Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


File dintr-un jurnal imaginar de Alexandru Nemoianu

M-am întrebat adeseori, ce-i face pe scriitori să-si noteze gândurile? Ce nevointă imperioasă îi mână să astearnă cuvinte, pe care nu le-ar rosti nimănui?
Nevoia de ordine, de structurare a ideilor, se stivuire a simtămintelor pentru a nu se pierde pentru totdeauna…Nevoia si, în acelasi timp neputinta de a comunica deschis, celor din jur, despre ceea ce-i asupreste si-i frământă? Oricum, hârtia, iar acum ecranul calculatorului sunt cei mai buni interlocutori. Cu ei faci schimb de păreri, de iluzii, de afecte, intri în polemici pe care nu le sfârsesti niciodată, lor le dăruiesti tăcerile tale din nopti feriale ori festive pentru că stii că nu te trădează.
Jurnalul interior, chiar dacă nu e asternut pe hârtie ori pe suportul electronic are darul de a-ti dărui starea aceea propice creatiei, te pregăteste pentru un nou început, pentru un nou capăt de lume si spre o viată în care intri sfios, descult si cu simturile în alertă, sperând că vei găsi răspunsuri la întrebările pe care, poate, nu ti le-ai pus niciodată… E un tărâm mirific de cercetat si colindat, de făcut săpături, în care, la orice pas, poti întâlni…neprevăzutul. Persoane si locuri necunoscute care abia asteaptă să-ti intre în căusul inimii si să se instaleze acolo.
Frânturile de jurnal ale cărturarului Alexandru Nemoianu, nu fac exceptie. Insertii reale în oniricul recurent, un amestec de meta-întâmplări cu iz de poveste, personaje care si-au pus amprenta asupra personalitătii sale, frământări si gânduri care nu-i dau pace, toate acestea învoalate în tulul unduitor al perdelei de fum siniliu, al amintirii… Amintiri prezente, spune autorul….amintiri din viitor, spunem noi, după celebra carte omonimă.
Ele au meritul extraordinar că-l relevă cu fidelitate pe autor, pentru că, niciunde nu e scriitorul/poetul mai autentic decât în confesiunile de tip jurnalier.
Atemporale si aspatiale (fapt neobisnuit la un Jurnal obisnuit, unde sunt notate cu acribie data, ora, minutul, locul însemnărilor!) – notatiile lui Alexandru Nemoianu sunt, după propria mărturisire: „Întâmplările se petrec în jurul meu, în „locul tăcerii", în amintirea prezentă, în „mlastină" si aiurea.
Aici sunt lucruri care se întâmplă, s-ar putea întâmpla, s-ar fi putut întâmpla, ar fi trebuit să se întâmple, sau, care nu s-au întâmplat. Am fost lovit spunând gând de taină si deci voi spune taina în gând.”
Să purcedem, asadar, „în jurul” prezentei sale, „în locul tăcerii” si „în amintirea prezentului”, pentru a-l cunoaste asa cum este.
„Mlastina” de care vorbeste Alexandru Nemoianu este lumea înconjurătoare din care omul doreste să evadeze, să se înalte, să acceadă spre o treaptă nouă a existentei în care să se simtă liber pe deplin, gata oricând să ia lumea de la capăt, ori, mai sigur, să-si pregătească zborul cu minutie, spre lumea cea adevărată, cea care doar în vis e perfectă.
Nu numai locurile sunt neobisnuite, dar si personajele, asa cum mărturiseste scriitorul: „Sunt felurite personaje: eu, "dihania", "popii" "trogloditul" (un popă), "drăgălasa" (nevastă-i hâdă), "Chiorusul" (iar un popă), „Tăcănitul" (alt popă), "câtă" ,"Modestul","Blândul".
Faptul că persoanele nu au nume, nici comun, nici propriu, ci doar poreclă, aminteste de lumea copilăriei, a meleagului natal, unde, cu totii aveau câte una si erau recunoscuti doar după ea si mai putin cu datele din actele oficiale si copiile legalizate.
Autorul manifestă o dexteritate rară de a muta planurile si personajele, de fapt, întreaga lume e stăpânită de închipuirea sa (cum altfel?) si sare adeseori (poate într-un picior?) în diferite colturi ale lumii, după cum îi dictează gândul, care, singur e suveran pe sine. Desfacerea gândului în părti componente, mai precis în fărâme, are darul de a releva amprentele (ori poate stigmatele?) pe care le-au lăsat anumite întâmplări, zeificate icoane pe scoartă.
Pornind de la faptul cotidian, tintind amănuntul revelator rămas în constiinte si inimi, fiecare istorisire, oricât de mică, are o morală pe care autorul si-o impune drept pildă a întelepciunii cu care s-a căpătuit de-a lungul anilor si teritoriilor, mai mult sau mai putin închipuite, străbătute, cu sau fără însotitori. Pentru că, persoanele din jur, mai mult încâlcesc gândurile, le tulbură, le amestecă si nu e de mirare că scriitorul doreste cu disperare singurătatea, intimitatea gândului rostit sau scris. Acesta e, poate, cel mai de nădejde prieten.
Dominant este tonul ironic si adeseori auto-persiflant, care îi e propriu scriitorului. Fără humorul sănătos, cu gustul dulce-amărui de migdală, degajat din ironia acestor întâmplări, mai mult sau mai putin reale, el s-ar pierde în elucubratii, vorba domniei sale, „sterile”. Doar un fin observator al realitătii poate surprinde cu atâta acuitate, amănuntul semnificativ al lucrurilor si evenimentelor care-l asaltează si-l agresează în aceeasi măsură. Agresiunea permanentă asupra psihicului se manifestă în cele mai neasteptate împrejurări si ea se transfigurează în stări pe măsură, iar după ce le prepară alchimic în retortele inimii, le scoate la iveală.
De ce se simte omul zilelor noastre atât de primejduit în jungla orasului, în marea de oameni în care se trezeste tot mai singur?
Parabola existentei, nevointa cunoasterii ori dependenta de gând si idee, sunt paradigmele omului modern.
Uneori, asuprit, scriitorul devine necrutător si în dorinta iesirii din cerc, sparge cu satârul învelisul convenientei, de care oricum nu tinea seamă. E de fapt, o stare de legitimă apărare, de necesitate si de urgentă, în acelasi timp. Cine să le înteleagă pe toate? Poate nici el, care se zbate între întelegere-tolerantă si între respingere-înstrăinare.
Adeseori, scriitorul simte nevoia unei guri de aer proaspăt si atunci face o pauză, îsi ia un răgaz ca să-si pună în ordine ideile. El demască sistemul corupt pe toate treptele dezvoltării si accederii umane. Carisma lui e justitia absolută, care ar trebui să umble-ncăltată în conduri de aur si nu în sabotii de lemn, făcând un zgomot asurzitor pe pardoseala de marmură crudă a gândului.
„Dar ce e adevărul?” se întreba Pilat din Pont în fata evidentei lui.
A te ascunde de realitate (până când?) e apanajul celor slabi, care nu pot sta drepti în picioare. Cine nu va avea credintă – se spune în Scriptură – nu va putea sta drept în picioare, se va clătina. Autorul acestui jurnal doreste cu ardoare să rămână drept, să se aseze stavilă împotriva curentelor înselătoare si unduitoare care-l învăluiesc pe om din toate părtile.
Pentru constiinta autorului, trecerea „probei de foc” – este semn că omul din fata lui este slujitor al Cuvântului.
Asociatii de idei iscă noi paradigme si noi portrete, de pildă, al celui care
„Umblă aplecat de sale si cu figura severă a celui care nu pricepe nimic si care critică totul. El confundă temperamentul cu inteligenta si greseste grav.”
Alexandru Nemoianu creionează tipologii, caractere, si mai putin personaje reale, chiar dacă pleacă de la exemple cât se poate de autentice.
Unele secvente tip blitz, sunt de un lirism tulburător: „La poarta Jaffa se termină, sau începe, bulevardul Ben Yehuda. Întâlnire între efemer si statornic. Bulevard larg, viu, voios si sofisticat. Cei care au magazine acolo fumează tigări al căror fum este vertical.”
Autorul descrie locul de taină al întâlnirilor personajelor în chip ironico-hazos: „Vechea practică a adunării în 'piată" si vestirii adevărului se continuă în statul "la poartă" azi trecut în univers electronic. Asemenea "stat la poartă" alcătuieste "statornicul". Acolo îngăduie el că fapta să fie vestită si reamintită si acolo face el turn de pază "locului" si "persoanei". Cei buni agrăiesc cu el într-un gând…”
Cine are darul citirii printre rânduri a acestui limbaj criptat, îsi va da, sigur seama că e vorba despre întruniri culturale si spirituale, pitoresti, la ceas de taină, într-o anumită locatie pentru dezbaterea anumitor idei si probleme care-i frământă.
"Locul Tăcerii" s-a întemeiat sub gândul bun al credintei, bunului simt, statorniciei. (…) Atunci când "mlastina" a căzut sub puterea lemurienilor "locul tăcerii" s-a stiut apăra cu străsnicie. Ajuns osârduitor al său "Stăpânul" a stat neclintit. Nu era vorba de dibăcie era vorba de credintă, nădejde si dragoste si închinare până dincolo de mormânt pentru "loc" si "persoană". Nici nu putea fi altcum căci trupul s-a făcut parte din Trup!”
Din această galerie de personaje devenite arhetipuri, se desprinde figura luminoasă a celui numit „Domnul”: „La îl văd pe , pe feciorul lui, si pe prieteni ai lor, slăbit fizic, dar nu mental, inspiră tărie si liniste. La slujire este prezent si . devine tărâm mântuitor ».
Nu o dată, autorul părăseste tonul persiflant ori autoironic si se confesează dureros de sincer interlocutorului imaginar, cititorului virtual : « Încep un nou jurnal sub titlul generic, . Îl încep sub semnul unei profunde depresii. Cauzată de agitatia, probabil si acuma văd, exagerată a ultimelor luni, a "grijilor" de care mă las coplesit fără rost. Este o depresie enervantă si mai rău rezultatul unui mod de comportament copilăros si răzgâiat.”
Fraze scurte si concise, gânduri sincopate, notatii fugare, scot la iveală simtământul puternic religios, încrederea în Divinitate si în Maica Domnului, de fapt, adevărata ipostază a omului Alexandru Nemoianu: “Depresia pare să dea înapoi. Nu am indoială că este ajutorul Maicii Domnului căreia m-am rugat cu lacrimi.”
Permanenta legătură cu vatra în care si-a scăldat amintirile primilor ani, îl face pe Alexandru Nemoianu să trăiască acut evenimentele de acolo, chiar dacă se află la mii de kilometri distantă. Persoanje si imagini din locurile sfinte în care si-a dus existenta în prima parte a vietii, stăruie si par mai vii ca oricând. Le cheamă cu gândul, cu închipuirea, cu vorba, cu lacrima si, mai ales glasul credintei în Dumnezeu si în semenul său din Banatul montan unde odinioară a trăit cele mai fericite clipe. Si acum, vesti de acasă îl străbat direct în fibrele inimii si le trăieste cu cea mai mare acuitate: “Aflu că a murit mama vecinei din Borloveni Iuliana, pe nume Solomia. O femeie buna si dedicată familiei ei. La Borloveni si pentru cei care au cunoscut-o, lipsa ei va fi simtită.”
Insertii filozofice, de tip axiomatic si panseistic răzbat peste tot în scrierea lui Alexandru Nemoianu: “Adevărul, în consecinta lui practică, rostit de învătati, rămâne potential si teoretic până când este acceptat de popor. Acest accept nu înseamnă o "alegere", un plebiscit, înseamnă trăirea adevărului si mărturisirea că el este viu.” Ori în alt loc: “Sfantul Maxim Marturisitorul spunea: "Învătătura cea multă, neplecată fricii de Dumnezeu, rodeste mândrie”.
Rostul suferintei în lume este de a înnobila si ilumina conditia căzută a omului.
Una dintre cele mai penibile ispite omenesti este cea de a "lupta" contra răului de ieri si de a sta complice la cel de azi.”
Reflectia filozofică îi este proprie autorului si ea este intarsiată peste tot în Jurnal, împetită cu reflectia morală si cea spirituală: “Penibilă si patetică este confuzia dintre "majoritate" si Adevăr. Între aceste două notiuni nu există nici o legătură. Din contra, cel mai adesea "majoritatea" este determinată în păreri de modă si de către putere care, tot cel mai adesea, sunt antitetice adevarului. Adevărul absolut s-a aflat în cea mai critică "minoritate", foarte adesea si nu a fost vreodată "minoritate" precum cea a Răstignirii.”
Autorul creionează portretul fizic si spiritual al unui înalt prelat: “Vorbesc mai mult cu bunul Arhiepiscop Nathaniel. Răbdarea si delicatetea lui sufletească sunt coplesitoare. (...) Arhiepiscopul este singular prin credinta ce o are si modul exemplar în care o trăieste.”
Nu arar, Alexandru Nemoianu face referire în însemnările sale la politica mondială, în special la cea americană. Totodată, după o notită despre America, face saltul în Tibet: “19 Martie, 2008 - Atacurile împotriva lui Barak Obama devin tot mai virulente. Se foloseste un soi de rasism "ascuns" , dar care răscoleste si activează toate stereotipurile rasiste. Una dintre acuze este în forma "dovedirii negativiului", "loialitatea lui către Israel nu este dovedită".(...)
Economia americană gâfâie la marginea prăbusirii, dolarul a ajuns valută de mâna a doua, bursa oscilează isteric, bănci cu nume predestinate se prăbusesc.
În acelasi timp războiul din Irak, de care a profitat exclusiv Israelul, continuă demential, prestigiul SUA este în latrină si armata americană este desirată.
Este posibil ca expansiunea americană să îsi fi atins limitele si să se afle pe pantă descendentă. Va fi nevoie ca sistemul să se .

În Tibet trupele chineze înnăbusesc o revoltă a celei mai pasnice populatii din lume. În nordul Kosovo trupele NATO înnăbusă o revoltă a Sârbilor care, au reusit sistematic să enerveze pe toată lumea la punctul de a nu mai avea niciodată ”.
Totodată are si observatii teologice pertinente legate de Biserică si de functia ei spirituală si socială, dar mai ales de importanta Sfintei Liturgii si a Sfintei Scripturi: “În viata ortodoxă, Sfânta Liturghie a avut si are loc principal. În momentele de criză acolo au alergat pentru îndemn si nădejde credinciosii si nicicând nu au făcut-o în zadar.
Sfânta Scriptura este izvor de viată. Fiecare cuvânt cuprinde adâncuri de întelegere fără sfârsit, din neam în neam si din veci în veci”.
Totodată, autorul nu se fereste să facă observatii personale în legătură cu economia S.U.A. si, în general, cu soarta politică si economică a lumii: “Economia SUA este în zdrente. Ne apropiem de fascism pe fată.”
Alexandru Nemoianu nu rămâne nicicum indiferent la situatia românilor din America, în chip deosebit, al celor păstrători ai modelului existential românesc, printre care, se află, fără îndoială si domnia sa:
“Citesc cu atentie comunicatul dat la capătul vizitei în Bucuresti a unei comisii de "dialog" condusă de Arhiepiscopul Nathaniel si scrisoare lămuritoare. Vizita si-a atins scopul: relatii cuvincioase între Episcopia "Vatra" si Patriarhia Română dar răspicată afirmare a identitătii si mersului istoric al comunitătii Românilor-Americani, parte a Lumii Noi dar păstrători ai modelului existential românesc”.
În sprijinul afirmatiei sale, are următoarea notatie: “Lucrez la adunarea de materiale pentru viitoare "Buletine Informative". Caut să adun materiale care promovează informatii de bază si identitate Româno-Americană.
Rostul "Buletinului" este de seamă mai ales în conditiile în care există o criză de "personalităti" în cadrul comunitătii.”
Insertii de bun simt cu caracter teologic, străbat lucrarea si dovedesc, o dată în plus că Alexandru Nemoianu este un bun cunoscător al Bisericii din care face parte: “În Epistola catre Romani a Apostolului Pavel, capitol 9, multi cred că se vorbeste despre predestinarea, "alegerea" , cutărui neam. Nimic mai gresit. O asemenea întelegere este o amăgire efectiv până la iad pentru cei care ar crede în “predestinarea" cutărui neam. Sfântul Apostol face o dezvăluire despre Lucrarea Dumnezeiească, din si în vesnicie, lucrare întotdeauna desăvârsită întru Iisus. În acea Lucrare, de nepătruns în Prea Sfânta ei desăvârsire, trebuie să nădăjduim. În special este arătat că mântuirea nu este din injunctii ale fariseilor sau din lucrările "legii", ea este din credinta în Iisus si mila lui Dumnezeu.
(27 martie 2008)
În Sfintele Taine lucrurile materiale, apa, vin, pâine, sunt mijloacele de arătare ale Duhului. În acest chip Sfintele Taine ne lămuresc Întruparea, prin care Hristos s-a îmbrăcat în trup spre a vădi Dumnezeirea si ele (Sfintele Taine) ne vestesc mântuirea si slava ce o vor primi cele văzute în desăvârsire,"apoctastasis".
Sfintele Taine, la fel ca si Biserica, au chip văzut si nevăzut. În fiecare Taină se află un chip văzut si un dar duhovnicesc nevăzut.
Sfintele Taine sunt întotdeauna "personale" si în "comuniune", arătând iubirea desăvârsită a lui Dumnezeu pentru toate si pentru fiecare.”
Istorie, cultură, religie, filozofie, politică, artă – un univers complex care nu i-a rămas străin autorului si de care este legat în scrierile sale: “Întocmesc împreună cu David O. numarul Aprilie-Iunie, 2008 al Buletinului Informativ. Este un numar care adresează anul 1848 si personalitatea lui Avram Iancu, semnificatia lor pentru Românii Americani.” Poate că trăsătura cea mai pregnantă de caracter a lui Alexandru Nemoianu este Iubirea de neam si de Istorie, cinstirea Limbii române si păstrarea identitătii nationale, asa cum a învătat de la străbunii lui din Banatul Montan. El n-a uitat nici o clipă de pe ce meleaguri a plecat si legătura strânsă cu cei rămasi îi face onoare: “În Borloveni se pune la cale întemeierea unui grup cultural care să poarte numele bunicului meu matern, "Romulus Boldea". Mă bucură enorm vestea.”
Dovadă că nu stă nepăsător la suferintele neamului, sunt aceste cuvinte, scrise cu durerea celui care încearcă să schimbe mentalităti, dar, acestea sunt prea înrădăcinate si se rostogolesc o dată cu tăvălugul istoriei: “Permanenta tragedie a Neamului Românesc a fost si a rămas forma fără fond. Mai exact încă prăpastia între Neam si suprastructura politică si de "conducere".
Suprastructura conducătoare, de aproape două mii de ani, a însemnat aproape întotdeauna, stăpânire străină, de neam si întotdeauna de duh.
Aceste stăpâniri fără suflet si vocatie au mutilat locul si oamenii. Acestor nevrednice stăpâniri le-au stat în sprijin mereu cărturari care au făcut din fripturism si oportunism virtuti. "Elita de mahala", entitate eminamente bugetoforă si parazitară, a fost prin necesitate retrogradă, a tras înapoi miscarea istorică firească. "Elita de mahala", intelectualitatea vândută "stăpânirilor" din spatiul românesc, este poate cel mai trist exemplu de suprastuctură natională care a lucrat împotriva rostului existential al Neamului căruia îi apartine.”
Fie că se referă la neamul românesc în general, fie la zona în care au locuit strămosii săi si al căror stindard îl poartă cu mândrie, Alexandru Nemoianu dovedeste că Neamul constituie una din averile sale de pret, pe care nu le-ar înlocui cu nici o alta. “În spatiul românesc, nobilimea autentică, cea mai veche si mai rezistentă, s-au dovedit a fi "neamurile", comunitătile sătesti libere. Aceste comunităti reprezintă în fapt, familii lărgite care trăiesc încă si încă mai au amintirea valorii sacre a obârsiei. În rând cu boierimea, această parte a Neamului Românesc garantează continuitatea, modelul arhetipal si împreună, boierimea si comunitătile libere, fac cu putintă viitorul.”
Cu toate acestea, Alexandru Nemoianu este încrezător în destinul neamului, pentru că el este încercat de-a lungul vremurilor si va răzbi peste toate furtunile: “Dar dincolo de toate cele pomenite, Neamul Românesc îsi continuă drumul asezat din veci. Cel care se uită cu dragoste la istoria acestui Neam sau întoarce fie si o filă a ei, cu duh de dragoste, mereu va fi întâmpinat de un singur adevăr si învătătură care, poate, si sunt rostul existential al acestui Neam, că "apa trece si pietrele rămân".
Si: “Populatia îmbătată si intoxicată de "modă" devine gloată fără chip, hidra cu multe capete gata să răcneasca: "Răstigneste-L". Nu este legătură între aceasta gloată si Neam. Neamul este majoritatea întotdeauna semnificativă, modestă, elegantă, tăcută, peste care stă Darul lui Dumnezeu si prin care se face Voia lui Dumnezeu.”
Cert este că, oriunde s-ar afla, această personalitate universală cinsteste istoria neamului său, traditia, cultura, datinile si numele de român. Totodată, adevăruri teologice de necontestat, îi stau permanent pe buze acestui ilustru om de spirit si filozof al culturii: “În vremea Liturghiei, Sfânta Jertfă nu este repetată, comemorată sau continuată căci, s-a săvârsit o dată pentru totdeauna.
Sfânta Jertfă devine prezentă deorece, în vremea săvârsirii ei, vremile se contopesc si devenim trăitori si martori vii ale celor pe care le pomenim.”
Autorul nu se fereste să facă anumite consideratii morale despre virtutile crestine, în chip deosebit, despre milă, dar si asupra unor personalităti culturale mondiale: “Întregul nostru rost existential stă sub semnul milei.
Suntem adusi în lume goi si plecam goi, fizic. Vietuim în lumea asta prin mila si nădăjduim la milă pentru mântuire. La rândul nostru putem face o diferentă, în bine, arătând, după putere, milă semenului nostru.

Isaac Bashevis Singer, poate cel mai de seamă scriitor în "idisch", este un titan al scrisului. În acelasi timp el nu a putut trece peste prejudecătile rasiale si religioase si în scrisul său este exprimat limpede dispretul si ostilitatea, la limita unei uri active, împotriva Crestinilor.”
În alt loc, aceste principii morale sunt dublate de virtutea patriotismului:
“Prin mijloacele de informare sunt trimise, direct si indirect, mesaje vătămătoare si stricăcioase. Aceste mesaje, mai cu seamă caută să surpe căile traditionale, valorile fundamentale, despre Credintă, Familie, Neam. De multe ori, aceste otrăvuri sunt învăluite în sentimentalism ieftin si drapate în falsa "dragoste", "tolerantă" si "întelegere". Că asa este, stă dovedit de împrejurarea că, în contrast, căile traditionale sunt înfătisate ca brutalitate obscurantistă, fanatism si intransigentă. Cel mai lamurit se vede asta în modul desăntat, agresiv în care este promovată homosexualitatea si în care este atacat nationalismul.”
Sau consideratii cu privire la Credintă: “Vârsta amurgului trebuie să fie a ascultării si a acceptarii, a deschiderii către rostul fiintial, a credintei cu dinadinsul. "Adevăr, adevăr zic tie: Când erai tânăr, te încingeai singur si umblai unde voiai; iar când vei îmbătrâni vei întinde mâinile tale si altul te va încinge si te va duce unde nu voiesti." (Ioan 21,18).”
Acestea se îmbină în chip fericit cu meditatii si reflectii despre Viată si despre sensul ei, despre vârstele spiritului si vârstele biologice: “Anii bătrânetii au o textură proprie si nu sunt cu nimic mai putin interesanti decât ceilalti ani ai vietii. Poate principala deosebire o reprezintă mult mai marea experientă care îndeamnă la prudentă. O prudentă care poate însemna negativitate prostească sau îndrazneală vie, ziditoare. Manifestarea liberei vointe si obligatia de a o exercita, rămân în locul lor, modul de manifestare devine altul.”
Nu lipsesc amintirile din copilărie bucuresteană sau de cele din vremea liceului ale lui Alexandru Nemoianu, care nu pot să nu emotioneze: “Îmi aduc aminte de strada "Putul lui Zamfir" pe care o străbăteam dus si întors, zilnic, mergând la scoală (liceul Caragiale). O stradă care păstra caracteristicele zonei de margine de Bucuresti. În mijlocul străzii mai era încă un semi bordei, locuinta tipică a Bărăganului, cu o curte curată si grădină de zarzavat si siruri de porumb. Nu departe, într-o altă curte, dimineata vedeam o pisică în zgardă. Totdeauna m-am întrebat de ce.”
Foarte ades, firea poetică a autorului iese la lumină si se manifestă cu o delicatete de nespus: “Doi "robins" (prihori?) îsi au cuibul într-un cot al unui burlan de la clădirea "Centrului". Din zori si pâna în noapte cei doi trudesc la grija cuibului si a ouălor asezate în el. Se comportă cu o elegantă si tandrete emotionantă, fără sentimentalisme, fără dulcegărie, unul către altul. Sunt exemplari!” Si altă oară, cu aceeasi emotie îi priveste si notează: “Robinii (prihorii) care s-au cuibărit lângă cladirea Centrului, lucrează neobosit, de dimineata din zori si până se întunecă. Dimineata devreme îi văd trebăluind pe lângă cuib si apoi continuă la fel până după apusul soarelui, până când se întunecă. Ieri au curătat cuibul. Aruncau afară din cuib dejectiile, depuse pe iarba ce căptusea cuibul si aduceau iarbă proaspătă, uscată, nu umedă si în pericol de a mucegăi. Întelepciunea lor si tenacitatea de a-si împlini rostul sunt exemplare, mobilizatoare si emotionante.”
Iubitor de natură si de viată, Alexandru Nemoianu nu poate să nu facă remarci asupra frumusetii din jur: “Zile de Primăvară târzie însotite de ploi tomnatece, lumină lină si perioade de negură umedă si rece, străpunse de raze de soare arzătoare. Toate schimbările se petrec fulgerător. În jur este o împărătie a animalelor mici si a păsărilor de tot felul care, din clipa diminetii si până noaptea, cântă voios si lucrează neobosit. Unele dintre ele sunt de o frumusete incredibilă si toate au gingăsie si hotărâre fără hotar.”
Informatia culturală îl captivează în aceeasi măsură si, chiar dacă este temporar situat în alt loc, el nu rămâne indiferent la tot ce se întâmplă în lumea culturală românească: “În România se înfiinteaza o "Ligă a Scriitorilor Români" cu menirea de a aduna la un loc pe acei slujitori ai condeiului marginalizati, persecutati si ignorati de structurile scriitoricesti care slujesc "stăpânirea". Este o măsură înteleaptă si un pas curajos. Este vremea ca structurile slujind puterea să fie ocolite si aruncate la gunoi. Este si asta parte a "războiului asimetric". Stăpânirea, care controlează totul, nu poate fi confruntată frontal si mai ales nu pe temeiul "regulilor" pe care singură le-a scris, si pe care, incidental, le respectă selectiv, ci în "alt" chip. Dacă noile structuri vor acredita ideea că se poate actiona si "altfel" atunci stăpânirea a pierdut.”
Firul rosu al acestor însemnări, însă, este prietenia de neuitat pe care a legat-o cu profesorul Artur Silvestri, sentiment foarte puternic care a rămas precum Lumina de la capătul drumului, străbătut pe ploaie, ninsoare, întuneric, înghet, vânt, intemperii de tot felul, dar stii că, dincolo de toate acestea, poti fi fericit pentru că ai găsit un suflet geamăn căruia poti să-i încredintezi cu încredere, propriul suflet. Crâmpeie din această prietenie sunt prezente pe tot parcursul Jurnalului, datat cu minutie si bazat pe fapte reale:
« În Vara lui 2004 am primit o scrisoare de la Artur Silvestri.
Era un soi de circulară în care se prezenta pe sine si invita pe cei dornici să se alăture unui program având de scop perpetuarea esentei românesti vesnice. Era întâia dată când aflam de el.
Am răspuns si apoi a început o relatie absolut unică.
Instantaneu am devenit un duh. Suspicios si paranoic cum sunt, lui Artur Silvestri i-am deschis toate tainitele sufletului meu si toate gândurile si îndoielile ce le aveam. Răspunsul primit a fost absolut uluitor.
Cu Artur Silvestri am reusit să merg înainte să îmi aflu un drum si poate, un rost în scris. Laudele sale, arătând frumusetea si generozitatea sufletului său mă umileau, smereau si obligau.
Oricum măcar ceva din "România Tainică" (tulburătorul, coplesitorul concept pivot al gândirii lui Artur Silvestri) s-a întărit prin lucrarea comună, a lui si a mea, în "Banatul muntos".
I-am auzit glasul în trei rânduri si nu l-am întâlnit niciodată.
Pe cheltuială proprie mi-a tiparit cărti. În Octombrie 2008 i-am auzit glasul din clinica din Viena unde se găsea; era o voce calmă, împăcată si fără îndoieli. Câteva zile mai târziu a trecut "dincolo".

11 Martie, 2008
Astăzi am expediat prin postă electronică textul jurnalului "Iluminări" lui Artur Silvestri care a avut enorma generozitate de a initia publicarea lui.

12 martie 2009
Primesc încurajări si emotionante manifestari de dragoste din partea lui Artur Silvestri, Aurel Cojocaru si bătrânul meu prieten Pupu (Ion Bârsan).

14 Martie, 2008
Trimit lui Artur Silvestri articole scrise în 2007-2008, ce vor fi incluse în volumul "Iluminari". Publicarea lui este un dar de o generozitate fără seamăn ce mi-l face acest om bun când împlinesc saizeci de ani.

17 Martie, 2008
Trimit articole suplimentare pentru volumul "Iluminari", în curs de aparitie prin generozitatea lui Artur Silvestri.
Primesc un superb mesaj de la Costel Voicu din Mehadia. Un om de mare caracter si animator cultural si de viată românească bănăteană.

28 Martie, 2008
Schimb de mesaje cu Artur Silvestri.
Pare ostenit, pe bună dreptate după munca gigantică pe care o duce. În acest context aflu cu totul emotionant si mă simt profund smerit de insistenta cu care acest om bun se sileste să termine spre publicare volumul meu "Iluminări" mai înainte de 28 Aprilie când împlinesc saizeci de ani.
Lucrez la definitivarea textelor ce urmează a fi cuprinse în volumul pomenit.

31 Martie, 2008
Artur Silvestri îmi spune că a decis să plece într-o vacantă. Cred că a fost o hotărâre înteleaptă. Volumul de muncă era coplesitor.
Unul dintre adevărurile legate de cele considerate "inevitabile" este că arareori ele se dovedesc adevărate.

22 Aprilie, 2008
Prin mijlocirea lui Artur Silvestri aflu de comentarii emotionante făcute pe marginea unor texte ale mele de catre Aurel Anghel din Shanghai.
Comentariile, exagerat elogioase, mă umilesc si înduiosează.

La 28 Aprilie primesc macheta cărtii "Înteleptul din America", alcătuită de bunul Artur Silvestri si care cuprinde eseuri despre 'opera" mea.

6 mai 2008
Trimit articolul despre jalnica ispită a "luptei" împotriva răului de ieri la publicatiile electronice (Artur Silvestri), "Meridianul Românesc" si, însotit de o scrisoare, IPSS Nicolae al Banatului.

9 aprilie 2009
Dar dincolo de toate cele pomenite, Neamul Românesc îsi continuă drumul asezat din veci.
Cel care se uită cu dragoste la istoria acestui Neam sau întoarce fie si o filă a ei, cu duh de dragoste, mereu va fi întâmpinat de un singur adevăr si învătătură care, poate, si sunt rostul existential al acestui Neam, că .
Jurnalul continuă cu o amintire de neuitat: o vacantă petrecută în părtile unde strămosii lui îsi află odihna de veci: « Cea mai mare parte a vacantei "românesti" 2009 am petrecut-o în satul străbunilor mei, Borlovenii-Vechi, din Valea Almăjului, în Banatul muntos. Reîntâlnirea cu acel loc, pentru mine sacru, a fost ca de fiecare dată coplesitoare emotional.Este întâlnirea cu vesnicia totdeauna egală siesi, ieri, astăzi, întotdeauna. Nu este vorba de stagnare sterilă, este vorba de crestere necontenită în duh, din genune în genune si de înăltare constantă într-un rost pentru totdeauna.
Reîntâlnirea cu prietenii si fratii de suflet, Ion Banus, Iuliana si Ianas Samption, Părintele Gheorghe Vlasie, Gheorghită si Sofica Boambă, Gavrilă si Gheni Ianga, Pavel Garjoaba, copilasul Mihăită si de fapt, cu toti si toate din Borloveni, inclusiv cu Cioanca, a însemnat si în 2009 bucurie si prilej de a învăta. Datorită devotatilor almăjeni, a profesorilor, dar mai ales prietenilor: Pavel Panduru, Iosif Băcilă, Diacon Dr. Petrica Zamela în Toamna 2009 am avut cinstea să fiu parte din mai multe actvităti culturale, conferinte si simpozioane, în Mehadia (unde am revăzut pe vrednicul Primar Iancu Panduru, pe Costel Vlaicu, Iulica Lalescu si multi altii), Borloveni, Prigor, Bozovici, Rudăria (unde am întâlnit corpul profesoral si pe Directorul Ioan Popovici si unde strasnica doamnă Iustina Tunea ne-a omenit cu o exceptională masă de prânz; un adevărat praznic) si să fiu parte la o întâlnire cu Viorel Roman în Baile Heerculane. Aceste manifestări culturale au arătat că în Almaj vibrează si rodesc gând si statornicie, dragoste de Neam si de lege românească. Dar mai ales am văzut că în Almaj oamenii cresc în pricepere si că, păstrând identitatea si mândria cnezială neschimbate, sunt gata să intre, de la egal la egal, în veacul al XXI-lea. Iar acest lucru mi-a fost ilustrat de întâlnirea, care a fost poate bucuria vacantei românesti 2009, cu "maistorii" Nicolae si Calina Mercea din Rudăria. Cei doi "maistori", cu exemplar profesionalism, au făcut anume adausuri necesare la "casa Boldea", casa străbunilor mei din Borloveni. Dar acesti doi oameni admirabili s-au dovedit nu numai "maistori" priceputi, pe măsura veacului XXI, ci si Almăjeni exemplari. Ei păstrează o gospodărie prosperă si sunt fruntasi ai mândrei comene Rudaria (Eftimie Murgu). De la Calina am aflat că 'Rudărenii nu merg la piată cu produse". O emotionantă dovadă a constiintei nobiliare, cneziale, a locuitorilor. În mai toate felurile această vacantă almăjană 2009, într-o Toamnă superbă si într-un belsug al culesului exceptional, a fost pentru mine o bucurie binecuvântată si o nouă descoperire a "văii miracolelor".
Jurnalul lui Alexandru Nemoianu reprezintă o lectură plăcută, instructivă, agreabilă, plină de informatii notabile, necesare oricărui om care se respectă. A-l putea parcurge a însemnat pentru mine o bucurie continuă, o bucurie izvorâtă din nevointa cunoasterii unor spirite înalte, cu care să comunic pe căi freatice, asa cum comunică prin imagini oamenii de artă, asa cum comunică prin vers, atunci când îi atinge îngerul, iubitorii de Poezie, de frumos si de Adevăr, în această lume, tot mai întunecată si cu spirite tot mai înghetate.



























Cezarina Adamescu    2/7/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian