: ‘’Stefan Voievodul-Atletul Crestinătătii, el, cel mare si sfânt, se pleca dimpreună cu boierii săi în fata lui Iisus. Asa trebuie să fie un cârmuitor, asa trebuie să fie un om al cugetării: să se plece în fata lui Iisus, ca să ia putere de la El, de la Dumnezeu. Astfel, cel care nu-L cunoaste ca rege al inimii sale pe Domnul nostru Iisus Hristos nu e nici cârmuitor, nici om al cugetării’’. (ibid.p. 351).

† Constantin Sărăcutu.

A văzut lumina zilei în comuna Tescani –Bacău, la 7 Iunie 1923. Este arestat de regimul antonescu prima oară în toamna lui 1941, cu fratele său Ion si cu alti frati de Cruce de la Liceul Industrial din Bacău, în grupul 47 Stefan Vodă. A fost eliberat în vara lui 1942, reluându-si activitatea în Frătiile de Cruce. S-a alăturat lui Gheorghe Ungurasu, cu care a organizat un nucleu de rezistentă armată, care să intervină la eliberarea tării de sub sovietici, când se va declansa conflictul dintre americani si bolsevici, considerat atunci (în 1947) iminent. (Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii. Vol. II. Ed. Fundatiei Culturale ‘’Buna Vestire’’, Bucuresti, 2004, p.239). Odată cu marea arestare din Mai 1948, este prins si el si condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Acasă le-a lăsat pe cele două fiinte dragi: fetita de două luni si pe sotia Alisa. A trecut prin Aiud, pe la minele de plumb Valea Nistrului s.a. lăsând în urmă o dâră de lumină din jertfa dăruirii si a suferintei sale. Pe greul si lungul drum al Golgotei românesti, Constantin Sărăcutu a urcat cu picături de sânge. S-a eliberat în 1964. Cei mai frumosi ani ai tineretii i-au fost răstigniti pe Crucea durerii, dar senectutea i-a fost încununată cu apoteoza biruintei si a învierii.

† Constantin Gheorghiescu (Marinescu).
“Un om cu o tinută morală ireprosabilă
si de luptător anticomunist cum n-am
mai întâlnit nici în viată si nici în scrierile
ce se referă la trăirile noastre sub regimul
absurdului” (Constantin Nicolai).

Constantin Gheorghiescu era de pe meleagurile Vasluiului, din comuna Untesti. Toată vigoarea sa haiducească si-a pus-o în slujba neamului si a lui Dumnezeu. Astfel, si-a început de timpuriu “cariera” detentiei, la Jilava, în anul 1933. A fost eliberat în 1946, pentru scurtă vreme. S-a căsătorit în Azuga. Cum tara era ocupată de sovietici, Constantin s-a înrolat într-o organizatie anticomunistă. După un an de luptă în munti, a fost arestat. A frânt tortura si durerea cu bunătatea sa si rugile de noapte în coltul celulei. În 1964 s-a eliberat si fericit că după lunga detentie poate să-si vadă familia a zburat spre casă, după 16 ani. “Îchipuiti-vă ce bucurie era pe mine, să-mi văd copilul si sotia. Trenul m-a adus la miezul noptii. Coplesit de emotie am urcat treptele casei, acolo unde mă vedeam fericit. Bat la usă si deodată se aprind luminile în casă. La fereastră apare sotia mea, apoi chipul drăgălas al fetitei mele, apoi a treia persoană, un securist evreu fost anchetator al meu care mă torturase în anii de detentie. Usa se deschide furios si cei trei vin ca vijelia peste mine si lovindu-mă sălbatic îmi spuneau:
-Banditule, criminalule, hotule, ce mai cauti aici?...” (Constantin Nicolai, Moara Suferintelor. Ed. Raluca, Buzău, 2008, p.32). A petrecut o altă pribegie…, apoi s-a angajat la o Gospodărie agricolă, la cartofi. După ani de zile, desi conducerea era multumită de caracterul lui umbra securitătii l-a ajuns si l-a băgat pentru încă trei ani la răcoare… Posteritătii i-a lăsat ca dar viata sa demnă de luptător, care a trăit pentru cauza tării sale, pe care a respectat-o si a iubit-o, dăruindu-i-se.

† Constantin Băcescu

Lăstarul din Muscel, cu 7 clase primare, orfan de tată de la 6 ani, creste ca un viguros Stejar, iubitor de Dumnezeu si de tară.
Înrolat în războiul sfânt “Pentru Pământ si Cruce”, tânărul Băcescu pleacă cu Divizia a III-a comandată de Generalul Steflea pe front. Ajunge la Centrul de Instruire Sărata-Basarabia, care a format Batalionul de sacrificiu, 991, compus din 1001 de detinuti politici-legionari. După eliberarea Basarabiei, Divizia a V-a (compusă din regimentele: 8 Buzău, 9 Râmnic, 32 Mircea-Ploiesti, 2 regimente de artilerie si 2 brigăzi de specialisti) la care s-a atasat Batalionul independent 991, împreună cu Divizia a VI-a, au reusit să ocupe marele Cot al Donului, situat la cca 60 de km N-V de Stalingrad. Era la începutul lui Noiembrie 1942, când sansa victoriei era atât de aproape. S-a stat aici în defensivă aproape 3 săptămâni, dându-se răgaz suficient sovieticilor pentru ofensivă. Ba mai mult s-a ordonat părăsirea pozitiei strategice de ofensivă si ocuparea altei pozitii net defavorabile, pecetluind soarta războiului. Generalul Steflea trădase.
“Aveam impresia (si timpul ne-a demonstrat-o) că în tară se urzeste ceva, că noi suntem împinsi înainte ca armată de sacrificiu, în timp ce celelalte trupe din tară cu toate cele necesare asteaptă un anume deznodământ. Noi, Batalionul 991 independent, cei care fuseserăm folositi ca batalion de sacrificiu în cele mai grele lupte, am reusit să ne fixăm mai sigur acolo pe un deal, unde în fată si putin la dreapta se contura Valea Zarizei, împânzită toată cu lăstăris…În timp ce rusii se pregăteau intens de luptă, la noi parcă totul era dirijat din umbră să meargă prost. Astfel, în linia întâia a rusilor se observau miscări de trupe: masini ce se strecurau si repetau un du-te-vino aproape ceas de ceas. Generalul Steflea, Seful Marelui Stat Major, a oprit trimiterea altor trupe noi aici, pe frontul din Cotul Donului…Am auzit de la un ofiter venit de la Statul Major si trimis de generalul Steflea să anunte în secret mai multi ofiteri de aici, de pe front, să se întoarcă în tară pe motiv de concediu…În dimineata zilei de 18 Noiembrie 1942, profitând de ceata deasă, rusi pornesc în secret marea ofensivă ce a schimbat soarta războiului. (Constantin Băcescu, Pentru Pământ si Cruce. Memorii de Război. Ed Reîntregirea. Alba Iulia, 2006, p. 202). Rezistenta Batalionului de sacrificiu a tinut până în 23 Noiembrie 1942. Viteazul caporal Băcescu este rănit pe 21 Noiembrie, în timpul retragerii, de un glonte primit din spate…(retragerea din fata inamicului se face cu fata, nu cu spatele), iar pe 23 tot Noiembrie este luat prizonier. Nemtii au rezistat încercuiti până în 2 Februarie 1943, când au fost si ei luati prizonieri. În locul zorilor biruintei, beneficiază de noaptea siberiană cu bezna ei de ghetar nesfârsit, de minus 40 de grade. După putin timp, urmează deportarea spre o zonă mai “caldă” Caraganda din Kazahstan, în Lagărul 99 Siberia, cu peste 60 de grade minus si la 12 000 de km de România. Aici erau peste 20 000 de prizonieri germani, români, italieni, japonezi, finlandeji, austrieci, polonezi, cehoslovaci, iugoslavi, unguri. N-a trecut mult si în lagăr au sosit comisari sovietici si instructori români. “Au continuat a ne informa că pe teritorul Rusiei a luat fiintă “Divizia Tudor Vladimirescu”, care va fi comandată de ofiteri români, iar trupa va fi alcătuită din prizonieri români, de la soldat până la general, din toate lagărele cu prizonieri români din Rusia.
-Măi fratilor, se pronuntară ei pe soptite către noi românii, la noi în tară o să ia fiintă alt guvern si trebuie să întoarcem armele către nemti, asa că trebuie să luptăm contra nemtilor.” (ibid. p. 342). Cei care au refuzat înrolarea în noua divizie, au fost folositi la scosul cepei si la o crescătorie de porci. Aici au dat peste un moldovean care vorbea bine româneste. Toti au sărit buluc pe el si l-au întrebat:
“- De unde esti măi nene?
- Sunt moldovean din satul… din Husi. Am fost în războiul din 1916 si când rusii s-au retras cu revolutia m-au luat si pe mine si m-au adus aici. Îmi spuneau că mă duc acasă si de atunci îmi spun mereu că nu s-a terminat războiul! Asta îngâna cu lacrimi în ochi bietul moldovean.
Dar ce să vezi, că minunea lui Dumnezeu a fost si mai mare, când tot un moldovean din brigada noastră, când a auzit de satul acela din Husi, l-a întrebat cum îl cheamă. Acesta când a pronuntat numele si prenumele lui, moldoveanul nostru odată a tipat si s-a pronuntat:
-Tătucule, tălică, tu esti?! Si îmbrătisându-se amândoi au izbucnit în plans.” (ibid. p.346).
Pe 11 Iunie 1948, ora 7 dimineata a veni liberarea. Cei peste 5 000 de basarabeni deportati odată cu prizonierii români, bărbati si femei, tineri si mai vârstnici, au rămas tot acolo, încremeniti în lagăr. În drum spre înfiorătorul Lagăr din Karaganda, Costică Băcescu a numărat sapte ape mari peste care a trecut si s-a rugat lui Dumnezeu că, dacă o să-l izbăvească din prizonierat o să zidească 7 fântâni. . Acasă a ajuns pe 29 Iulie 1948 si la scurt timp a devenit pădurar, astfel putând să-si îndeplinească legământul.

† Constantin Bursan

S-a născut în 21 Mai 1888 în Giurgiu din părintii Alexandru si Varvara, primind la botez numele de Constantin-Gheorghe. A urmat scoala primară în Giurgiu si liceul la Iasi si Bucuresti. Apoi studii de Drept si Economico-administrative la Bruxelles între 1911-1914. S-a căsătorit în 1915, cu artista dramatică Alexandrina-Carmen Ciucurescu. Devine proprietarul unei sonde de petrol pe Valea Prahovei, director si actionar la “Marmorosch Bank”, “Laromet” si “Societatea de Telefoane”, în Bucuresti.
În 1918 s-a înscris în P.N.L. , condus de Ionel I. C. Brătianu. Din 1922, devine liderul P.N.L. Hunedoara si deputat până în 1938. (ACNSAS. Fond SIE, Dosar 3604, fila 10 si 36. Era un fel de Mecena al Hunedoarei, devenind ctitorul unor biserici ortodoxe (Dăbâca, Cernisoara-Florese, Nasterea Maicii Domnului din satul Baia Craiului, în Toplita, Vălari-Buzdular, Cerbăl, din Alun, din Batiz, din Strei, din Buituri, două biserici monumentale în Hunedoara si Deva, cea din urmă Greco-catolică) si asezămintelor culturale si sociale (Primăria orasului Hunedoara, un cămin de ucenici, scoala primară din Batiz, căminul cultural din Sâncrai, digul de pe râul Cerna, subventii substantiale parohiei Greco-catolice din Hunedoara, burse unor studenti, ajutoare pentru biserici , preoti si case parohiale). (Mircea Păcurariu, Constantin Bursan, ctitor de biserici hunedorene, în “BOR”, an CXX (2002) nr.7-9, p. 184-193).
În Noiembrie 1939, Constantin Bursan a primit “Ordinul Sfântul Silvestru Papa Romei”, din partea Bisericii Catolice, în grad de Comandor în prezenta mitropolitului Alexandru Nicolescu de la Blaj. Mitropolitul Nicolae Bălan l-a ales deputat în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului între 1940-1948.
La 11 Iunie 1948, prin Legea nationalizării, comunistii i-au luat totul, iar la 28 Noiembrie 1950, a fost arestat de securitate. După 2 ani de anchete a primit 25 de ani temnită grea pentru infractiunea decisă: “crimă de înaltă trădare”. Dorinta lui ultimă a fost să fie înmormântat în subsolul catedralei din Hunedoara, ctitoria sa, dar, comunistii, zelosi fiind, după 12 ani de temnită si anchete neîntrerupte, i-au pregătit Mucenicului Constantin Bursan urcarea la ceruri, direct din spitalul Penitenciarului Văcăresti, la 18 Ianuarie 1962. Prin viata, dăruirea, ctitoriile si jertfa sa, Constantin Bursan poate fi demn de marele său înaintas, ctitor si om de cultură Voievodul-martir Constantin Brâncoveanu.

† Elena (Lenuta) Faina “Crăiasa muntilor
“Prin închisori detinutii politici
vorbeau foarte des de Elena Faina,
zicându-i “Crăiasa muntilor” si zâna
pădurilor”. (Ion Gavrilă Ogoranu)

Luptătoarea anticomunistă s-a născut la 12 Mai 1927, în satul Mărgineni, Judetul Făgăras într-o familie de buni crestini, înstăriti, Victor si Carolina. A urmat Liceul Comercial la Blaj si la Brasov. Elanul tineretii ei, frumusetea (zâna cu părul bogat ce-i ajungea până la brâu) si spiritul de luptătoare n-au lăsat-o departe de Rezistenta anticomunistă, luând în primire peibegia, asperitatea luptei si pustietatea muntilor. “Se formase prin satele judetelor Sibiu si Făgăras un sir de oameni ce ne primeau cu drag si căldură.”(Ion Gavrilă Ogoranu-/ Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol.III, Ed. Marineasa, Timisoara, 1999, p.136). Spiritul de initiativă, firea dârză si hotărâtă, credinta de stâncă în cauza ei, mânuirea cu usurintă a armelor, i-au adus acel atribut regal binemeritat. Iesea rapid din orice încercuire, neatacând niciodată, ci doar apărându-se. Lenuta spunea tuturor: “Niciodată n-am stiut ce-i frica, am avut un curaj nemaipomenit. Adevărul e că am simtit mereu aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu în momentele grele ale vietii mele.” (ibid. p. 139). Si totusi iudele au dibuit-o si au oferit-o “plocon” securitătii. După mai bine de 4 ani de luptă si pribegie “Crăiasa” a fost arestată si condamnată la 25 de ani închisoare. A executat 14 ani de muncă silnică. Cei 14 ani de torturi si anchete permanente au frânt-o, dar n-au înconvoiat-o. A rămas demnă si cinstită. A plecat să-si ia cununa biruintei la 21 Februarie 1996.

† Elena (Lilica) Codreanu

O fiintă afectuoasă, primitoare, blândă, cu un licăr de bucurie alături de Corneliu Zelea Codreanu, sotul ei. A fost fiinta sensibilă si gingasă, care i-a asigurat căldura căminului, care s-a substituit tainic vointei bărbatului atât de deosebit, care l-a înconjurat cu o tandrete fină în toate rigorile căsniciei, impuse de marea lui personalitate. Apoi, prea mult a fost chinuită. A suferit atât de mult si de greu, atât de nedrept si de dur, atât de cronic, îndurând totul cu atâta resemnare, uciderea lui Corneliu, si a prietenilor dragi sub calvarul monarho-comunist. “Era momentul în care a fost readus în temnită la Mislea un grup mare de legionare din D.O. (domiciliul obligatoriu), printre care si doamna Lilica. Era în toamna anului 1958. Nu stiu ce a determinat-o să-mi vorbească atunci ore în sir despre o multime din problemele sale de suflet, de constiintă, dar si una dintre calitătile remarcabile ale Căpitanului:
“Corneliu era un inspirat. Avea adeseori inspiratia, presentimentul, că într-un loc anume se afla ceva ce căuta el si că numai acolo l-ar fi putut găsi…” (Aspazia Otel Petrescu, In Memoriam Spice. Editura Elisavaros, Bucuresti, 2008, p. 93). Era generosă, finută, foarte credincioasă, tăcută si linistită. Si-a dus cu demnitate si nădejde suferinta si calvarul. Odată s-a îmbolnăvit grav. Temperatura a urcat până la 40 grade C. si chiar trecea peste. “Am început o rugăciune continuă pentru 40 de zile la un lant de 12 dintre noi, mai tinere si mai rezistente. Avea o încredere totală în acest “tratament” si se ruga si dânsa. Era foarte atentă la cursul rugăciunii. În ziua a patruzecea Doamna Lilica s-a ridicat din pat, febra a scăzut, era vindecată. Medicul a recunoscut că vindecarea a fost suprafirească.” (ibid. p. 95).
Elena Codreanu a iertat toată prigoana si toată nenorocirea abătută asupra ei si a familiei sale, intrând cu mireasma sublimă de floare în Grădina Luminii Maicii Domnului.

† Constantin Popovici – preot -profesor

Constantin Popovici, părintele și-a împlinit întreitul ideal ca dascăl, preot și patriot. Înzestrat cu o bunătate rară, cu răbdare și înțelepciune a reușit să sfarme îndoielile și să întărească toate voințele canalizându-le spre unitate. Doar cu ambiția pentru Națiune și cu dorul slujirii lui Dumnezeu s-a impus tuturor celor din jur, dar mai ales viitorilor preoți pe care i-a „păstorit” timp de 40 de ani, cu cuvântul, cu fapta, cu dragostea duhovnicească de părinte. A fost model în toate, întruchipând perfect specificul basarabean.
„Cine nu și-a deschis sufletul în fața acestui duhovnic al duhovnicilor și părinte al părinților?” ( Vasile Tepordei- Scrieri alese, Ed. Flux –Chisinau , 2005, p.408)
Ca preot și român a fost perfect. Ca om a atins măsura suferinței celei mai adânci. Ca preot și-a desăvârșit suferința preamărind pe Dumnezeu prin frumusețea slujbelor divine săvârșite. În 1908, a fondat revista „Luminătorul”, pe care timp de 10 ani a scris-o aproape singur cu litere chirilice și slovă românească. După 1918, când cenzura bolșevică a suspendat toate foile românești, ”Luminătorul” nu s-a stins. În timp ce Mitropolitul Gurie era deportat pentru atitudinea lui pur românească, pedagogia marelui părinte luminător Constantin Popovici a frânt toate ispitele vremii. Prin smerenie fără să șovăiască vreodată a refuzat alegerea de episcop la Ismail, pe cea de vicar al Mitropoliei Basarabiei și catedra de Liturgică a Facultății de Teologie. A muncit toată viața și a murit sărac. N-a fost sat, n-a fost biserică, sau instituție unde să nu lucreze sau să nu fi lucrat unul din ucenicii săi.
„Ori de câte ori își întâlnea un ucenic, dintre cei peste 40.000, pe care i-a avut, venerabilul părinte Constantin Popovici zâmbea, îl întreba ce are pe suflet și totdeauna nu uita să se intereseze și de cele ale pământescului național: „Ce-o mai fi oare și cu soarta scumpei noastre țări?”( ibid.p.409)
N-a șovăit niciodată. A crezut permanent în Dumnezeul Stămoșilor noștri și în dreptatea legitimă a Națiunii noastre al cărei fiu de cinste era. A fost un om de cinste ireproșabilă. A murit la 83 de ani,în Chișinău, pe data de 3 iulie 1943.

Slavă si cinstire tuturor Mlăditelor Sfintilor Împărati!


Brusturi- Neamt, mai 2010





Gheorghe Constantin Nistoroiu    5/20/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian