Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Antologie de versuri - Esentă de spirit in toi de primăvară


„ESENTE DE PRIMĂVARĂ, Antologie de versuri, Coordonator: Nicolae Stancu, Editura Panfilius, Iasi, 2010


În vremurile din urmă, spre bucuria iubitorilor de literatură, tot mai multe Antologii si culgeri de poezii, proză, epigrame apar din constelatia sufletească, si aceasta cu toată austeritatea economică si viata din ce în ce mai ternă si mai cenusie care apasă bolta cerească a sufletelor, semn că omul are nevoie, nu numai de hrană materială, dar si de cea spirituală. Spiritul trebuie cultivat în orice conditii si în orice vremuri, cu atât mai mult în vremurile de restriste pe care le trăim cu totii, când auspiciile nu sunt deloc prielnice acestui gen de manifestări. Si totusi, spiritul triumfă, el sparge gheata, înlătură zăpoarele si îsi face loc, acolo unde trebuie să ajungă.
Austeritate sufletească? Nu, pentru că avutia de spirit este nepieritoare.
O dovadă peremptorie a celor afirmate mai sus este si Antologia de fată, născută în vremuri aprige pentru om, când grija principală o constituie existenta zilnică si mai ales, viitorul nostru si al copiilor, de fapt, viitorul natiunii române. Coordonatorul lucrării, domnul Nicolae Stancu ne invită si ne ajută să acordăm atentă luare aminte spre realitătile ce sunt acoperite de ceea ce oferă privirea, auzul, experienta primară a simturilor. Luînd aminte la murmurul domol al versurilor care curg precum valurile spre locul unde trebuie să-si afle unirea cu marea reunind toate apele, vom afla epopeea sufletească a unor oameni care au trecut probe grele ale vitregiilor, ignorantei din jur, îndoielilor proprii, contradictiilor, negatiilor rezistente, ale căutărilor si ale descoperirii certitudinilor, până la întâlnirea fericită între copertile acestei frumoase Antologii. Cu bucuria dăruirii totale, ei au aflat astăzi, că rodul muncii lor nu a fost în zadar. Tinând în mână fructul mintii si al inimii lor, dar având si sentimentul fericitor al apartenentei, ei se bucură laolaltă si-i savurează aromele, mustul si dulceata într-o fericită comuniune.
O adiere din extazul acestei bucurii mi-a atins si mie inima, o dată ce am tinut în mână cartea si am înteles că ea a însemnat trudă, renuntare, sacrificiu, dăruire maximă, dragoste fată de Poezie, fată de proză, si o dorintă de a trăi plenar acel sentiment revigorator că ai depus, fie si o cărămidă, la edificiul spiritual care se numeste cultură românească.
Cartea se constituie într-un fel de pelerinaj initiatic al inimii si al gândului în sanctuarul viu care este „Poezia Artelor” – un proiect atât de generos găzduit de site-ul „Esente” – al cărui coordonator este acelasi domn Nicolae Stancu.
Cu emotie si sfiiciune firească, asa cum e normal atunci când intri în împărătia unei cărti noi, mirosind încă a cerneală, am bătut la usă si am intrat, sigură fiind că mă voi reîntâlni cu prieteni, că voi cunoaste oameni noi, că voi pătrunde în spatiul intim al sufletului fiecăruia, care si-a deschis pentru o clipă ferestrele spre orizont, pentru a-si primi oaspetii. Si într-adevăr, nu m-am înselat, căci este un spatiu de gratie unde se păseste în vârful picioarelor si unde auzi usoare bătăi de aripi de îngeri, întorcând filele.
N-am avut nici o clipă gândul de a face o analiză critică ori o exegeză pretentioasă a acestui volum care însumează 19 autori, printre care, cei mai multi debutanti. Nu acesta era rostul. Am vrut doar să privesc cu dioptriile inimii si să ascult cu luare aminte respirarea Poeziei contemporane, să simt pulsul cetătii Poeziei si să-i respir miresmele. Nici că se putea mai bine într-un sfârsit de primăvară decât să culegi „Esente de primăvară” si să le păstrezi în sipetul inimii pentru anotimpurile geroase care vor veni.
Se stie că în orice carte, cititorul doreste să se regăsească putin în virtualele personaje. Dar când personajele sunt însisi autorii, se creează acele comuniuni elective demne de cei alesi, predestinati a se întâlni, fie si pe această cale, care se recunosc pentru că poartă însemnele distincte ale frumosului si ale inefabilului, poartă jerseul Poeziei direct pe cavitatea umorală. De aceea, nici nu trebuie neapărat să-i întâlnesti în realitate, pentru că, întâlnirea cu poezia lor este cu mult mai edificatoare: acolo ei nu pot minti, nu se pot ascunde, nu-si pot măslui sufletul. Îi ghicesti pentru că se lasă cutreierati si cuceriti sufleteste cu toate cuvintele lor pe care le pun la dispozitie, după lungi deliberări cu ei însisi.
Asadar, sub auspiciile binecuvântate ale Poeziei si ale inefabilului din lunile Prier si Florar, o samă de iubitori de Cuvânt si-au dat întâlnire într-o tabără de creatie în mijloc de codru gălătean, în aerul adiind a salcâm, a tei si a tuberoze, si-au sprijinit gândurile unul de altul, si-au împreunat visele si si-au îngemănat metaforele ca-ntr-un dans nesfârsit de păsări flamingo, hotărâti să ignore, fie si pentru câteva zile absurdul cotidian (care bate literatura absurdă) si-au luat răgaz de la stresul cotidian si au hotărât să se scalde doar în apa neîncepută a Cuvântului, la fel ca-n prima dimineată de luni a lumii.
Urbea i-a întâmpinat cu acel nesatiu, ori mai bine zis, cu acel dor fără de satiu propice firilor romantice care doar primăvara izbucnesc în scântei de lumină. Gazda lansării Antologiei a fost Biblioteca Judeteană „V.A.Urechia” – Sala Eminescu prijn directorul acestei prestigioase institutii de cultură, domnul Ilie Zanfir, – unde, în fiecare joi după amiază, pe la orele 17,00 (Five o’clock tea?) – în Salonul literar condus de scriitorul Theodor Parapiru, scriitorii gălăteni si nu numai, îsi unesc cuvintele si uneori, inimile si gândurile în manifestări de prestigiu.
Revenind la „Esente de primăvară” o primă constatare este aspectul foarte plăcut si îngrijit al lucrării, cu date de refrintă si fotografii pentru fiecare autor, cu grupări relativ egale de poeme si mici vignete ilustrative care dau o notă plăcută întregului.
Volumul începe cu VIOLETA ANDREI, nume cunoscut pe numeroase site-uri literare, poetă si epigramistă în egală măsură. Ea propune de această dată un grupaj de versuri clasice, care are în frunte un poem dedicat Eminescului aflat pe un drum cu „zăpezi sortite să nu piară/ Pentru noi doi si Eminescu” (Ianuarie,15). Florile de tei, cocorii, pletele noptii, cântecul de liră, bolta care luceferi răsfiră, sihastrele depărtări, „Prin care ochii noptii lucesc în iluzorii/ Contururi de o clipă, desarte asteptări”, (Somn) si noptile pline cu luceferi si „vise doldora-n desagă” – sunt motivele predilecte ale autoarei, ea însăsi tributară stilului eminescian de versificatie. Dar care poet nu e tributar lui Eminescu de vreo 120 de ani încoace? E cineva care nu s-a molipsit de eminescianism? Vai, lui!
Tonul elegiac existent în mai toate poemele dar si adierile de pastel hibernal ori autumnal stârnesc nostalgii lirice. O poezie foarte reusită este „De sezon”, care merită citată în întregime: „În dulce amăgire rămânem prizonierii/ Sperantelor că, mâine, eterna primăvară / Va fi pe locul unde, vâslesc gondolierii/ Către-un liman în care iubirile mai ară // Pământul care poartă în el făgăduinta/ Fecundelor seminte, spre răsărit plângând; / Pe ramurile ninse, uitându-si neputinta, / Dorintele prind muguri sub adieri de gând // Si tremură-n amurguri, de teama noptii rece, / Descarcerează vise, pe la apus de soare, / Pe când, nepăsătoare, clepsidra timpu-si trece / Prin îngustimea clipei care, ferice, moare.”
MIOARA BĂLUTĂ se autodefineste foarte frumos: „sunt doar un ciob / pe care a sângerat o lacrimă” (Nemurire, tu). Ea declară încă de la început că:
„nu cer niciodată nimic / nici atunci când îmi sprijin glasul/ de singurătatea sfintilor / noaptea / nu poate tine pasul / cu umbrele care-mi scriu poeme” (Nu cer niciodată nimic).
Iubirea mărturisită în tainice soapte, dorul, întelesul de neînteles al celui mai vechi sentiment din lume, dar si senzatia că nimic nu va mai fi ca prima oară, predomină versurile trecând în tonuri elegiace ori de lied si în parfum de romantă:
„Purtam în ochi scânteie de lumină / aripi de fluturi se zbăteau în noi / ningea din cer cu flori de lună plină / tot universul se-mpărtea la doi // (...) n-am mai putea iubi ca prima oară / oricât ne-am mai striga acum pe nume / si cât de cald a fost în acea vară / doar romanita stie si nu spune” (Prima iubire).
În vers alb, uneori cuvintele iau forma panseurilor în spirit de haiku, fără rigoarea constructiei traditionale nipone: „pasii sărută tăcerea / apăsat / lăsând urme în iarbă” (Acolo).
Ori: „Mereu pe margine de clipă / întepând a exclamare / spatiile goale” (Nu mă uita).
Si dacă la Violeta Andrei se recunosc tonuri eminesciene, la Mioara Bălută nuantele sunt de o puritate translucidă, bacoviană: „un anotimp/ îti ninge iar pe tâmple / argintul viu din vara îndepărtată / te temi de iarnă? / Las-o să se-ntâmple / fii orb de alb cum n-ai mai / fost vreodată // nu-i altceva / decât un mers pe sârmă / deasupra unei magice oglinzi / de te opresti / ca să privesti în urmă / în ramuri desfrunzite-ai / să te prinzi // iubeste-ti iarna / mângâie-i ninsoarea / fură-i din geruri albele-i zăpezi / doar frigul ei / alungă-nstrăinarea / si-aprinde-n cer lumina-n care crezi.” (Iarna).
IOANA-NINA BOTICI sau LOLA – pseudonimul cu care este cunoscută pe Internet, o prezentă deosebit de agreabilă în spatiul virtual si nu numai, activă si deschisă oricărei comunicări spirituale, indiferent de spatiul în care se plimbă degajat si dezinvolt împrăstiind lumina din ochi si din suflet tuturor celor care vor s-o primească: „dublă lumină scursă-n întuneric” – ne face o invitatie cât se poate de îmbietoare: „Vă invit să-mi cititi sufletul...”
Maria Diana Popescu, redactor sef la revista Agero-Stuttgart, îi face o prezentare pe măsură: „Din Franta se aude vibrând gratios lira sensibilei Lola. Strunele stilistic întinse, mergând de la imagistica sonoră până la inflexiuni ale undei filozofale, îsi subordonează modalităti expresive, versificări abile, arabescuri răscolitoare. În fantasia tristetii, în pregnanta imaginilor făurite, în structura de adâncime a unui univers imaginar, temperamentul poetei presară valente romantioase, semne sincere, cu adevărat emotionante, punând în serviciul lor fibre specifice sensibilitătii, care revigorează filonul unui patos echilibrat”.
În sintonie cu părerea Mariei Diana Popescu, subliniem nota de acut lirism si de originalitate, punând în lumină substanta trăirilor ingenue ale poetei care se întreabă: „Cum să fac / să descopăr / esenta nucleului ce mi s-a dat / la plecarea din lumea / în care / presupun că mă voi întoarce cândva?!” (Căutând calea...).
Se remarcă la Ioana-Nina Botici în constructia lirică, elemente ca: nucleu, materie, sământă, rădăcini, pasi, „lutul ce pasii îl calcă tăcuti”, forme de pământ, maluri, stânci, valuri, trupul ierbii, strângeri de mână, frunze, solutii, ceea ce ar putea presupune că universul ei este teluric, ontologic, dar în acelasi timp, Nina Botici vorbeste despre: praful stelelor, amintiri, umbre, lumină-ngropată, pământ-efemer, inexplicabil, „vraja / luminii-adevărate”; sufletul, nemurirea, scrierea-mi de sânge, paradisul, neuitarea, categorii poetice prin excelentă.
Întrebându-se la nesfârsit: „Mai există ceva dincolo de nori, oare?!” – întrebare existentială pe care si-au pus-o toti filozofii lumii, poeta ajunge să spună: „si parcă plângând, / îmi văd atunci sufletul, / ca-ntr-o poveste - condur de argint pierdut –(Mai există ceva dincolo de nori?!)
Sfâsierea aceasta între teluric si celest este apanajul poetilor si nu e de mirare că poeta imploră persoana iubită de care va fi legată prin acceasi nemurire, s-o ridice în acel ether în care sufletele se regăsesc pentru a nu se mai separa niciodată: „Suflet drag, / lumina si dumnezeirea mea, / te chem prin cugetul albit de privirea ta / si ars de iubire / până la cenusa de-mplinire! / Ia-mă în aerul tău pur / si fă-mă să-nteleg, măcar acum, / iubirea de SUFLET pentru TRUP! / Si ajută-mă să pot să te cuprind / si să-ti fiu rădăcina pământeană / din care tu să te înalti mereu / si să arunci, de sus, cu praf de stele / care să cadă toate-n ochii mei.../ Acolo-ti este locul râvnit / si...poate-mparti cu mine...nemurirea...” (Sufletului meu...)
GEORHGE BULAI – îsi face o autoprezentare, când pe vers de baladă, când în proză poetică, cu inflexiuni de basm, autoironic, lucid, scăpărător, copilăros.
El oferă un grupaj semnificativ din creatia sa, în care amestecă: „o fărâmă de cer si tărână”, „colburi de stele” pe care ziua le asează ”într-o urnă/ bătrână”. Apoi, mai asudând, mai obosind, vrea să-si tragă la sorti steaua norocoasă. Sigur că n-o găseste pe cea bună si atunci, plângând, se-ntreabă, ce s-a ales din urna bătrână? Concluzia e limpede; „E viata o urnă, / o urnă bătrână./ Ce am tras / până la urmă? / O fărâmă de cer / si tărână!” (O fărâmă de cer si tărână).
În ton elegiac se desfăsoară poezia „Mi-e dor, mamă” iar în poemul „Mă dor amintirile vietii” – poetul se închipuie „bolnav ca niciodată” : „Asa mi-i sete câteodată, / Să beau din roua tineretii!” Poetul aflat în cumpănă, constată cu tristete: „Câmpia vietii parcă-i stearpă; / Îmi pare totul azi pustiu. / Trist în neant cântă o harpă / Iar cine-s eu, nici nu mai stiu”.(Mă dor amintirile vietii).
În atari situatie, el imploră, cere clementă, măcar „cinci minute de savoare / Si un secol de căintă!”
Gravitatia pământului e de natură să-l ametească pe poet care se întreabă plin de uimire: „Voi fi având lipsă de calciu?/ Doar mai am apetit, / de cele lumesti / încă mai sunt ispitit!” (Pământul se-nvârte!) Curios, foarte curios. Până si preotul i-a spus: „Fiule, ia aminte, / viata e naspa!”. La care, dezmeticit de-a binelea, poetul constată: „Văd si eu, cum cade năpasta, / dar nu înteleg cum vine asta: / am părul alb eu / si părul negru tata!/ Mi-i credincioasă amanta / si mă-nseală nevasta!?”
Poetul împrumută de la Nichita si motivul poemului „Cântec”: „Ce bine că esti, / Ce mirare că sunt/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată, / una foarte de jos, întoarsă spre pământ, / una foarte de sus, aproape ruptă / în înfrigurata, neasemuita luptă / a minunii că esti, a-ntâmplării că sunt” – doar că el spune: „Ce bine-i că esti! / Ce bine-i că sunt!/ A lumii minune / Tu încă mai esti, / Eu încă mai sunt./ Nu-i de mirare/ Că încă trăiesti, / Nu-i de mirare / Că încă trăiesc.” Nu mai punem la socoteală nefericita alăturare a cuvintelor: „că încă” – ce se repetă obsesiv în această poezie.
În fine, fiecare face lumină, cât poate.
Tinerei NELI CATRINESCU, dobrogeancă, însă, nu-i vine a crede că este ea în persoană, de aceea se întreabă cu ingenuitate? „Sunt eu?” – dorind, nu „o oră de iubire, o oră si să mor” – asa cum cerea Mihai Eminescu, ci, după ce-si doreste să fie bucuria, raza cea caldă de soare, umbra noptii, „aripă de înger ce fruntea-si sărută / Si-apoi cu pacea-n suflet încet eu pot să mor.// Să mor în vesnicie cu dragostea în suflet / Să cânt iubirea noastră, cu drag din stea în stea, / Să mă tranform în clipă, apoi să fiu doar cântec / Să-ti luminez cărarea cu însăsi viata mea” (Sunt eu?)
Pe canavaua iubirii, pendularea copulativului „a fi” – conjugat la persoana a I-a singular si la persoana a II-a singular: „sunt-esti” – alcătuiesc universul în care totul se învârte în jurul persoanei iubite, iar ea, rătăcind, mereu cu întrebarea pe buze si cu dorinta de a fi totul pentru această persoană. Iubirea neîmpărtăsită o face să-si alcătuiască propriul univers în care cei doi nu sunt decât „suflete rătăcite”: „Poate doar tu esti sufletul pereche / Si-ncerc durerea-n suflet s-o înving, / Te-ating pe lacrimi si-acum stau de veghe, / Ajută-mă te rog, să nu mă sting.” (Suflete rătăcite).
Din aceste frământări si incertitudini, precum Pasărea din cenusă, răsare Speranta: „Îmi este zborul încă nenăscut / Iar aripile au culori de stele, / Eu strălucirea din privire ti-am văzut / Când mângâiai lumina gândurilor mele.// În falduri noaptea se coboară lin, / Iar mângâierea ta îmi ia durerea./ Mi-esti drag mai mult decât cerul senin / Si-n fata sortii stiu că asta-i vrerea...// As vrea să zbor cu tine într-o clipă / În altă lume care prinde viată, / Si-mi pun toată puterea-ntr-o aripă / Si toate visele-ntr-o nouă dimineată.” (Speranta).
Aici apare motivul Icarului, cel care si-a pus încrederea prea mult în aripa de ceară si, apropiindu-s plin de cutezantă de soare, aceasta s-a topit.
Există si aici stângăcii inerente începutului, gen: „că încă”; „ce încă”, s.a.
Autoarea încheie grupajul cu o „Feerie de primăvară”, „cu alai de ghiocei”, cu „adirea vântului se seară” care „îti prinde-n păr doar vise îngeresti”. Spectacolul e atât de încântător încât „Până si soarele stă-n loc si-ascultă / A primăverii simfonie până-n zori!”
MARCEL CEPOI – un poet original care cultivă o poezie panseistică unde aproape fiecare vers este axiomatic: „Jumătate din vis pare aievea./ Jumătate din vis pare desen./ De spirit se leagă iubirea / De cântec se leagă refren / De calea cea lungă legată e clipa;” (Gând).
Vers oximoronic încărcat de o filozofie crudă si amară a vietii: „Smulge-mi trei scânduri,/ din gardul vecin. / O curte-am să fac pe o stradă./ Când poposeste la noi un străin, / o curte stingheră să vadă./ Si casă, trei tigle furate de vânt./ Si oful să-nsemne cuvânt/ O oală de lut fără toartă / Străin, ce vii ca să pleci, / pune-ti la curte o poartă!” (Străin).
Autorul a învătat pe de rost viata cuvântului însusi care este chintesenta lumii si, o dată învătat, îl mânuieste cu pricepere si cu o anumită dexteritate, fără grimase de prisos, filozofie de genul: „Melcu-si poartă-n casă graba / timpului de mult sosit.” (Dintre unghii de tăran).
Simplitatea cu care îsi alcătuieste discursul liric seamănă cu aceea a poetului Grigore Vieru, care, din cuvintele cele mai simple, alcătuia un univers plin de farmec si făgăduinti: „Ochi de copil, / mărginind o grădină./ Cal fără sea, / peste drum desfundat./ Om rătăcind / în ziua senină. / Timp fără timp limitat.” (Om). Măretia simplitătii e aici de-a dreptul uluitoare, căci relevă adevăruri fundamentale.
Autorul de ghidează după principiul tăranului întelept: „Scrie pe garduri de cătină deasă / cuvintele pasilor colbuiti de pe drum./ Spune-le oamenilor o vorbă-nteleasă./ Scrie de lemnul de vatră, cu-amintire de scrum./ Culege cuvinte rătăcite-n copaci,/ Pe hârtia ce geme încrustează-ne vise. / Scrie de grâul, cu lacrimi de maci, / cuvinte-n genunchi, rugătoare-a fi scrise...” (Rugăminte).
Aici se observă o stare de necesitate poetică, o stare de gratie continuă si urgentă lirică a unui poet născut, nu făcut.
Insistăm asupra acestui poet pentru că el sustine coloana vertebrală a antologiei, cu un grupaj consistent, reprezentativ care vădeste un talent autentic care ascunde întelesuri adânci ale tainelor vietii pe care doar întelepciunea tărănească le poate intui cu adevărat pentru că sunt rupte din esenta sufletului său. Iată spre edificare, cum vede viata acest poet: „...Două păsări cântătoare / se întreabă / ce se-ntâmplă dacă tac./ Palma de tăran, crăpată, / mângâie o floare-albastră./ Sapa-i de pământ mâncată./ Ploaia bate în fereastră./ Un mosneag c-un ghem de ani,/ îl desiră-n amintiri./ Fără glasuri, doi castani / se-nteleg doar din fosniri.” (Timp si vânt peste cuvânt).
ROMITA MĂLINA CONSTANTIN – debutantă în cartea virtuală editată de „Esente” - nu mai trebuie prezentată de nimeni fiindcă o recomandă chiar versurile sale: „Am pletele udate-n izvorul vietii tale / Ca salcia. Ne pierdem pe vise verticale./ Iar ochii’mi sorb adâncuri din palide tristeti / Cu sufletul fac cuiburi de calde dimineti.// Am bratele golite fără privirea ta / Si nu mai stiu odihna si nici a înnopta / Picioarele mi-s grele. Crescut-au rădăcini / Etern sunt împletite în gemene tulpini // Respir acelasi aer, tu cânti acelasi vers.../ Suntem atât de unici în micul univers.../ Când plângi eu te alin, când râd tu mă îngâni / Suntem atât de îngeri si-atâta de păgâni...” (Simbioză).
Este uimitor cât de matură este poezia acestei debutante.
Se pare că orice poet se întreabă la un moment dat, cine este el. Nici autoarea de fată nu a scăpat de această dilemă, dar tot ea si-a răspuns: „Cine sunt eu?/ Tărancă-n fir de borangic.../ Sau printesă.../ Sunt totul si nimic!...”(Cine sunt eu?)
Poeta mai are si un încântător „Descântec de sânziene” si chiar o încercare de rondel în care respectă canoanele genului de poezie fixă.
TUDOR ALEXANDRU COSTIN - poet argesean din noua generatie a cenaclului „Noduri si Semne” declară: „Mă simt / o mână de lut ars / în care atomii aleargă haotic / căutând întelepciunea./ Stiu / că atunci când o vor găsi / marea mă va chema / prin fiecare grăunte de nisip / din trupul mu...” (Chemara nesfârsitului).
Un interesant punct de vedere este cel din „Fizică literară” – similar cu cel nichitastănescian care spune cum se văd oamenii din punctul de vedere al copacilor: „Din punctul de vedere-al copacilor, / soarele-i o dungă de căldură, / oamenii – o emotie coplesitoare...” („Laudă omului”). În cazul lui Tudor Alexandru Costin, el e de părere că: „privite prin prisma clepsidrei / cuvintele sunt nisipul / ce transpun grafic timpul / si cuantifică punctul EU.../ punctul TU...punctul EU.../ Distanta este o dreaptă / între două puncte / care asteaptă / să fie unite / printr-o linie temporală.” (Poemul are si un motto pe măsură: „Acelasi si mereu altul...”).
În ton elegiac poetul îsi invocă pierduta copilărie dar „visul se stinge ca adierea prin vii” (Împărătia pierdută).
În vacarmul existential, poetul se vede „un pesimist în tranzit”, care refuză explicatii, nu caută răspunsuri, pentru că: „Materia fierbe, / în sufletul meu/ vântul cântă si geme...” (Un pesimist în tranzit).
Ultimul poem din grupaj este un fel de odă în metru antic care reia câte un vers din prima strofă în fiecare din celelalte strofe.
Este un poem foarte bine construit cu o ideatică si folozofie proprii acestui autor.
IOANA VOICILĂ DOBRE - cireseancă din judetul Brăila, se declară, nici mai mult, nici mai putin primăvară, si în această ipostază, ea spune: „Am palmele-nflorite / cu narcise / si la urechi, cercei de ghiocei./ Sunt primăvara, / Ce-nfloreste vise, / pe câmpuri / unde zburdă miei! // (...) Sunt primăvara, / darnică în ploi, / mamă / semintei roditoare!” (Sunt primăvară).
Iar în altă poezie spune, întărind ideea, de data aceasta, la timpul trecut: „Eu nu ti-am fost decât o primăvară, / Parfum de dor si dragoste si rouă / Ce te-au înobilat întâia oară / C-un nume nou si cu o haină nouă.// Eu nu ti-am fost decât o primăvară / Prin zecile de primăveri tăcute. / Si am rămas o tristă lăcrămioară / Într-o grădină-a florilor pierdute.// Eu nu ti-am fost decât o primăvară, / O lacrimă sub raza vietii tale / Ce-a asezat-o sufletul comoară / În trupul blând al dalbelor petale.” (Primăvară lăcrămioară).
Autoarea spune că: „devenită piuctorită / am pictat în fiecare zi câte un poem mut / dar atât de viu! / Aici, în vârful degetelor/ se află totul / si mâinile îmi pun truda în oglindă./ Viata mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme mute de atâta culoare si bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute).
LELIA MOSSORA – o voce distinctă în lirica de ultimă oră, prezentă în o serie de antologii si pe site-urile literare ca si în revistele culturale din tară si străinătate, cea care se numeste pe sine: „Sunt pasărea rănită de timp” (Amar).
Lelia Mossora, „omul/ cu gemete de ciută / care adulmecă / rătăcirea din visele lumii.” (Amar).
Discursul său poetic se desfăsoară între liniste si neliniste, la cumpăna în care „secundele fug / de stele furate” (Clipe frânte).
Dumnezeu si Iubirea, Iubirea cu sorginte divină sunt cele două repere fundamentale ale autoarei Lelia Mossora. Nici una nu poate dăinui fără cealaltă. Nici Dumnezeu fără Iubire, nici Iubire fără Dumnezeu. „Mereu mă cutreieră glasul divin/ ce-l porti ca pe-un har umbrind amăgirea”(Vis) – spune poeta. Si: „Eu sunt doar un biet călător/ ce caută verbul divin” (Descântec).
Si nu în zadar poeta spune: „Arcusul este suflet si vioară-s eu / în scrisul ce cu milă mă descântă; / mă doare sângele din rosu curcubeu / si marea ce durerea o frământă”.
Lelia Mossora – o poetă ajunsă la deplinătatea artistică, prin harul dobândit care a fost răsădit si cultivat cu sârguintă ca un altoi peste cel născut. O poetă pentru care timpul, picurat în metaforă a zămislit muguri de rouă ce revigorează si îmbunătăteste sufletul.
VIOREL MUHA – un alt nume de rezonantă din presa scrisă si online, cu un debut strălucitor si cu o voce cât se poate de distinctă în peisajul liricii actuale. Versul său e neîncorsetat si el singur declară că nu e captiv „sticlei” ori convenientelor sociale, nu doreste decât să-si manifeste trăirile asa cum sunt, si cu un orgoliu nedisimulat el spune: „si totusi / viata mă obligă / să merg spre viitor si asta / o fac cum vreau eu / voi nu sunteti cătuse, să-mi fiti viitor / pe nici o „sticlă” / să tineti minte, ăsta sunt eu!” (Ăsta sunt eu!)
Poate că nici lui nu îi este usor să mărturisească despre sine: „Lutul din mine astăzi mai păstrează urme de foc, / înclestat încă în iubire, adâncul ei mă arde, / am clipa în palmă, / suflu a zbor spre ceea care doresc să fie eu. / Am bătut cu ciocanul trupului un poem, / din care am dorit să iasă o stea, o ea, un el,/ zadarnică zbaterea, / pomul a rămas fără rod!” (Arderea iubirii).
Deosebit de interesant poemul: „Din cer plouă cu tine” – în care autorul îsi dă întreaga măsură a talentului si vocatiei sale: „Copii născuti în trupuri moarte, / asteaptă visul să vină din viitor./ Cărute de păsări trezite,/ Sunt roti pe cer, desteaptă-te! / Valea plângerii s-a mutat, / lăsând aici/ o casă prea bătrână de timp./ Un fum de vânt, bântuie nori de ploaie./ Tristetile toamnei caută intrări, / de suflete fără pustiu./ La un geam, chipul meu striveste noaptea / iar negrul, întunericului îmi orbeste,/ asteptarea./ Este frig în căldura pustie a casei / iar tavanul nu mai este decât, / carcasa trupului meu./ Astept răsturnarea vietii, golind gânduri,/ dincolo de miezul trecerii timpului./ Pata de pe peretele albului, devine chipul tău, / în întuneric./ Am prins un gând care vrea să se sinucidă, / de prea multă asteptare. / Te văd cum cazi în picături încete si sparte,/ de ploaie, / măruntă, pe care vreau s-o strâng în pumnul meu.”
GEORGETA MUSCĂ-OANĂ, cu un debut apreciat de public în volumul intitulat: „Pe frunte-mi plânge clipa”, Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2007 si prezentă în mai multe antologii, oferă acum cititorilor o poezie în vers clasic, cu rime si metafore percutante, în stilul pastelurilor care nu numai că sună frumos, dar au si un continut pe măsură. Ele sunt precum umbrela de soare care aduce un strop de răcoare, si o adiere curată, pe o zi toridă. Autoarea dovedeste o măiestrie aparte în tâlcuirea versurilor, cu toate regulile prozodice si cu parfumul poeziei clasice. Asa sunt poemele: „Afabile secunde”; „Cu luna stau la cină”; „Clipa tace tintuită”; „Fior prin timp” s.a. Poeta dovedeste inspiratie si în alegerea titlurilor, totul este bine pus la punct si cu grijă calofilică. Georgeta Muscă Oană cultivă si poezia cu formă fixă, în chip deosebit sonetul, de aici si rigoarea prozodiei. Metafore scânteietoare precum: „pe umeri de ondine”; „timpanul versuirii”; „arcada înnoptării”; „jgheaburi selenare”; „albastrul tihnei sorb”; „din stele musc lumină”; dar si locuri comune precum: „zăpezi eterne”; „altar de lumină”; „amforele sparte”; „colb de stele” , „zborul plăpând”; „timp bătrân” s.a. întregesc imaginile.
Însă peisajele create de această poetă sunt frumoase, în culori calde, pastelate, aducătoare de tihnă în gând si de pace lăuntrică.
Tânărul PAUL NEGRUT, debutant la „Esente” – propune o poezie cu inflexiuni spirituale si nostalgia unor amintiri din „paradisul pierdut”:
„Unde este soarele diminetilor de începuturi?/ Unde s-a dus iarba vie de sub picioare?// Dar umbra frunzelor din ramuri / Si mireasma florilor din câmpuri nesfârsite? // Parcă n-au fost niciodată,/ Iar eu sunt un nebun cu amintiri seci si desarte.// Dar nu e asa! Mai am nădejde-n chezăsia / Fulgilor rari, veniti din înăltimile tăriei,// Trimisi de transcendent, anume pentru/ A ascunde moartea privelistilor disperante.” (Martie în sapte zile 2010).
În finalul grupajului o satiră despre vicii: Lasitatea, Lăcomia, Minciuna, Viciul prin excelentă, în contrapunere cu virtutile: Întelepciunea: „Odorul cel mult dorit, Întelepciunea,/ Lumină ce desluseste umbrele,/ Podoaba cea mai scumpă-n suflet” (Satira ); Curajul, Cumpătarea, Dreptatea: „Legea legilor, singura lege,/ Temelie neamurilor de sub timp”, dar si lupta permanentă a omului, în urma căreia, „unii cad, iar altii se ridică” încununează selectia versurilor.
Bănăteanul OVIDIU OANA-PÂRÂU – oferă o selectie din poemele religioase care deja l-au făcut cunoscut. Universul sătesc este evocat cu multă căldură si nostalgie: „Îi poti vedea prin sate risipite / Între câmpii bogate fără rost, / În casele de-acuma ponosite / Si foarte rar mai povestesc ce-au fost.// Doar gândul la copii îi usurează, / Stiindu-i rânduiti, mult prea departe. / Cu inimile strânse lăcrimează, / Când mai primesc, vreodată, scrisă carte.// Sunt slove scurte: Un minunat elogiu cărtii aduce autorul în poezia: „...Si au numit-o carte”: „Venea înspre pământuri din cer întepciune, / ce-o adunau sihastrii si o credeau minune, / trăiri pe care dânsii ferindu-le de moarte, / le-au dat o formă nouă si au numit-o carte.// S-a asezat în vremi trăirea omenească, / schimbându-se din haos, în ordine lumească; / să poată să o ducă prin timpuri mai departe, / au strâns ce-i bun din toate si au numit-o carte, // Ce-a zămislit în lucruri statornice natura, / a copiat poezia, pictura si sculptura / si preschimbând frumosul, în muzică si arte, / l-au rafinat ca formă si au numit-o carte.// Dar peste toate astea, a lumii devenire, / cu lunga ei cărare si-n viitor menire, / au luat porunca sfântă, în suflet să o poarte, / au scris-o în versete si au numit-o Carte.”
VASILE PLOESTEANU – cu pseudonimul literar Viorel Ploesteanu, autor al câtorva volume de versuri, propune un buchet de versuri vădit neorealiste si postmoderniste, în care singur mărturiseste: „Pana mea poate-i stirbă / sau scrisul meu olog, / împleticim / pierzând mereu poteca pribeagă.” (Ard încet, cuvinte).
Că arde cuvinte pe propriul rug nu e nimic, important e să nu ardă gazul...
De altfel, poetul e în plină căutare a unui drum propriu, asa cum declară sincer: „Voi căuta, de-acum / alte drumuri să aflu, / rătăcindu-mi voit / al meu drum” – pentru ca la finalul acestui poem să tragă următoarea concluzie: „Ea, cartea e goală.../ el, scrisul dispară.../ cuvântul e scrum”.
Nu e singura dată când poetul spune: „Din mine curg scântei de foc / Si lacrimi curg, în jar căzând, / Iar pieptu-mi arde, suierând, / Suspinul stins, fără de noroc.” (Cer si pământ).
IULIAN RADU, ilustrator, caricaturist, pictor, umorist – oferă Antologiei de fată un buchetel de nouă poeme satirico-umoristico-parodice cu iz de Păstorel Todoreanu ori de Mihai Codreanu, cu jocuri măiestrite de cuvinte, anagrame si criptograme, bune de citit ca sarje amicale la întâlnirile cenacliste, dar când versuieste alb pe alte motive decât cele umoristice, se dovedeste a fi un poet sensibil si cu har. Fără doar si poate că în cercurile umoristice este bine cotat ca si caricaturist si parodist.
Sunt unele concepte însă care nu pot fi parodiate nici caricaturizate si acelea sunt cele divine. Marin Sorescu si-a permis cu mult aplomb, unele poeme umoristice pe teme religioase care i-au adus mult succes de public dar, e bine să nu abuzăm de acestea.
Iulian Radu are si un poem satiric despre numele emblematice ale poeziei românesti:
„A venit, în vis, Nichita / Si mi-a arătat ce drum.../ Dacă nu-i bătut în cuie, / N-are rost să plec de-acum.// A venit si Eminescu, / Chiar în vale, la Rovine, / Si mi-a zis, // George...care nu mai vine, / Mi s-a-nfătisat si el, / Dar l-avea pe Dante-n brate / Si m-a rugat: ” ( În vis...)
Despre protagonistul acestei fericite întâmplări numite ESENTE, si mai mai ales, cea numită: „Esente de primăvară” - sunt multe de spus pentru că numele său si-a câstigat notorietatea prin crearea Retelei ESENTE unde se ocupă de iubitorii si consumatorii de poezie, proză si celelalte genuri de literatură si cultură românească, reusind să adune sub acelasi „acoperis virtual” peste 2500 de membri din toate colturile lumii. Prezent în antologiile de poezie pe suport clasic ori virtuale, NICOLAE STANCU onorează Antologia cu un grupaj consistent de poeme care-i reflectă crezul artistic si stilul devenit deja, inconfundabil.
Domnia sa scrie poeme în vers clasic si abordează o paletă nuantată de tematici lirice, de la pasteluri la poezie filozofică ori de adâncă spiritualitate.
Un tablou impresionant cu accente de labisine, realizează autorul în poemul „Ciuta” în care, victima foamei este sfâsiată, nu numai de coltii haitei, dar si de lovitura de gratie a omului înarmat. Este subliniată lupta crâncenă a oricărei vietăti pentru supravietuire. „Deodată, peste codri, se-naltă corul foamei, / Înfiorând de spaimă suflarea din păduri. / În casele răzlete, se-nchină la icoane, / Flăcăii, scot din sură tăioasele securi.// (...)// Dar lupii văd ofranda, sub tristul clar de lună, / Sărind ca o nălucă, nămetii afânati./ Cu ochi sticlind de foame, se-avântă împreună, / Cu gurile căscate, de sânge însetati.//(...) Pădurea amuteste, iar vântul nu mai bate, / Înfiorată luna se-ascunde dup-un nor./ Din cer, ghicind ospătul, doar corbii vin aproape./ Plutind ca niste umbre si croncănind în cor.// Dezlăntuită haita spre pradă năvăleste, / Muscând la-nvălmăseală cu coltii de otel, / Se sfâsie-ntre dânsii, iar sângele-i orbeste, / Si ura întronează cumplitului măcel.”
Alte poeme au ca temă iubirea pierdută în sintonie cu anotimpul de argint care se anuntă, dar si cu ireversibilitatea timpului. Atent la problemele sociale ale umanitătii, poetul reliefează drept calitate morală de frunte a crestinului, Caritatea, de care ar trebui fiecare să tină seama în relatiile cu semenii: „Si drama se consumă, tu pleci că timpul zboară,/ Sau câteodată cauti prin buzunar mărunt,/ N-ai timp si nimeni n-are, la ce ne înconjoară, / Iar cei din fruntea tării sunt orbi, sunt surzi si mint.” (Răspântii).
Si eminesciana întrebare: „Ce-ti pasă tie chip de lut?” – transformată acum în „Ce-i pasă lumii dacă...” poezie filozofico-socială care reliefează în spiritul lui Quohelet, desertăciunea vietii si faptul că omul se crede pământ vesnic: „Ce-i pasă lumii dacă, ai strâns în piept durere, / Iluzii rătăcite sau spaima unui vis./ Că singur treci prin grele si nici o mângâire, / Nu te răsfată-n viată în drumul spre abis.// Ce-i pasă lumii dacă, îti cumperi nemurire, / Prin slove aranjate sau cu grămezi de bani./ Ca fumul se destramă iar din a ta trăire,/ Nici scrumul nu rămâne, de trece câtiva ani.// Ce-i pasă lumii dacă, renunti a sta în scenă / Si altii sunt actorii în piesa ta săracă./ Nu mai vibrezi la viata, ce pare-a fi o gheenă, / Si-ti pui iar întrebarea...ce-i pasă lumii dacă.”
Poeme reflexive - motive serioase de gândire si actionare conform acestei gândiri si nu numai cu vorba, dar si cu fapta. Coeziunea dintre gând-cuvânt-faptă este firul rosu care ar trebui să lumineze precum o făclie olimpică.
Accente de revoltă socială există în poemul „Stigmatul” - un clocot care fierbe în sângele oricărui om de bun simt, cu osebire în aceste dramatice timpuri pe care le trăim. Autorul dovedeste curaj si ia atitudine fermă împotriva oricărui abuz săvârsit asupra omului: „Am sufletul plumb si un clocot în vine, / Trăiesc un cosmar ce îl cred a fi vis, / Mă supăr pe oameni, mă supăr pe mine, / Ne-nconjură negrul si-mpinge-n abis.//Eram un popor cu mândrie si teluri, / Aveam foarte multe, dar multe n-aveam, / L-aveam si pe bulă în sute de feluri / Râdeam pe ascuns dar...atuncea râdeam.// Tânjeam după bine si false himere, / În vest sau aiurea, ori unde vedeam, / Credeam în egal, neavând vreo temere, / C-am fi nepoftitii sau slugă la neam.// Acum mă’nfior de a lumii cruzime,/ Suntem nespălatii, banditi sau tigani, / Pădure uscată, sau doar putrezime, / Ce umblă prin lume cersind niste bani.// Nu stiu interesul ce-ndeamnă popoare,/ A pune în fruntea întregului neam, / Stigmat ce-njoseste, stigmatul ce doare, / Pecetea de hot sau acea de tigan”.
În final, autorul face o pledoarie pentru adevăratele valori, care nu sunt cele materiale, ce putrezesc si sunt mâncate de molii, asa cum scrie în Evanghelie, ci accentul trebuie pus pe valorile spirituale care sunt nemuritoare si constituie esenta vietii pământene.
„Uităm a scrie versuri si-a dărui o floare, / Uităm de sentimente în fuga după bani, / Târziu vom întelege, dar ce mai pasă oare, / Când ai pierdut esenta, la viată si la ani”. (Uităm).
DELIA STĂNILOIU – e „veche” cunostintă din Antologia „55 de poeti contemporani”, apărută sub îngrijirea Valentinei Becart, propune pentru „Esente” o suită omogenă de poeme în ritm clasic, având o bogată tematică, de la pasteluri, la poezie de dragoste si de reflectie asupra vietii.
O interesantă conexiune face autoarea în ceea ce priveste viata proprie si Poezie: „Poezie fără sentiment / Scrisă într-o seară lungă-tristă, / Când un gând hoinar-impertinent / Mă purta spre lumi ce nu există.// Vers nerod, fără emotie-simtire / Unde gândul umblă haimana, / Când făptura ta e amintire / Si o rană-ncinsă viata mea.// Poezie-n notă pesimistă / Fără gând de revenire si-mpăcări, / Când nu cred că dragostea există / Si tristetea-mi umblă pe cărări.// Poezie roz, cu fundulită / C-un cătel de plus si-o acadea, / Poezie în vârfuri de penită / Să n-o dai sau spui la cineva.// Poeezie nulă, crudă. Plată,/ Fără haz si fără vino-ncoa, / Poezie slută, nechemată / Cam asa e toată viata mea.” (Poezie fără sentiment).
Despre truda poetului, care la prima vedere pare inutilă, Delia Stăniloiu spune, în deplină cunostintă de cauză: „Doar eu alerg ca melcul, iute / Preocupată să mă-nalt / Spre adâncimi ncunoscute, / Vopsind al fluturilor smalt.” (Afară-i ger).
Si despre iubire poeta îsi manifestă părerea în chip poetic si nostalgico-ironic, în poemul: „Si eu te-am căutat”: „De-atât netine, mă destram / Sunt scrum si cioburi, sunt nimic / Nu mai respir si nu mai am / Puterea să mă mai ridic.// (...)// Dar eu, aici sunt zălogită / Nu pot să mă înalt, să zbor, / O pământeancă obosită / Ce viata-n clipe o măsor.// Rămânem doar, ca niste sori / Încătusati pe o orbită / Iubiri de dincolo de nori, / Icari cu aripa rănită.” În acorduri suave de menuet ori de vechi lied, Delia Stăniloiu îsi cântă sentimentele de iubire, în tonalităti de basm ori într-o feerie de voci celeste: „E iarnă afară, priveste cum ninge / Din flori de zăpadă îti fac un buchet, / Un fulg diafan, pe frunte m-atinge / Si-mi cântă-n ureche ceresc menuet. // Tăcerile-s pline de reverberatii / Un cor se aude, sunt îngerii-n cer / Te iau azi de mână si prin constelatii / Vom merge agale, pe căi de mister.// Priveste cum ninge pe tâmpla mea iară / E iarnă afară si-n mine pustiu, / Surâsul tău înger, perpetuă vară / Mă face lumină si umbră să-ti fiu”. (E iarnă afară).
ION VANGHELE – si el debutant la „Esente” - încheie acest corolar liric cu un grupaj de versuri spirituale care punctează atitudinea crestină a creaturii fată de Creatorul său. Dar nu sunt neglijate si traditiile si datinile religioase si folclorice – singurele care dăinuie în timp. E o întreagă filozofie a vietii aici, transpusă artistic cu mijloace modeste dar destul de relevante: „Pe drumul prăfuit si gri, / Ne pierdem unul câte unul, / Într-un banal rostit: a fi / Si cerul ce destramă fumul. // Prin iarbă alergăm uitati, / Cu crengile de floare rupte, / Cu dor de păsări agătati, / Printre clepsidrele tăcute.// Ne-mpinge vântul secular, / Pe drumuri care duc aiurea, / Iar zilele crepuscular / Cu rosii maci aprind pădurea.” (Pe drumul prăfuit si gri)
Atent structurat, bine închegat, însă inegal, asa cum inegali sunt si antologatii, cuprinzând o paletă diversă si nuantată de teme lirice, volumul antologic „Esente de primăvară” a fost primit cu interes si căldură de iubitorii de poezie, convinsi că vor găsi în el, esente tari si aromate de inefabil, care să le genereze stări propice visării de care cu totii, avem atâta nevoie, într-o vreme în care visul este sugrumat de sloganuri politice desăntate care conduc mai degrabă la moartea spirituală a individului. Volumul constituie o reusită si reprezintă un crâmpei din panorama liricii actuale.
Si nu s-au înselat deloc pentru că, el va sta, alături de celelalte Antologii ale Cenaclului,






Cezarina Adamescu , Agero    5/19/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian