Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Anamaria Beligan- Windermere: Dragoste la a doua vedere

Anamaria Beligan- Windermere: Dragoste la a doua vedere
După un debut destul de târziu, iată că numele Aneimaria Beligan revine în atentia noastră destul de sistematic si de fiecare dată cu un volum încântător, fiecare dintre ele introducându-ne într-o lume tragi-comică puternic individualizată, această trăsătură definitorie făcând imposibilă orice asociere cu un alt scriitor român sau de aiurea. Mărturie în acest sens stă si cel mai recent volum apărut la Editura Limes din Cluj Napoca, în 2009. Este vorba despre romanul Windermere: Dragoste la a doua vedere care ne propune o lume în care magia alunecă spre atmosfera halucinantă a unui univers pe fundalul căruia se derulează o splendidă poveste de dragoste dintre două fiinte ajunse la anii senectutii. Construit asemeni unui puzzle, romanul se compune dintr-un amalgam de voci, fiecare din ele, auzindu-se, pe un tărâm ce sugerează pământul australian, atât de bine pregătit pentru a găzdui oameni de pretutindeni care, odată ajunsi aici, aduc cu ei toată zestrea identitară a tării de origine dar si nefericirea emigrantului. Scris, ca si celelalte romane, în primul rând, din dorinta de povesti, de a fi într-un dialog permanent cu semenii, acesta propune, prin atmosfera aurie a unei toamne care pare să fi oprit timpul în loc si în care se aud ecourile muzicii lui Rahmaninov, o meditatie asupra destinului uman, prin personajele sale aflate într-o continuă pendulare temporală între trecut si prezent, ele relevând, dincolo de enigma fiecărui individ, viată văzută în esenta ei, prin prisma câtorva maxime pornite, desigur, din fina observare a detaliilor vizibile în hoinăreala de pe Alma Street si din evadările temporale. Construit pe o structură romanescă clasică în patru capitole, fiecare capitol aducând în scenă personajele principale, acest joc al destinelor care, atunci când par să se aseze cap la cap, parcă alunecă unul într-altul, volumul dezvăluie, prin vocile sale, o lume surprinsă de privirea rafinat-ironică atât de individualizantă a autoarei, care stie să surprindă aproape instantaneu momente antagonice cum ar fi frumusetea gingasă unei lumini crepusculare sau a rătustelor care alunecă alene pe lacul din parcul Queen Mary dar si superficialitatea grupului de viziatori nemti care nu par să bage în seamă statuia Maresalului Saint Arnaud, simbolul cuceririlor franceze în Crimeea, statuie care, simbolizând ideea de Mare Putere pe un teritoriu colonizat, pare să prindă viată sub ochii lui William care, la un moment dat, aflat în fata sa, observă cu aceea voluptate pe care ti-o dă orice descoperire, fata Maresalului cu buzele fine care, în senzualitatea lor, trădau un amestec de cruzime si voluptate, toate întărite de privirea apoasă oprită parcă asupra unei prăzi bine definite, această primă prezentare a unei statui care prinde viată sub ochii trecătorilor deschizând de fapt, galeria celorlalte portrete dintre care se detasează frenetica si depresiva Fiona, cea care, la un moment dat îsi invită prietenii la o betie cu sampanie într-o grădină părăginită, simbolizând astfel o lume a singurătătii, a înstrăinării fiintei umane, dar si indivizi remarcabili nu atât ca aspect fizic cât identitar, cum sunt Văduva Poloneză, ucraineanul Efim Yevstusenko, grecul Hephaistos Pantazopoulos sau familia Ming. Interesante sunt portretele de grup, dintre care se detasează evident, cel al românilor, format din Bunica, Tante Natalie si Mos' Michel, frati care descindeau dintr-o veche familie boierească, acest grup amintind, prin obârsia fiecărui membru al său, câteva detalii autobiografice ale autoarei, la toate aceste personaje care sunt tot atâtea simboluri identitare, observându-se o nestăvilită fortă de a se lepăda de propria identitate natală, pentru a face loc celei dată de tara de adoptie. Acest aspect definitoriu al romanului, al punerii în scenă a eroilor scriiturii, în diverse contexte istorico-sociale, îi prilejuieste Aneimaria Beligan subtile incursiuni nu doar în abisurile fiintei umane ci si pătrunderea în detalii ce tin de arta scenică, specifice meseriei din care a pornit scriitoarea spre literatură, detalii transformate în delicii vizuale si olfactive, menite a reface savoarea unei epoci demult apuse, al cărui timp pare să se dilate în fascinantul spatiu românesc interbelic, perioadă în care tabieturile aristocrate erau la mare rang, asa cum o demostrează Yvonne, tanti Aglae si unchiul Teddy într-unul dintre cele mai frumoase pasaje ale cărtii: „ De patru ori pe an, Yvonne petrecea câte un wekeend la tanti Agata si Unchiul Teddy, acasă la ei, la Iasi. Aveau un gramofon la care ascultau plăci cu Chopin si Liszt. Târziu noaptea, când o credeau adormită, ascultau plăci cu muzică de jazz, pe care le tineau sub cheie, într-un sertar din secrétaire-ul Unchiului Teddy. Altfel însă o tratau ca pe un om mare si, în mare secret, tanti Agata îi dădea voie să-i folosească pudra si rujul de buze. Serile se îmbrăcau elegant si mergeau toti trei la Teatrul National, unde unchiul Teddy avea loja lui. Dar de departe, cele mai memorabile momente erau matineele de duminică la Majestic, unde mergea Tanti Agata să vadă filmele cu Errol Flynn. Uneori vedea un film de două ori, odată pentru actiune, a doua oară pentru detalii.” Fragmentul, edificator pentru lumea scriitoarei române stabilită de peste 20 de ani în Australia, dezvăluie, desigur, dincolo de parfumul de epocă compus din senzatii provocate de râsetele cristaline si aburii lăptosi ce răzbat din elegantele saloane aristocrate, eterna nostalgie a tării natale abandonată, nu din ratiuni materiale ci dintr-o imensă sete de libertate care îsi are tributul său într-o lume în care dictatura politică pare să fie înlocuită de cea a egoismului si a unei excesive griji materiale.
Conceput ca un album în care noul si vechiul se contopesc în mireasmă de flori de salcâm, romanul se derulează asemeni unui balet rusesc, în fata noastră, aducând freamătul străzilor din România si Australia în care se amestecă aceste personaje bine marcate în naratiunea cărtii, cu cele ale populatiei anonime, jucând toti laolaltă, magistral, jocul istoriei căruia nu i te poti opune, joc care degenerează până la urmă într-o parodie existentială ce îsi mută registrul de la mase la individ si invers, ducând la acel absurd al vietii atât de vizibil în viata noastră cea de toate zilele, absurd care pătrunde nu doar în fiinta noastră intimă ci si în propriile obiceiuri care, aparent, pot să treacă neobservate, marcându-ne totusi uneori profund si stârnindu-ne, dincolo de uimiri mai mari sau mai mici, anumite mentalităti ca cea de care am putea fi încercati citind următorul pasaj: „Gazda aduse pe o tăvită în stil minimalist două cescute, minimaliste si ele, cu două moccacino-uri preparate de un aparat Gaggia ultimul răcnet. Se aseză pe canapeaua mov, recent achizitionată, lângă Yvonne, si o puse la curent cu ultimele noutăti. Pe când suferise ultima criză de depresie, se înscrise la un curs de feng-shui. Acolo se împrietenise cu Marianne, o femeie foarte bine, trecută de cinzeci de ani, care se pensionase recent din slujba de sef personal la o corporatie internatională. Marianne era tocmai pe punctul de a demara un nou proiect, o agentie de „conexiuni romantice” pentru profesionistii căsătoriti si trecuti de treizeci si cinci de ani. Un fel de club select, care să asigure discretie absolută unei clientele de elită, precum si o serie întreagă de servicii specializate, de la sondări psihologice până la sfaturi de natură financiară. Toate serviciile personalizate. Garantat confidentiale. Deplină sigurantă. Nici un risc. Si nici un fel de expunere la internet, hackeri, pericole si accidente.” Într-o lume atinsă de morbul absurdului, în care descoperi că „adevărata împlinire este, mai întotdeauna, rezultatul gratuitătii absolute” si în care statui cum e cea a Maresalului francez se confundă cu portretul ajuns în mizerie al reginei Angliei, Elisabetei I, dar si cu contemporanii nostri anonimi, viata pare, asa cum e văzută de un depresiv, un ciudat amestec tragi-comic în care sunt asezate de-a valma fapte reale si fictiune, drumuri ce duc spre tinuturi necunoscute sau locuri somptuase, toate orânduite într-un mozaic ce ne poate sugera ideea că lumea poate fi mai usor acceptată doar gratie acelor evadări capabile a vindeca rănile provocate de „dureroasele amputări si extirpări la care suntem supusi de-a lungul vietii, operatii îndurate în singurătate si tăcere” în obtuzul si indiferentul secol XXI, secol ce pare a fi bântuit de imbecilii pe care Anamaria Beligan nu se sfiieste să-i arate cu degetul, pregătită fiind pentru a înfrunta o eventuală revoltă ce ar putea acapara cititorul, chiar si în momentele în care acesta se poate lăsa totusi vrăjit de farmecul stilului care atenuează enorm grotescul existential, grotesc în care portretele „ unor călugărite între două vîrste, cu fete pline de negi si fire de păr, privind morocănos dindărătul ochelarilor cu rame de sârmă” par să ridice o problemă majoră a omului: cea a raportului dintre el si Divinitate într-o lume nebună, nebună, nebună...căreia totusi prozatoarea îi găseste, la totul pasul, un farmec irezistibil si care atinge cote maxime mai ales în societătile cu un aspect identitar atât de variat cum e cea australiană.
Dezvăluirea acestei lumi în care fiecare voce e un univers identitar si nu doar individual, ne poate întări, la sfârsitul lecturii, convingerea, enuntată chiar la începutul romanului, că viata nu e altceva decât o superbă improvizatie în care fiecare dintre noi putem fi actori mai buni sau mai slabi, în functie de talentul nostru de a face slalom printre oamenii si situatiile ce ne ies în cale si de puterea noastră sufletească de a realiza mental că totusi viata e frumoasă si merită trăită. Frumusetea vietii, luată în ansambul ei, cu trecutul si prezentul, este fixată întotdeauna, la Anamaria Beligan pe temelia unei nesfârsite sincerităti care, de altfel, răzbate si în interviurile sale, dintre care cel din Cultura nr.8 din decembrie 2004, luat de Cristina Rusiecki, mi se pare relevator pentru întreaga sa creatie de până acum si de aceea, la sfârsitul acestei prezentări, voi reda câteva dintre fragmentele cele mai elocvente care îi definesc portretul scriitoricesc: „Am lăsat să treacă multi ani până să îndrăznesc să scriu. Toate amintirile si emotiile erau încă foarte crude. Până nu se interpune filtrul umorului si al detasării nu cred că are rost să scrii. Devine totul edulcorat, sentimentaloid si nu mă interesează o astfel de proză. Sigur că există un grad de autobiografie la orice scriitor. Mesajul artistic în sine e un mesaj antropomorfic. Nu este ca o cercetare stiintifică- dezumanizată. N-are sens să faci artă dacă nu pui ceva din tine. Eu am avut multe emotii care au fost decantate cu succes. Până la urmă, în orice exista un grad de umor, orice om face haz de necaz, chiar daca necazul ăsta nu e imediat, e metafizic. E important ca atunci când scrii să iti distrezi cititorul, să-l stimulezi, să-l antrenezi într-o aventură si amuzantă, si serioasă.”
Referindu-se la adaptarea în Australia, impresia ei este exprimată la fel de transant, într-o manieră cât se poate de realistă: “După ce reusesti să-ti recompui identitatea, apoi un anumit echilibru si începi din nou să functionezi, încep toate celelalte probleme: existentiale, sentimentale, de reinventare a orizontului spiritual …
Nimic nu e total străin. Peste tot sunt oameni si ei sunt surprinzator de la fel. N-am suferit de constiinta străinătătii. Am găsit punti de legătură imediat. Dincolo de limbajul articulat, există atâtea limbaje ale semnelor, ale gesturilor, ale privirilor, ale zâmbetelor. Din fericire, în acea tară lumea zâmbeste mult si acest lucru m-a încurajat încă din prima zi. Apoi am beneficiat si de cunoasterea destul de amănuntită a limbii engleze. De fapt, scriu în engleză. Asa că nu am avut obstacole mari de înfrant. Ce-ti lipseste e ceva care nu se simte de la început, un anumit fel de a privi lucrurile, ceva, care ne deosebeste pe noi, cei din această familie bucuresteano-dâmboviteano-carpato-dunăreano-pontică de restul lumii. Dar rămâi mai ales cu lucrurile frumoase. Când trăiesti aici, te lovesti de partea mai putin poetică. Acolo se naste o nostalgie pentru tot ce e mai frumos. Amintirile, visurile, toate lucrurile acestea există si ele creează un fel de continuum spiritual. Pe undeva, România din casa mea de acolo si România de aici se prelungesc într-un continuum. Trăiesc în două lumi, în două culturi, în două limbi si, desi pare la început dificil, e foarte folositor. Aceasta "cross-fertilisation", cum spun englezii, fertilizarea reciproca a celor doua lumi îi e folositoare scriitorului.” Continua călătorie între cele două lumi, cea de acasă si cea de adoptie provoacă, la rândul ei, o mărturisire tulburătoare: “Eu nu public acolo pentru Australia. Ne adresăm cu totii unui public global. Asta e frumusetea. Am scris în Australia o carte în care se imbina obsesii australiene cu obsesii românesti… Mă stimulează foarte tare ca te poti adresa oricui de pe planetă. De aceea prefer să scriu în engleza. Nu pentru ca as fi eu englez la suflet, dar e limba globalizarii. Poti să fii foarte bine român si să simti româneste si să suferi de toate obsesiile si idiosincraziile românesti si să te exprimi într-o limbă de mare circulatie, să încerci să treci dincolo de bariera noastră de limbă sii de cultură si de spatiu mioritic încercând să răzbati către acest public global care poate fi oriunde. Proza pe care o scriu eu si multi alti scriitori necesită un anumit grad de educatie, dar ea poate fi întâlnită oriunde. Are caracter global: contine elemente, simboluri, mituri, structuri narative care apartin multor culturi.” Abordarea actului creator este pentru Anamaria Beligan, dincolo de o bucurie supremă, un bun prilej de a evoca mediul în care s-a format si care si-a pus o puternică amprentă asupra destinului său literar: “Unii dintre noi, că vor, că nu vor, au o predispozitie pentru a crea. Au nevoie să se exprime într-un limbaj artistic. Poate pentru că nu sunt în stare să-l folosească pe cel stiintific. Genetic, eu sunt predispusă spre asa ceva. Am si deschis ochii într-o lume artistico-literară, atât prin tatal meu, cât si prin mama mea, care a fost căsătorită cu dramaturgul Horia Lovinescu: teatru, literatură, cinema sunt sosul în care am crescut. Altii se jucau în parc, eu mă jucam în culisele teatrului. Toate astea intră în sistemul tău de determinări. Modul în care te exprimi - fotografie, cinematografie, pictură, scris, poezie - devine secundar. Când eram mică, desenam foarte mult. Pe la 7 ani am avut o perioadâ când făceam poezii absurde în franceză ca să-mi necăjesc profesoara. Am făcut si balet. În diferite momente din viată am avut diferite forme de expresie. La un moment a fost cinema-ul, după aceea s-a întâmplat să se lipească scrisul de mine dintr-un fel de accident fericit al sortii, si acuma mă simt foarte bine cu el. Probabil că tine si de vârstă. Scrisul îti acordă mai multă libertate decât cinematograful, poti să te misti în timp mai usor - fără bugete si fără echipe de filmare.”
Evocarea copilăriei petrecută în mediul artistic care i-a dat tot ce s-a putut da, presupune, desigur, constientizarea bagajului cultural si artisitic cu care a pătruns în societatea australiană, societate care îi provoacă mărturisiri de cu totul altă natură: “Odată ce am venit în Australia, sotul meu si cu mine, ca să câstigăm un ban, ca să tăim si să putem creste copiii, a trebuit să lucrăm în domeniile unde lucreaza 99% din cineasti: filme de reclamă, filme didactice, clipuri muzicale. Ca să faci un lungmetraj artistic trebuie să lupti vreo sapte ani si să strângi câteva milioane. Or, când esti nou venit într-o tară nu prea iti arde de asa ceva. Acum avem aparatele si tot ce ne trebuie ca să facem propriul nostru film independent. Si avem si un sistem de relatii artistice care să ne permită acest lucru. Dar, între timp s-au strâns atâtea povesti nespuse, încât nu am răbdare. Un film în care pui atâta timp si atâta energie ar exprima numai o fractiune din tot ce s-a strâns în acesti ani. Deci literatura îmi permite să exorcizez mult mai eficient si mai economic toti acesti demoni. Fiecare nuvelă pe care am scris-o si romanele sunt de fapt filme. Sunt fericită să scot din mine ce s-a strâns în toti acesti ani de neeexprimare artistică.”
Indiferent dacă perioadele de tăcere ale scriitoarei sunt uneori prea lungi, totusi spiritul ei este mereu în inima cititorilor săi, oriunde s-ar afla pe mampamond, pentru că acest spirit ne dezvăluie, la fiecare aparitie editorială, câte ceva din aventura miraculoasă a scrisului, aventură pe care Anamaria Beligan o acceptă cu bucuria temerarului pregătit să înfrunte toate greutătile ce îi ies în cale.











Antoaneta Turda    5/14/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian