Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Reflectii de traducător - Ce facem cu Eminescu?

Ceva ce seamănă cu negativismul adolescentilor

Am urmărit cu mâhnire în ultimul deceniu dezbaterile din tară legate de Eminescu.
’Libertatea de expresie’ post-revolutionară a acoperit un spectru foarte larg: alături de idolatrizări ce nu acceptă critica unui subiect tabu, s’au adus cu seriozitate detractări puerile (Eminescu a fost impus de comunisti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’national’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reactionar, etc).
Dialogul nu s’a materializat de fapt în ceva coerent, temele de dezbatere au venit si au trecut, la ’aniversară’ s’au adus omagii sablonarde care au dat apa la moară celor care îl considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc încă în aer, poate chiar în inconstientul colectiv al românilor, ca aburii nevăzuti ai unei calomnii care persistă si după ce acuzatiile se dovedesc false.
Văzute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au părut precum negativismul adolescentilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizată a autoritătii. Disputele au degenerat frecvent în răfuieli personale si provincialisme irelevante, în fata unor spectatori fascinati de dărâmarea oricărei statui de pe soclu.
Într’un astfel de context, nu e de mirare că Institutul Cultural Român, ca interfată culturală cu străinătatea, si-a pus problema eficacitătii promovării lui Eminescu. Am urmărit însă cu uimire la ICR NY un rationament care s’a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din tară. Eminescu a ajuns să fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie si lipsit de discernământ al românilor din Diaspora (chiar toti?). Dispretul fată de cei ce frecventau Centrele Culturale ca să-si ogoiască dorul de casă (prezentati pe nedrept, în bloc, drept ’ca să mănânce mici si să bea bere’) a generat ideea că Centrele (acum Institute) nu sunt menite să fie Cămine Culturale pentru români, ci institutii/interfată pentru interactiuni mai rafinate cu reprezentantii locali ai artelor, muzicii si literaturii. Desigur, nu mă îndoiesc, pentru crearea unei imagini de Românie modernă, în pas cu lumea... modernă (?) si... rafinată (?).
Eminescu între timp a rămas cu un fel de stampila, ca si când valoarea literară sau importanta sa culturală pentru români nu ar trece de nivelul ’Pe lângă plopii fără sot’ si a romantelor îngânate de români pribegiti, inculti si neciopliti, pe scurt o icoană culturală locală irelevantă pentru străini.
Argumentul irelevantei este greu de acceptat altfel decât prin contaminare emotională. ICR-ul are menirea constitutivă să reprezinte cultura română, în ansamblul ei, cu ceea ce a avut si are mai valoros si identificabil românesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii si ofertei de piată!
Apare din nou întrebarea dacă noi românii nu ne dăm singur în cap si ne tăiem craca de sub picior. Credeti ca ar putea măcar exista o dezbatere serioasă în tările cu pricina pe tema dacă Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanti pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?
Implicat activ în promovarea lui Eminescu în SUA (unde trăiesc de 25 de ani), am avut prilejul să observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu îl are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adică cel neinfluentat de patriotisme, de prefatările criticilor literari sau de judecătile de sus asupra culturii românesti.
In ultimii 10 ani am sustinut peste 15 prezentări/recitaluri Eminescu în orase americane si canadiene. Amintesc printre cele destinate în primul rând nativilor (si realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele dela Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul International de Studii Est-Europene dela Berkley University, si productiile teatral-muzical-coreografice cu The Legend of the Evening Star din 2005 si 2008 dela New York. Reactia auditoriului contrazice categoric teza irelevantei lui Eminescu. Ele mi-au scos însă în evidentă, de fiecare dată, cât de mare este golul informatiei – lipsa materialelor de propagandă chiar generală si, în special, lipsa traducerilor credibile.

Prin ce ne facem cunoscuti?

Poate că este complexul de inferioritate al unei culturi mici (în sensul de 'cultură cultă’), apărută târziu si exprimată într’o limbă ’folclorică’, din care cauză recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind în permanentă judecate prin prisma acceptabilitătii lor de către străini. Adică, un argument mercantil de ce se căuta, care s’a pervertit în ceea ce trebuie făcut: noi, românii, ca să fi băgati în seama, trebuie să compunem, să scriem, să cântăm, ca în Occident!
De aici, aberatia promovării unei expozitii ca cea din 2008 dela New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din tară sau de aici (politizante, si degenerând în lamentabile atacuri la persoană), ci a adevăratei irelevante pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros si semnificativ pentru spatiul cultural românesc! Nu asta este sau trebuie să fie menirea constitutivă a Institutului?
Nu prin productie de imitatie devenim relevanti sau putem căpăta o imagine identitară! (nici măcar în cazul în care imitatia are succes!) Motivatia inconstientă a romanilor din tară, (adoptată parcă si de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem si noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica... ’de ce să n’avem si noi falitii nostri’?).
Prioritatea pe care ICR-ul o acordă artelor vizuale, care nu necesită intermedierea traducerilor, este de înteles. Dar este clar că în România nu se întelege adevăratul impact transcultural al unor anume initiative, ca cea amintită mai sus. Arta stradală (cu mesaj intentionat socant - ponei roz cu svastică, pădurice de falusuri, cheie/falus pentru pestera/vagin, etc. - iconoclasm poate interesant pentru România actuală) nu impresionează pe nimeni în America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani... De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar măgulitor o artă cel mult naivă, cu numai o treaptă peste nivelul grafitti. Vâlva creată în România în jurul controversatei expozitii, tinând atentia mediei câteva luni, a fost absolut irelevantă pentru America. Câteva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adică, uite pentru ce s’a chemat politia!), întâmplare uitată după câteva zile.
Si dacă tot e vorba de artă naivă, de ce n’am promova mai degrabă Cimitirul Vesel Săpânta? Loc într’adevăr original si unic în lume, cu specific mult mai usor identificabil cu România decât teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!
Neîntelegerea mesajului transcultural este întretinută si de infantilismul grandios al mediei românesti. Acum câtiva ani, un articol semnala cu ton triumfal si sub titlul infatuat Arta de a trai în România, văzută dela NY un grupaj de cinci piese scurte românesti, printre care si una intitulată FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trăi’??? Jucată în fata unui auditoriu minim si pierdută în oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia că ’arta de a trăi’ în România (?) este de-acum bine-cunoscută lumii este un delusion of grandeur. Nici nu mă leg de titlul intentionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rând), ci de irelevantă unei astfel de oferte culturale străinătătii pentru a ne remarca întru... cultură si spiritualitate.

Reprezentativ si recognoscibil

Eminescu este nu doar poet ’national’ prin identificarea românilor cu spiritul său timp de un secol si mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastră asa cum doina este indentificabilă cu folclorul românesc, ti nu cel francez, german sau englez!
(Politica ICR-ului de promovare exclusivă a artei contemporane exclude de fapt si folclorul românesc cel promovabil si reprezentativ! Tema ar merita discutată mai pe larg; globalizarea îmbină tot mai mult cultura si turismul, cultura într’o definitie mai largă incluzând artistii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).
Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibilă international nu există în prezent nici o strategie culturală. ICR-ul ar fi trebuit de mult să fie numit ’Institutul Eminescu’, după modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel putin recognoscibilitatea numelui său ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer (în americană), adică ’la mintea cocosului’. Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul românilor’, publicul ar trebui întâi să stie că el... există!
Recognoscibilitatea culturală la nivel de brand national nu se face usor. Brâncusi si Enescu, cu faima internatională indiscutabilă, nu sunt nici acum unanim identificati cu România printre americani. (Prin contrast, ‚toată lumea’ stie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus în atentia publicului de suficiente ori devine în cele din urmă cunoscut! Este nevoie de o strategie culturală la nivel de guvern care să înteleagă importanta promovării sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificati în final cu imaginea României.
Dar cum îl facem cunoscut pe Eminescu si, mai ales, prin ce? Ar trebui să fie evident (si nu este!) ca, în contrast cu Enescu (care comunică direct, prin muzică) sau Brâncusi (prin vizual) Eminescu nu poate fi promovat decât prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta în continuare trista realitate a traducerilor eminesciene în engleza.

Ce facem cu Eminescu?
Reflectii de traducător (II)

Homo faber universalis

Am argumentat în prima parte că temele la modă în tară legate de Eminescu (dela senzationalismul presupusei asasinări până la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape dela tema centrală a importantei sale indiscutabile pentru cultura românească. Ca atare, este imperativ ca institutiile culturale să-l promoveze în străinătate (unde este în mare măsură necunoscut), ca icoana patrimonială identificabilă cu spiritul românesc.
Promovarea sa nu se justifică doar prin a ne mândri cu românismul (’Iac-asa se joacă pe la noi!’/ ’Mai frumos decât la voi’ – desi chiar si acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMÂNESTI), ci în primul rând prin dimensiunea poetului român ca homo faber universalis.
Repet ceea ce nu pare să se înteleagă: scriitorul (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut în alte culturi decât prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literară. E greu să impresionezi un auditoriu international nepărtinitor sustinând că le prezinti o partitură ‘mare’, dacă interpretul cântă fals si fortat! (Am primit ades întrebarea de duioasa naivitate: ’De ce ati tradus Luceafărul, nu era tradus deja?’).
Tema traducerilor din Eminescu se întrepătrunde cu tema politicii culturale: în lipsa unei viziuni globale, promovarea internationala a lui Eminescu nu s’a făcut niciodată sistematic.
Dincolo de exaltarea internă a poetului, initiativa traducerilor din opera sa a fost întotdeauna individuală – nu numai în comunism, ci si înainte, si după! La St. Petersburg, un ghid declara mândru că tzarul Rusiei a ’scos’ câteva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski să fie tradus în limbi de mare circulatie. Din câte stiu, în România monarhică n’a existat vreo initiativă similară legată de Eminescu, cu atât mai putin în comunism. Guvernele de după 1989 nici măcar nu si-au pus problema, iar ICR-ul (care a initiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura română contemporană) este declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.

Trista realitate a traducerilor

În ciuda perceptiilor comune românilor, există un număr relativ restrâns de traduceri în engleza ale operei poetice eminesciene, la rândul lor nesupuse unei evaluări calitative. Iată un scurt istoric al tălmăcirilor englezesti - unde cunosc realitatea în amănuntime - în sperantă că pot lămuri ’cum stăm’ (situatia nu este mult diferită nici pentru celelalte ’limbi de circulatie’):
Americanul Charles Upson Clark (1895) îl semnalează pe Eminescu prin câteva traduceri publicate în suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (desi le-am găsit mentionate, nu am reusit să le identific în ciuda cercetărilor mele de arhivă, nici să aflu cum a ’dat’ dl. Clark peste poet).
În 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poeta i ardenta activistă socialistă) se decide să traducă mai multe poezii din Eminescu, entuziasmată de ideile din Împărat si Proletar oferite în varianta de lucru de românul I.O. Stefanovici. Desi prefatate chiar de Bernard Shaw si semnalate cu entuziasm de Nicolae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmărit în engleză, eleganta simplă a lui Eminescu fiind redată într’o engleză pretioasă, plină de manierisme si sintaxe arhaice.
Dintre români, dirijorul si compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care încearcă în anii interbelici (1938) câteva traduceri în engleză (printre care si Luceafărul), luându-si însă mari libertăti de interpretare textuală, cu scuza muzicalitătii - de fapt, combinând versul 1/2 si 3/4, si făcându-le să ’sune din coadă’ cu rime simple.
Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ între 1960-1975. Ele sunt influentate negativ de realitatea politică mai mult decât s’ar crede: poetii români scriau cu interdictii de tematică, ba chiar si de vocabular; într’un climat în care relatiile tuturor cu cetătenii străini erau strict supravegheate, limbile străine privite cu suspiciune, predarea lor tolerată doar datorită utilitătii lor in interactiunile comerciale sau politice, etc. În contextul restrâns al contactelor lingvistice si culturale, nu se putea ajunge la o competenta lingvistică performantă.
Pentru traducerea din limba nativă într’o limbă străină (numită uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competentă decât cea filologică. Acest lucru este usor de înteles chiar si intuitiv, căci poti întelege chiar mult într’o limbă străină redând relativ usor si coerent despre ce e vorba în limba ta, dar nu si invers.
Revenind la competenta filologică, în comunism s’a tradus mult din autori străini în română, si s’a tradus bine, spre multumirea cititorilor ce păstrau astfel escapist contactul cu scriitorii mari ai lumii, în pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalitătii politice precum si a numărului foarte restrâns de specialisti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura română în engleză! De remarcat si că, în contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decât franceza (cu traditie culturală mult mai importantă pentru români) sau germana (datorită existentei minoritătilor etnice).
Aproape toate traducerile eminesciene în engleză din această perioadă apartin de aceea profesorilor din facultătile de filologie: Petru Grimm si Leon Levitki (anii '60), apoi Andrei Bantas si Ana Cartianu (anii '70), exceptia dela ’academic’ făcând-o tânărul Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Mentionez si faptul că toate sunt făcute din proprie initiativă, si că au fost (si sunt) cunoscute mai mult în România, de către anglofili.
’Străinii’ au avut deci contact întâmplător cu poezia eminesciană, de obicei pe linie academică. Americanul McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu într’o perioadă de interes politic sporit fată de Europa de Est, punând chiar pasiune în crearea unor tălmăciri proprii. Variantele sale se mărginesc însă la traducerea de continut, cu scop informativ, fără pretentii artistice, el renuntând dintru început la prozodie, ca demers nerealist scopului său. După vreo doua decenii, aceeasi abordare de principiu avea să o aibă si britanica Brenda Walker (1990).
Prin contrast, variantele românilor amintiti au avut (constient sau nu) veleităti literare neconvingătoare în acest rol. (Judecata e retroactivă, căci la vremea respectivă - student la filologie dar fără experientă printre vorbitorii nativi - nu realizam acest lucru!). Din lăudabila intentie de a nu-l văduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, în toate variantele românesti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, ’solutiile’ fiind ades nepoetice sau naive, dacă nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; în ultima instantă, dând apă la moară cinicilor care îl citează pe Robert Frost cu zâmbet în coltul gurii spunând că... poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stângăciile sunt desigur scuzabile pentru cei care - netrăind printre nativi - nu pot întelege complet conotatiile limbii de zi de zi fată de sensurile livresti. Dar realitatea greu de înteles sau de acceptat pentru români este că traducerile respective, chiar si distribuite sistematic (ceea ce nu s’a întâmplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.
Entuziasmul individual pentru traducerea lui Eminescu în engleză s’a cam oprit de fapt în România la sfârsitul anilor ’70, (poate că anii ’80 au fost mult prea chinuiti de mizeria economică internă), după ’revolutie’ retipărindu-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea către Occident si Internetul au facilitat contactul străinilor cu patrimoniul românesc. Aparitia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (în ciuda abordării neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am întrebat-o ce a determinat-o să creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par să îndrepte răstălmăcirile de sens din variantele românesti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.
Este important de subliniat ca pe tot parcursul anilor comunisti, competenta englezească a românului obisnuit a fost la nivel ‘urechist’ - tipizat de comentarii precum ’fata mea stie engleza la perfectie.... nu stiu de ce au picat-o la facultate!’. Situatia nu s’a schimbat radical, chiar dacă noua generatie cunoaste infinit mai bine engleza tehnică, economică si politică, iar Internetul si televiziunea au introdus anglicisme si sintagme care au ridicat nivelul general ’de conversatie’.
Din cauza acestei întelegeri limitate, în media românească continuă exaltarea vechilor traduceri - în lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversară’, se invoca reflex numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragică în adolescentă predispunând spre idealizări), fără o întelegere obiectivă a calitătilor si defectelor tălmăcirilor sale. Din păcate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare si sintaxe fortate, dacă nu chiar negramaticale.
Lipsa de întelegere subtilă a englezei perpetuează si un tip de proiectie deformată si de asteptări nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Initiativele bine-intentionate (desigur, individuale!), avansate în ultimii 15 ani si prin Internet, suferă de aceeasi pricepere limitată.
Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din initiativa lăudabilă a unui profesor de engleza dintr’un liceu moldovean cu ajutorul elevilor săi. Site-ul fetisizează traducerile C.M.Popescu, excluzând însă orice altă referintă, cu iluzia că se spune astfel ultimul cuvânt. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com , unde se pot citi variante englezesti ale tuturor traducătorilor mentionati mai sus). Mult mai numeroase sunt însă site-urile ce se laudă cu poetul national, răspândind fără discriminare orice traducere la îndemână, ca să nu mai vorbesc de traducerile neavenite făcute de adolescenti infatuati si sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce reciclează variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaste?)
Mai putem adăuga si neîntelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu indemnul expres că poate fi distribuit fără copyright. Fisierul continea traducerea în engleză a lucrării Da! Sunt reactionar! de Radu Mihai Crisan, eseu bine documentat ce doreste să explice reactionismul politic din jurnalistica lui Eminescu, justificându-i nationalismul ‘in context’. Din păcate, adus în atentia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul îi face un imens deserviciu lui Eminescu. În engleză, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea’. După această prima impresie, câti vor ajunge să citească lucrarea? Conotatia negativă rămâne însa în mintea tuturor!
Eminescu va continua să rămână cel mai necunoscut mare poet national atâta vreme cât traducerile oferite nu vor fi cu adevărat reprezentative iar răspândirea lor sustinută sistematic de guvernul poporului său. Astăzi, o colaborare între traducători români si literati nativi ar fi mult mai usor de realizat si ar putea genera traduceri valoroase în extenso, mult peste relativ putinele mostre de calitate existente.
Adrian George Sahlean

Ce facem cu Eminescu?
Reflectii de traducător (III)

Promovarea internatională a ’poetulul national’

In segmentul anterior am argumentat că situatia traducerilor eminesciene englezesti este mult mai rea decât se crede, pledând pentru o strategie culturală la nivel guvernamental pentru obtinerea unor traduceri cu adevărat reprezentative, mult mai usor realizat în zilele noastre prin colaborări internationale între traducători români si literati nativi. Mai spuneam că pentru a primi recunoasterea meritată, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci si extensiv. (Chiar dacă traducerile mele au primit o anume recunoastere internatională, ele reprezintă totusi o foarte mică parte din opera poetului, mai mult un fel de mostră a valorii sale).
Dar, în ultima instantă, în lipsa unei promovări sustinute de guvernul român, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care îl întreprind de peste un deceniu, inclusiv prin înfiintarea organizatiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.
Din păcate, la nivelul factorilor de decizie, pare să existe din păcate nu numai indiferenta, ci si convingerea inutilitătii unui asemenea demers. Iată răspunsul primit la nivel de... Secretar de Stat, în 2006: ’în urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? când?) am remarcat că spatiul american... nu este foarte interesat de lirica eminesciană, si, în general, de un poet din sec. XIX, efectele promovării României în spatiul american în acest mod neputând fi decât minore.’
Argumentul inactualitătii lui Eminescu pare să fi fost preluat ’din auzite’ si se combină absurd cu cel mercantil de ’cerere si ofertă’ într’o totală ignorantă privind cererea si oferta serioasă sau rolul mediatizării adecvate. Pentru MAE nu mai există scriitori universali, clasici studiati în universităti, accesati prin biblioteci si librarii... Ca să nu vorbim că ’proiectele derulate’ s’au rezumat la aniversări făcute de către români, pentru români, în cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minimă din partea americanilor!
Aparitia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani în câteva sute de exemplare (Eminescu - Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de luptă cu morile de vânt pentru obtinerea unui sprijin minim.
Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingvă/CD cu versiunile englezesti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rând pe rând MAE-ului si Fundatiei Culturale Române (2003); Ministerului Culturii si Presedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Român (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Directia pentru Relatiile cu Românii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul câtorva ani de lucru, era (si este) o ofertă unică pentru lumea anglofonă. Munca era făcută, traducerile primiseră deja validări internationale, era nevoie doar de sprijin pentru productia si distribuirea lui. N’am găsit însă nici urechi care să audă, nici ochi care să vadă.
Miopia birocratilor a împiedicat MAE-ul să remarce măcar PR-ul pozitiv adus României de spectacolul The Legend of the Evening Star pus în scenă în 2005 de un regizor american în ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importantă si de către ICR, care l-a mentionat printr’un email colectiv trimis românilor, în româneste (sic!) cu doar 3 zile înainte de premieră (unde nu a venit nici un oficial!).
Spectacolul a fost reluat în Iunie 2008 tot în Manhattan (subliniez, fără sprijin românesc). De data asta, a fost mentionat de ICR NY cu câteva zile înaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alti artisti romani în SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu fată de asa ’reclamă’ (promisă), mi s’a explicat că ICR-ul are sarcina să promoveze cu prioritate actiunile initiate de institut (s’a trimis în cele din urmă totusi un anunt). Dacă explicatia este de înteles din perspectiva functionării interne a ICR-ului, ea este inacceptabilă dintr’o perspectivă mai largă.
În februarie 2008, m’am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decât cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost încurajat să reiau cererea, răspunzându-mi-se abia în toamnă, în limbaj de lemn, că DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!
Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectivă cu mentiunea că oricum bugetul pe 2008 este epuizat... dar că proiectul va fi reconsiderat în 2009... Desigur, n’am mai auzit nimic, între timp, s’a schimbat si ’echipa’ de conducere.... a morilor de vânt...
Nici initiativa pozitivă a unor functionari de stat români ce lucrează în SUA nu pare să ajungă până la nivelurile de decizie. În Decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles să tin o serie de prezentări/recitări Eminescu pe coasta de vest. Asa am ajuns la universitătile din Arizona si Portland.... ’Pe drum’ însă, fiind în zonă, am primit o invitatie neasteptată din partea Centrului de Studii Est-Europeene dela universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery of Săpânta (apărut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).
Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitând Glossa în varianta mea englezească (care, în treacăt fie spus, a inspirat cu câtiva ani în urmă pe compozitorul american William Toutant să scrie o piesa pentru bariton si pian – prezentată deja la câteva festivaluri internationale). Am prezentat Glossa în contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling si Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existentiale. (Faptul că Desiderata a ajuns în topul ... muzical prin anii ’60, recitată pe fundalul unui cor bisericesc, arată că recunoasterea nu se face exclusiv ex catedra. în mod similar, If este acum cunoscut publicului larg si pentrucă o strofă cheie este incrustată la intrarea pe terenul central dela Wimbledon si a fost mediatizată.... ad nauseam). Glossa a fost primită, ca de obicei, cum nu se poate mai bine... unii minunându-se că e scrisa acum 125 de ani, iar altii întrebându-mă.... de ce nu este cunoscută... (sic!)

Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor

Refuzul oricărui ajutor relevă cu prisosintă nu doar lipsa de perspectivă culturală ci si miopia legată de ’PR management’, căci adesea nici măcar nu e vorba de bani.
Dacă ICR NY (sau cele de pretutindeni) s’ar numi ’Institutul Cultural Român Eminescu’, numele poetului - fiind astfel legat de România - nu s’ar instala în mintea localnicilor măcar prin... asociere?
Dacă acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalităti culturale pentru productia The Legend of the Evening Star, mediatizând-o drept o capodoperă a celui care a dat numele institutiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ? Dacă, asa cum am propus DRRP-ului, s’ar trimite universitătilor, centrelor de lingvistică si literatură comparată, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba engleză din întreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aseza pe marele nostru poet în rândul universalilor, acolo unde merita?
Când s’ar putea realiza atât de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logică este că... nu există dorinta sau interes de a face ceva în această directie.

Nota finală

În prezent, în afară de a le cere anglofonilor să ne creadă pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte putin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoasterea lui ca valoare fundamentală a României este datoria românilor, si nu se poate realiza decât printr’o strategie guvernamentală. Lăsat la voia initiativelor individuale (indiferent cât de bine intentionate sau de reusite) sau la voia cererii si ofertei de piată, Eminescu va rămâne în continuare necunoscut, sau va intra în atentia publicului străin doar prin teme senzationaliste, nesemnificative în raport cu imensa sa dimensiune culturală.
Interventia institutiilor culturale si a guvernului este absolut imperativă dacă Eminescu mai înseamnă ceva pentru români. Mi-e teama însă că mentalitatea ’globalistă’ – ce a democratizat accesul la informatie dar a redus simtitor discernământul si importanta traditiilor literare – cât si criza economică mondială vor fi scuze suficiente ca românii să nu facă nimic. Sau cum zice Creangă: până acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum înainte tot asa o să ne fie!
Am ajuns la întrebarea de început, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate că, de fapt, întrebarea a devenit inutilă, poate că între timp românii au acceptat absurdul argument al irelevantei sale iar Eminescu a devenit irelevant si pentru cei mai multi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul că mă zbat inutil. Desigur, eu mă voi lupta si pe viitor, că asa mi-e menirea (sau împătimirea). Nu as fi scris însă rândurile de fată fără să-mi recunosc măcar o urmă de speranta.


Notă Biografică

Născut în România, ADRIAN GEORGE SAHLEAN detine diploma de Master’s în filologie engleză si spaniolă (Bucuresti, 1975) si psihanaliza (Boston, 1995). În 2002 obtine certificarea clinică de psihanalist, terminându-si în prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie în engleză si a unor eseuri de traducere literară.
Începând cu aparitia volumului bilingv The Legend of the Evening Star/Legenda Luceafărului (Boston, Prospero Press, 1996), editie reluată si de Biblioteca Nationala Română în anul 2000, si continuând cu volumul bilingv Eminescu – Selected Poema/ Poezii Alese (Bucuresti, Editura Univers, 2000), tălmăcirile A G Sahlean si-au câstigat treptat o largă apreciere. Volumul publicat de Editura Univers a primit medalia comemorativă de aur „Eminescu 2000” si Marele Premiu al Asociatiei Scriitorilor si Artistilor Români din SUA „LiterArt XXI” (2002).
Pe parcursul anilor, traducerile eminesciene au constituit o sursă de inspiratie si pentru creatori din alte domenii artistice:
(2002) Fundatia culturală română si British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafărului eminescian (The Legend of the Evening Star) în recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Române de George Enescu;
(2003); Compozitorul american William Toutant a scris o piesă pentru bariton si pian pe textul „Glossei”;
(2004) Compozitorul american (de origine română) Dino Ghezzo a compus o piesă multimedia pe libretul englezesc al „Luceafărului”
(2005) 'The Evening Star' a fost pus în scenă într’o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul 'Acorn' din New York, si reluată în (2008) la teatrul ‘Marjorie Dean Little’ din Manhattan.
(2007) Cântăreata si pianista de jazz Anca Parghel a compus o piesă pe variantă englezească a poeziei 'De ce nu-mi vii?'
(2007) Poetul american W. C. Cross a dat o replică modernă „Odei” (în metru antic), temele eminesciene universale fiind abordate din perspectiva experientei americane contemporane; (publicată si în Convorbiri Literare în 2008)
În 2006, traducerile au fost incluse într’o nouă editia bilingvă 'Eminescu - Eternul Dor, Imposibila Iubire' ('Eternal Longing, Impossible Love') volum însotit de un disc audio ce înglobează peste 400 de ore de muncă de înregistrare, editare, montaj si ilustratie muzicală. Variantele englezesti sunt recitate de cunoscutul actor Jeremy Geidt, dela American Repertory Theatre din Cambridge, pe fond muzical interpretat de pianistul Horia Mihail. CD-ul cuprinde, printre altele, „Luceafărul”, „Glossa”, „Scrisoarea I”, „La Steaua”, „Stelele’n Cer”, „Oda”, „Pe lângă plopii fără sot” si „De ce nu-mi vii”, poeme aflate în volumul premiat Eminescu – Selected Poems apărut la editura Univers.
Dl. Sahlean este fondator (2004) ăi presedinte al organizatiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), menită să faciliteze schimbul cultural si educativ dintre România si SUA. Organizatia a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoastere directă a activitătilor sale, în prezent având ca obiectiv principal promovarea lui Eminescu în rândul publicului american.
Dl. Sahlean este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Societătii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociatiei Traducătorilor Literari din America, si Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor Medici







Adrian George Sahlean    3/4/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian