Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Dan Barbilian

Poet germinat din categorii abisale stiintifice matematice care a pus multe probleme exegetice criticilor săi. Tocmai din cauza neputintei lor de a-si explica evolutia literară a poetului cea, uneori, de el determinată în timp, cea nici de el explicată siesi (Evident, specific naturii umane glorificate de orgoliorul Eu în dispută cu Noi.)
În cunoastere, matematica are legi bine determinate. Drumul dintre Fiintă si Neant, cel mereu bătut în felurite poteci de filozofi, are nevoie de primordialitatea ideii, ideilor platonice. Fără această primă dogmă: ideea înainte de materie, (de realitudine si de consecintele ei senzitive, de reflexiile ei empirice), înainte chiar de senzatiile mult înselătoare de formă si continut, nu vom penetra esenta manifestărilor fenomenale. Astfel lumea trece din real în imaginar si invers numai prin idee matematică. O primă strădanie a ideii în „perceperea” lumii este „definirea” lumii, nu definitivarea ei. (cum multi cred că si-ar dori omul de la creatie încoace) Definirea lumii, obiectelor sale este făcută prin genul proxim (genuri proxime) si diferentă specifică (diferente specifice).
Pentru a fi pe întelesul celor care vor să-l cunoască mai bine pe Ion Dan Barbilian si mai cu seamă pe poetul din matematician, voi fi cât se poate de explicit în ceea ce priveste „academia matematicilor” destăinuite de mine celor care urăsc matematica.
Deci „notiunea” este o primă „entitate” a lumii trecute prin idee matematică. Citind într-un dictionar, cuvintele din el, în mare parte (nu integral), sunt notiuni,
iată:
sofran = plantă erbacee cu bulbi, cu frunze lungi si înguste si cu flori violete cu linii purpurii (crocus sativus) din care se extrage o substantă aromată – condiment, medicament, etc.,
sofran = plantă erbacee, cu flori albastre liliachii, care înfloresc toamna (crocus banaticus)
Genul proxim – plantă erbacee, diferenta specifică – cu bulbi, cu frunze lungi si înguste…
Schimbarea diferentei specifice fată de, alături de, un gen proxim fix, dă nastere altor notiuni. „Care înfloresc toamna” adaos la diferenta specifică anterioară „cu bulbi, cu frunze..” defineste (diferentiază) o nouă notiune, transformă „Crocus sativus” în „Crocus banaticus”.
Astfel lumea poate fi dirijată în notiuni. Notiunea fiind esenta reprezentării ei în…idee. Notiunea devenind astfel reprezentată, dual reprezentată; gen proxim-diferentă specifică, ca cea dintâi reprezentare antică a ideii primordiale, a ideilor apriorice.
Notiunile cele mai „adânci” în constiinta umană, cu adevărat transcendentale, abisale, sunt notiunile primare, cele care nu se supun „definirii = determinării”, prin gen proxim si diferentă specifică. Acestea sunt chiar „indefinibile”. Lor nu le putem asocia, pe ele nu le putem desprinde, unui gen proxim anterior lor. S-au încercat, dintr-o inertie cerebrală, dintr-un impuls de rationalitate, „descrierii”care să îndulcească în ochii nostri forma lor iratională, ilogică, formală: „Multimea este o colectivitate cu elemente de aceiasi natură sau de aceiasi proprietate…”, dar nu se stie ce este colectivitatea considerată aici în mod eronat „gen proxim”
„Dreapta este ceva numai cu lungime, fără grosime si lătime…” declară Euclid, în „caietele sale de geometrie”. „Ceva” nu poate fi gen proxim, astfel Dreapta este un „dat primar” ca si „multimea” ca si omul-fiinta lui adiferentială, unică.
Cunoasterea prin idee, ori ideea primordială care vede lumea, obiectele si fenomenele ei, se deghizează în „notiuni”. Altfel spus, pătrunde în real, „hăituind cuvântul în notiuni”.
Matematizarea lumii este o dorintă a „notiunii-idee” de a intra în relatie cu lumea, cu proportiile ei multiple.
Cuvântul este un mijloc de comunicare între indivizi, prin figuri, stiluri, feluri diferite de modificare a sensului lor, în raport cu o normă a relationării lor semnificante si a semnificatiei lor. Tropiile, ca si figurile de gândire, au înăltimi, adâncimi si libertăti greu de evaluat.
Totul are la bază ideea, forma, esenta, notiunii. Schimbarea sensului cuvântului trece, se află, în schimbarea definirii notiunii. Asezarea ideii în notiuni, pe principiul „genului proxim diferentiat”, nu a fost suficientă gândirii umane, pelerină în aula realului concret. Lumea se ascundea în abstract prea mult, prea „desăvârsită în necunoastere”. Astfel notiunile trebuiau scoase din „vestmântul lor euclidian”, din prea mândra lor geometrie senzitivă. Fiinta sapientală, omul, înzestrată cu facultatea de a gândi, de a judeca (pe sine si pe altii) lumea existentei sale, însiruie judecătile în rationament, în ratiuni necesare si suficiente, până dincolo si dincoace de trebuintă, făcând din ideea-notiune stare intensivă, energetică, exploratorie, dinamică în general, ratiune pură, în particular.
Notiunile, entităti ale ideii geometrizate, nu puteau, fără diviziune, fără dividerea întregului real, să-si manifeste prioritatea prospectiei lumii. Apare, înaintea si înapoia iluminării ei, noaptea si ziua, adevărul si falsul, cuprinsul si necuprinsul, urâtul si frumosul, fetele diadice ale manifestărilor fizice, mecanice, în primul rând, (ale lumii) ale asezărilor ei inexplicabile în noi, în al doilea rând.
Matematicieni au inventat teorema directă sau reciprocă, directă si reciprocă, necesară si suficientă, cale spre adevărul-fals, spre adevăr si fals, spre adevăr sau fals, nonadevăr, nonfals.
Nici o altă cale nu era mai potrivită. Pentru asta, pentru edificarea „lucrului mecanic” al „notiunii-idee”, în câmp spiritual, sapiental, matematicienii au construit propozitia matematică: un enunt ori adevărat ori fals, nu în acelasi timp adevărat si fals.
Decartes nu este cel dintâi care să fi observat relatia dintre „cuget si îndoială”. O stia întreaga filozofie antică. Nici dintre cuget si existentă, a fiintei în preajma Neantului.
Matematica spre deosebire de filozofie, deasupra oricărei filozofii, a îndrăznit să inventeze „logica propozitiilor”, luând din comunicarea umană simultaneitatea, drept conjunctie, alternativitatea drept disjunctie, făcând din „dacă…atunci”, implicatie din „dacă…atunci este identic cu atunci…dacă”, echivalentă. Etc.
Cea mai frumoasă realizare a matematicii pe drumul edificării „energiei ideatice” a „notiunii-idee”, în prospectarea binaritătii, dualitătii gnosice a lumii, este predicatul: o propozitie matematică ce contine o nedeterminată sau mai multe, numite si variabile predicative.
S-au descoperit astfel noi modele logice de investigare a „sansei de adevăr”, „sansei de neadevăr”, prin asa zile predicate de cuantificare universală si existentială.
Evident, că în orice stiintă corsetele vesmintelor ei par a nu fi folosite decât pentru o singură Diană din câte are lumea în proportiile ei de aur. Aparent, fiindcă matematica este sora lui Hefaistos. Ea îmbracă si dezbracă formele statice ale existentei de orice fel în, cu marea energie a spiritului, a ideii-elf notional. Si, în, cu marea înfierbântare a predicatului existential: „x are vârsta de 100 de ani”, „există x oameni cu această vârstă”.
Cu marea dubioziate a predicatului universal: „orice om din România este fericit”; „orice x (nemernic x) poate fi Dumnezeu”.
Era nevoie de această introducere lungă, pentru a vă prezenta opinia mea despre „fenomenul Barbu” în literatura românească.
Pentru a fi „cinstit” cu „lauda” poeziei sale în ochii (ce bine dacă ar fi. dacă si în inimile celor fără acoperire cerebrală a cuvântului rostit) dumneavoastră, doritori de lumină iluminătoare a „clar-obscurului” Barbilian.
Gândirea poetică a matematicianului Ion Barbu nu este abstractiune inaccesibilă decât pentru cel care acceptarea ideii ca prioritate,nu ar fi în, cu aceeasi prioritate acceptată în descrierea lumii; plastică-intuitivă sau abstracto-verbală.
Edificiul plastic, însă, la Barbu, trece, se infiltrează, se risipeste, mai putin cromatizat, mai mult tusat, în edificiul abstract-verbal al constiintelor însetate de adevăr estetic – (da există un astfel de adevăr), ca diamant slefuit de adevărul, inestetic – ca diamant amorf.
Metaforă insuficientă, pentru cele câte ascunde estetica Barbiliană, dincolo de aparenta inesteticului, inaccesibilului ideilor sale universale. Fiindcă toată poezia Barbiliană este univers victorios asupra concretului, asupra particularului, asupra existentialului evaluat metric, nedrept de metric în creuzetul constiintelor empirice, experimentate empiric în umbra senzatiilor lenese, ale contemplatiei negânditoare.
Poezia Barbiliană poartă-în structura ei-călătoriile în spirit matematic sublimal ale poetului.
Spirit acumulat în fântânile sinelui individual din extazul unei vieti sentimentale, stiintifice, istorice, matematice, care îl urmăreste pe iubitorul de ratiuni pure la fiecare, în fiecare, aventură în cuvânt.
Profundul pelerinaj în Academia timpului, vietuirii lui, într-o Europă răvăsită de războaie nationaliste, sovine, într-o tară călcată în picioare din iratiune, din instinct mamiferic staral, poetul îsi ascetizează mânia pe evidente, pe spontaneitate, pe judecătile infantile, gregare, apelând la ratiune pură, invocând ratiunea salvatoare în amvoanele lirei zdrobită de propria-i dezrobire, poezia clasică. Poezia dulce-negrăitoare de adevăr. Poezia echilibrului static al epitetului încruntat teatral, minat conjunctural, în oratii si retorici lacrimogene.
Nimic nu este mai neconvingător în poezie, ca respiratia cardiacă a Cuvântului Spontan, a Necuvântului-hazard.
Barbu, Ion Dan Barbilian, face ordine atât în „respiratia altora” cât si în „inspiratia lor” de a frumos rosti în rime despre nimic, de a fi fost victimă de-o clipă ale „frumos-ondulării vorbei în dinti, pe limbă, în timpanele surde ale literaturii de bulevard, de promenadă, de eternă sus-pi-ciune exegetică. Si nu i-a fost usor. Si nu-i usor, trecând prin trei vârste de gândire matematică, să dovedesti altora că numai copilăria – de exemplu, este ratiune infinitezimală, că numai adolescenta – un alt exemplu, este o algebră abstractă, că viata însăsi este o ecuatie transcendentă cu solutii în altă lume. Suma lor, suma acestor vârste este de tip integral, limită a însumărilor finite, cuadratură a neantului fiintei scufundate în neant.
Era nevoie de o astfel de întâmplare în literatura românească, plină de „semănături” si „asemănări” estetice, de - până la urmă – credintă excesivă în melancolie existentială, nu în agonie, delir, salt, metafizic din existentă, prin efluvile sublimale, protuberante, ale abisului ratiunilor apriorice, ale ideilor, etnii – matematice transtemporale
„Întâmplarea răsăritului” este determinată de „împrejurări” crepusculare, de „conjectura” timpului oprit să vadă lumea cu ochi spălati de întuneric, dilatati pe întuneric.
Bursa din Germania, îi înlesneste cercetări matematice în domeniul Teoriei numerelor al cărui maestru era Landau, prieten cu Titeica. „Teorie a numărului”, care se va găsi în poezia Barbiliană, discret, în număr, în numărare, în numărablitate, ca aspiratie la continuu, ca relatie inductivă dintre un infinit mai mic, ∞ fiind numărul numerelor naturale si alef-zero - infinitul numit si puterea continuului fractiilor pozitive subunitare.
Toată viata de student bursier îl apropie de geometria axiomatică a lui Hilbert, si ea prezentă (vom vedea unde!) în „poematică – problematică barbiliană”
Geometria axiomatică, îl ademeneste pe poet în noi atitudini fată de fundamentarea ideii- ca notiune, în multimi de idei structurate precum, ca, elemente fundamentale a geometriei spiritului, a geometriei abstractului discret.
Incidenta, grupul de axiome , văzută de Hilbert, ca relatie între puncte dreaptă si plan, este fascinantă prin logica, prin determinismul interior si exterior logic, al edificării formei spatiului real, cel în care poti exista fără măsură, fără notiunea de „distantă”, cum n-ai fi putut exista în spatiul Euclidian, unde, în care, echerul si compasul tin loc de metru etalon.
Iată: I1: Există pe o dreaptă cel putin două puncte distincte I2 : prin două puncte distincte trece cel putin o dreaptă, etc.
Fără asemănare în frumusete, în interpretare, în cum poate fi „străbătut” planul, este Axioma lui Push care, mai aproape de formă literară este: „Dacă o dreaptă intră într-un triunghi printr-o latură atunci ea (trebuie) să iasă din triunghi printr-una din celelalte două”
Evident ar fi putut să nu iasă din triunghi. Ori să fie iesit dedublată, prin două „locuri” diferite.
Iată cum fantasma irationalului pluteste - în matematică – asupra realului. Cum abstractul este aură a concretului rationalizat, supus ratiunii.
Barbu avea să cunoască aceste punti de salt în poezie, într-o nouă poezie,desprinzându-se
de cantonare în garnizoana rigorii inflexibile (amatematice) tocmai prin trădarea continutului ei încruntat, în favoarea paradigmelor ei, paradigmelor interpretării lumii prin ea.
Pe străfulgerul matematicii, cunostintelor matematice, poti concepe, deci, un nou Neant, mai multe Neanturi, pentru o fiintă unică ori invers, mai multe fiinte în dispută pentru un singur,insuficient, Neant.
Asa începe, îsi începe viata de poet matematicianul Ion Barbu.
Voi încerca să îl „prind” în această „postură” de „rob” al sublimalului constiintei lui stiintifice.
Relatiile dintre genuri proxime, dintre notiuni primare ori notiuni „capabile” de diferentiere specifică, „se petrec” în timp, într-un timp vesnic la pândă în miscare.
În poezia Elan, notiunile primare (care nu au gen proxim) îndoire, unduire sfârsesc viersurile 1 si 4 din întâiul catren:
„Sunt numai o verigă din marea îndoire /…./ Fragilă unitatea mi-e pieritoare; dar / Un roi de existente din moartea mea răsar / Si-adevăratul nume, ce port, e: unduire /”.
Îndoire, unduire, întindere, foc, apă, sunt stări si elemente primare, idei – notiuni primare izvorâte din fenomenal.
Acestea adună „diferentierea” unor notiuni – posesoare de gen proxim si diferentă specifică: „Fragilă unitatea – unitatea fragilă, existenta din moarte, adevăratul nume (gen proxim) ce port (diferentă specifică).
În poezia Lava, fiecare viers este strict ordonat morfologic: subiect, predicat, complement metaforic, (cu sublimal notiunea – idee proximă, diferentiată specific) circumstantial si metaforic.
Te-năbuseai în pâcla încinsei atmosfere (not. prim.)
O! tu, noian de lavă (gen proxim diferentiat) ceaveai să fii pământul (trop metaforic)
Făptură (S) nu sunase (P) din trimbiti de cratere (trop.met.)
Nu fulgerase (S-P), în noaptea ta, cuvântul…(not. prim.)
După cum vedeti si în acest catren, viersurile 1, 4 sfârsesc cu notiunile primare: atmosferă, cuvântul, însă, ponderal, în viersul 2, tropul–metaforic „ce-avea să fii pământul”, se încheie cu „pământul”, cu un nou element primar.
Ritmul, prozodia, acestor poezii, ridicate în cugetul nostru neiubitor de sublimal stiintific, doritor de dulce si caldă iluzie necugetătoare, mai mult ori mai putin vizibilă, sunt translatii induse de lecturi (în original) ale poeziei franceze, trans-inductie, din nou, de tip abisal. Iată un catren din Panteism:
Vom coborî spre calda, impudica Cybelă
Pe care flori de fildes ori umed putregai
Îsi înfrătesc de-a valma teluricul lor trai
Si-i vom cuprinde coapsa, fecundă, de femelă.
Catren scris în 14,13,13,14 silabe. Iată un catren din Angoasă de Stefan Malarme:
Cer patului tău somnul cel fără vise-n trâmbe
Plutind, a remuscare, sub mătăsosu-i cort
Pe care-l dormi răpusă de jurăminte strâmbe
Tu ce cunosti Neantul, mai bine ca un mort
Catren scris în 14,13,14,14 silabe
Detalii desenate prin circumstantialele – la Barbu – de loc, de dublu loc + dublă circumstantă directă: „Vom coborâ spre calda Cybelă / pe care flori de fildes ori umed mucegai…”, iar la Malarme, de dublă modală-cauzală: „plutind, a remuscare sub mătăsosu-i cort / pe care-l dormi răpusă de jurăminte strâmbe”
Oarecum, într-un anume fel, prima vârstă a creatiei Barbiliene „vârsta îndepărtării lui de matematică”, atât cât nu s-a putut lepăda de gen proxim si diferentă specifică, este just caracterizată de exegetic – vârsta influentei parnasiene-via Baudlaire, Edgar Poe, John Keats, Paul Verlaine.







Ioan Toderita    1/26/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian