Sa- l sărbătorim pe Caragiale
O, lerui, ler
E sărbătoare-n cetate,
Ninge din cer,
Cu colinde bogate,
O, lerui, ler,
La Haimanale,
Vin să-l colinde
De pretutindeni,
Pe Caragiale,
Profesori si critici,
Si cititori
Vin să-l colinde,
Cu buchete de flori,
Vin să se plece,
În fata lui,
Să-i multumească,
Si să-l slăvească,
Lerui, lerui !
O, lerui, ler,
Vremea-i bătrână,
E sărbătoare înaltă,
În cultura română,
Din toată lumea,
Lerui, lerui
Vin să-l slăvească,
Personajele lui,
Si să-l colinde,
O, lerui, ler,
Aici pe pământ,
Si-acolo-n cer
E sărbătoare,
Dar e si jale,
O tară-ntreagă-l colindă
Pe Caragiale,
Cu mult respect
O, lerui ler,
Îti multumim,
Dragă Monser
Fie ca Steaua,
Ce te-a adus
Să strălucească
În veci, mai sus,
O, lerui, ler
Spre Rai apucăm,
Pe nenea Iancu,
Să-l colindăm,
Răsună tara,
De atâtea colinde,
Gloria lui,
In lume se-ntinde !
O, lerui, ler
E zi sfântă-n cetate,
Ninge din cer,
Cu colinde bogate !
CARAGIALE
Cum umblă domnul Caragiale
Prin tara asta ca un orb,
Plângând în hohote amare
De parc-ar viscoli din nord
C-a auzit în lumea asta
Că neamul românesc dispare
Si s-a sculat atunci din morti
Îndureratul Caragiale
Ca să ne spună el anume
Ceva ce ne-ar îmbărbăta,
Totul e-atât de trist în lume
De parc-n toti s-ar înnopta
Cum umblă domnul Caragiale
Prin Tara asta ca un orb,
Plângând în hohote amare
De parc-ar viscoli din nord.
CARAGIALE SI DUMNEZEU
Lui Marin Sorescu
Ia du-te Sfinte Petre si vezi ce mai e pe pământ,
I-a zis Dumnezeu lui Sfântul Petru,
Ce mai fac noroadale mele
Pentru că prea multe jelete si tipete aud, si mai mult decât toate
mă asurzeste zăngănitul de arme,
I-auzi ce bubuie tunurile, si ce mai plâng bietele mame si bietii copilasi.
Vezi ce mai fac popoarele ălea,
Că le aud numai plângând, suduind si gemând…
- Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre, oftând, care era
si asa destul de amărât si obosit.
Si a coborât Sfântul Petre pe pământ
Si a luat-o el asa cu toiagul în mână.
Mergea, săracul cât era ziua de mare,
Uneori, când mai întâlnea câte un amărât mai stătea de vorbă cu el,
Îl întreba ce mai e pe la ei prin sat,
Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,
Dacă oamenii s-au făcut mai buni,
Dacă se duc la biserică, dacă se spovedesc,
Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,
Si se uita lung la ea, nu stiu ce vedea el la fântâna aceea…
Câteodată mai înnopta pe la câte un tăran
Bun la suflet, care-l mai punea si la masă,
Ia, omule călător si mănâncă si dumneata, că ai fi obosit de atâta drum,
Îti dăm ce avem si noi, o strachină de făsui, cu o ceapă, cu
O bucată de turtă ori de mămăligă, îi zicea tăranul,
O bătrână i-a dat chiar si o strachină cu zeamă de varză…
Ba de câteva ori Sfântul Petre
A înnoptat la marginea unui lan de porumbi,
Că nu l-a mai adăpostit nimeni,
Ori la marginea unei păduri,
Cu matele ghiortăindu-i de foame, săracul,
Dacă în ziua aceea nu a avut norocul să întâlnească un om milos,
Îsi punea, sărmanul, sub cap traista goală, prin care sufla vântul
Si se culca pe pământul gol,
Ca să se învelească si el cu bucata aia de cer,
Noroc că adurmea pe dată si nu mai tremura de frig.
Hai, hei, hei si după ce a bătut el cu piciorul, că i s-au tocit o mie de părechi
De opinci, toate tările,
Si a stat de vorbă cu oamenii prin sate si prin târguri,
Si a stat de vorbă cu popoarele, cât a putut si el să stea de vorbă,
Că de acum Sfântul Petru era cam bătrân,
A luat-o pe potecă în sus să ajungă la rai,
Să-i raporteze lui Dumnezeu ce a văzut pe pământ
Si s-a întors săracul Sfântul Petre la Dumnezeu
Dar era si mai trist si mai amărât, aproape că îi venea să plângă,
Piciorul drept îl cam târâia, că nu era sigur pe el deloc
Si mâna dreaptă abia mai tinea toiagul…
Ei, ce e, Sfinte Petre pe pământ ?, l-a întrebat Dumnezeu,
Uitându-se la el foarte îngrijorat,
Sfântul Petru s-a asezat jos cu mare greutate, să-si tragă sufletul, săracul,
Pentru că era obosit de atâta drum,
Apoi si-a sters o lacrimă cu mâna stângă, când si-a întors Domnul capul într-o parte,
Ca să nu-l vadă cum plânge…
Ei, sfinte Petre, l-a întrebat Domnul din nou,
Ce ai văzut pe pământ, că văd că nu esti în apele dumitale ?
Mai asteaptă-mă, Doamne, număi o târă, să măi îmi trag si eu sufletul,
A oftat Sfântul Petre,
Bine, a zis Domnul, privindu-l si oftând,
Te măi las…
Apoi, Doamne, a vorbit Sfântul Petre într-un târziu,
După ce a tras o gură de aer în piept, mare cât un văzduh,
Ce am văzut eu pe pământ nu este bine,
Oamenii, în loc să se facă măi buni, măi milosi,
S-au făcut mai vicleni, mai pizmasi, mai păcătosi,
E multă prostie si răutate pe pământ, Doamne, multă lăcomie,
Multă hotie, multă dusmănie…
Asa este, a oftat Dumnezeu, lăsându-si capul în jos de durere si de supărare,
Mă asteptam la asta, a mai oftat el încă o dată, că s-a stârnit un vânt în rai, mai să-l
Ia pe Sfântul Petre pe sus,
Care era prea slăbit de la drumul pe care-l făcuse…
Auzi, Sfinte Petre, a vorbit Domnul după ce a oftat de mai multe ori
Uitându-se cu durere la Sfântul Petru,
Da, care este cel mai amărât si cel mai amărât popor de pe pământ ?
Măcar pentru acesta să mai facem ceva…
A, Doamne, a zis Sfântul Petru, după ce a oftat si el o dată lung de tot
Cel mai amărât si cel mai amărât popor de pe pământ,
De departe este poporul român…
Domnul când a auzit lucrul acesta a făcut o dată, hîîîîîî,
Ca si cum i-ar fi dat cineva cu parul în cap,
Ochii i s-au făcut mari în orbite,
Si Domnul a rămas asa mult timp cu chipul alungit si cu ochii cât cepele,
Ai, Sfinte Petre, am auzit eu bine sau mi s-a părut ?
Si Domnul a rămas asa mult timp cu ochii mari privind la Sfântul Petru…
Ba nu ti s-a părut, Doamne, deloc, a oftat iar Sfântul Petru,
După ce Domnul mai oftase o dată lung de tot,
Ăsta este adevărul gol, golut,
Ăl mai amărât si ăl mai amărât popor de pe pământ este poporul acesta, poporul român, Doamne,
Si Sfântul Petre a oftat din nou,
Uitându-se la Dumnezeu cu o milă sfâsietoare….
Păi cum asa, Sfinte Petre, si-a revenit Dumnezeu după mult timp,
Păi nu l-am dat românilor pe Mihai Viteazul ca să-i unească si să facă din ei
O Tară mare si puternică, să nu-i mai calce
Altii în picioare ?
Ba da, Doamne, număi că nu au avut grijă de el,
Si l-au lăsat pe ticălosul acela de Basta să-l omoare, care acum zace pe fundul iadului,
Unde îl mănâncă si îl chinuie viermii rozând din el…
Bine, dar după asta le-am trimis un Sfânt
Pe Constantin Brâncoveanu ?
Asa este, Doamne, număi că unchiul lui,
Stolnicul învătat Constantin Cantacuzino, fratele mamei lui Constantin Brâncoveanu,
Unchiul lui, cum ar veni,
L-a vândut turcilor ca să-l pună în locul lui Domn în Tara Românească, pe fiul său, Stefan Cantacuzino.
Aha, a zis Domnul icnind, după ce a oftat iar lung, clătinând trist din cap,
Si cu Stefan Cantacuzino, fiul trădătorului Constantin Cantacuzino,
Ce s-a întâmplat ?
Păi ce să se întâmple, Doamne, ce se întâmplă cu toti trădătorii,
Peste doi ani turcii i-au tăiat si lui capu
Si acum zace pe fundul iadului si geme sărmanul de el tot timpul…
Bine, dar apoi l-am trimis pe Tudor Vladimirescu să-i ridice la luptă si să-i alunge pe turci ?
Ca să poată să îsi pună si ei Domni pământeni ?
Asa e, Doamne, si-a sters Sfântul pentru o lacrimă care-i aluneca pe obrazul stâng,
Dar asa după cum stii si Sfintia Ta, Doamne, căpeteniile lui Tudor l-au trădat si l-au vândut vicleanului de Ipsilante
Care cu grecii lui l-au tăiat în bucătele si l-au aruncat într-o fântână lângă Târgoviste.
Si unde este tâlharul acesta netrebnic de Ipsilante ? a scrâsnit Domnul din dinti,
Mânios foarte.
Unde să fie, Doamne, a oftat iar Sfântul Petru, zace pe fundul iadului, băgat până la gât în smoala fierbinte,
Împreună cu asasinul lui Burebista, cu trădătorii lui Decebal, cu toti trădătorii acestui neam nenorocit, Doamne. Asa cum se cuvine…
Si pe Tudor Vladimirescu l-au trădat si l-au omorât ? s-a mirat Domnul, oftând
Si clătinând a mare durere din cap…
Bine, dar l-am trimis apoi pe Bălcescu, un om învătat ca să-i învete pe români,
Să-i lumineze, să le arate calea pe care să meargă ?
A, Doamne, l-au băgat în puscărie la Mărgineni, când era un copil, unde s-a îmbolnăvit de Tuberculoză, săracul,
Si a murit tânăr de tot,
Bine, dar le-am dat apoi un Domn bun, cu dreptate, care să unească Tările Române,
Să fie si ei, românii, o tară mare si bogată, în rândul oamenilor ?
Asa e, Doamne, a oftat Sfântul Petre…
Numai că bietul Cuza după ce a unit Tările Române
A căzut si el în păcat, Domane,
Iar prietenul lui Kogălniceanu si liberalii l-au trădat si l-au obligat să abdice…
Si pe acesta l-au trădat !, a oftat Dumnezeu, acum si mai întunecat la chip.
Bine, dar după Cuza le-am dăruit românilor pe cea mai mare minte pe care a ivit-o
Pământul acesta, pe marele Poet Mihai Eminescu ?
Cel care le-a arătat românilor calea pe care să meargă si le-a arătat si greselile si viciilor, ca să se îndrepte. Ce a mai biciuit el lichelismul si demagogia politicienilor !
Degeaba, Doamne, l-au asasinat si pe Eminescu…
Ăhă, hăăă, să fie Sfintia Ta sănătos, Doamne, cum l-au lucrat Titu Maiorescu si francmasonii lui pe sărmanul Eminescu,
Si i-au înscenat cum că ar fi nebun, fără să fie săracul de el, iar apoi l-au omorât
Doctorii dându-i mercur într-o cantitate prea mare, făcându-i injectii cu mercur…
Domnul a făcut ochii mari,
I-a venit să urle de durere, dar i s-a oprit urletul în gât
Si a rămas asa împietrit cu ochii mari cât roata carului…
Bine, dacă nici de la Bălcescu, nici de la Eminescu nu au învătat nimic,
O să le trimit atunci pe Caragiale, care va scrie o operă în care îi va besteli în toate felurile,
O să-i facă de râs cum nu i-a făcut nimeni,
Or să se vadă în opera lui Caragiale ca într-o oglindă,
Si oglinda asta le va arăta în toate zilele si în toti anii defectele pe care le au românii…
S-a lăsat atunci o tăcere de moarte,
Care s-a auzit trosnind ca gheata aia care se rupe, în tot raiul…
Nu îndrăznea nici unui dintre ei să spună ceva….
Si dacă nici de la Caragiale nu or să învete nimic, românii, Doamne, si nu o să le fie rusine deloc ?
Si or să rămână la fel plini de defecte si de păcate,
Ce te faci, Doamne, atunci ?
Domnul s-a întristat deodată si mai rău, căzând pe gânduri,
Avea chipul tare întunecat si încruntat,
Si pe obraji i s-au văzut lacrimile cum îi curgeau pe barbă
Dacă nici după ce or să citească Opera lui Caragiale nu or să se schimbe,
Să stii că le trimit românilor un Război Mondial,
Ca să se învete minte…
Iar s-a lăsat o tăcere grea ca plumbul si întinsă ca o câmpie înghetată….
Si dacă nici după ce le dai un Război Mondial, Doamne,
Nu or să se schimbe românii ?, ba chir s-ar putea să se strice si mai rău neamul acesta,
A îndrăznit Sfântul Petru să-l privească temător pe
Domnul în ochi…
Domnul a rămas asa, ca o stană de piatră, ca o statuie a durerii…
Ce să fac Sfinte Petre, a oftat Domnul într-un târziu, dacă nici după Primul Război
Mondial românii nu or să se schimbe
O să le dau atunci un al Doilea Război Mondial…
Si mai mare, să nu-l poată duce.
Aici Domnul
Chiar a început să plângă ca un bătrân amărât, cum plâng bătrânii, de nu se mai pot opri…
Sfântul Petru a oftat din adânc, de i s-au zguduit toti ficatii din el…
Ar fi vrut să-l întrebe pe Domnul
Si dacă nici după Al Doilea Război mondial românii nu or să se schimbe, Doamne ?
Ba or să se strice si mai rău ?
Însă n-a mai putut să-l întrebe, căci s-a pus si el pe plâns
Ca Domnul Dumnezeul său…
|
