Exegeză - „Exercitii de înviere”, de Theodor Damian
Încă din titlul, foarte tentant, recunoastem atitudinea crestină a prelatului, omului si poetului Theodor Damian, cel care îi adună pe scriitorii valorosi din întreaga lume, sub oblăduirea revistei Lumină Lină, la colocvii de taină despre mântuire, Viată-Moarte-Înviere – Misterul credintei care se proclamă la fiecare Sfântă Liturghie.
Si de această dată, dascălul sacerdot ne introduce în universul adevăratei credinte pe care o propovăduieste de la amvon, la catedră ori în paginile prestigioasei reviste de cultură si spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învată si în aceste pagini, nu numai trăirea, dar si murirea, însă mai cu seamă, ne oferă fărâme din cuminecătura Învierii particulare si universale de la sfârsitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie tinut seamă în aceste vremuri care prefigurează sfârsitul iminent al lumii, asa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă.
Profesiune de credintă, dar si de viată, Apostolatul Cuvântului dă roade neasteptate în toată lumea, în constiintele, nu numai ale românilor, dar ale crestinilor de toate confesiunile.
Putem spune că Theodor Damian este un propovăduitor, un misionar itinerant care, oriunde s-ar afla, în America, în România, Germania sau la Poli, îsi exercită mandatul încredintat de Însăsi Pronia Divină.
Bogata si prestigioasa sa activitate didactică, spirituală, duhovnicească, literară nu a rămas îngropată precum talantul, în pământul, uneori arid si sterp al sufletului învârtosat, în lupta cu existenta, ci, precum semintele florarului, risipite în fel de fel de soluri, au prins rădăcini, au încoltit, au crescut tulpini viguroase si au dat la rândul lor, flori si roade încărcate de seminte, într-un ciclu firesc, asa cum, firească este viata însăsi.
Cu alte cuvinte, s-au înmultit nemăsurat si necântărit si asteaptă, la rândul lor, să fie împrăstiate si să-si împlinească în felul acesta menirea.
Îl recunoastem încă de la primele pagini pe autorul volumului Semnul Isar, acelasi stil colocvial, cald, prietenesc, confesiv, lipsit de formule didacticiste ori dogmatice, dar reusind să transmită subliminal, mesaje vitale. Acuratetea acestui stil deja format este un câstig pentru cititor, pentru că întelege mesajul si-l asumă si se substituie stărilor si ideilor autorului.
Autoritatea religioasă si morală pe care o reprezintă autorul e suficientă pentru receptarea cu deschidere maximă a textului poetic, care, îmbrăcat în aura spiritualitătii, induce stări cât se poate de stenice pentru suflet si pentru psihic.
Theodor Damian nu se abate nici o clipă, însă, de la ideea de fortă pe care o transmite cu o luciditate maximă: trăirea autentică a credintei si nu numai afisarea ei ostentativă. Si feed-back-ul nu întârzie să se nască si să se manifeste.
Volumul Exercitii de Înviere este expresia cea mai pură a unei credinte adânci si a unei trăiri, profund înrădăcinate în suflet, dar si manifeste, în căutarea omului/sufletului pe care să-l îndrume, să-l ghideze pe drumul cel strâmt, spre poarta cea îngustă care duce la Împărătia Cerurilor.
Si aceste „exercitii de Înviere”, sunt de fapt, exercitii de nastere, de viată si de moarte, autorul învătându-ne, si învătând si el însusi în acelasi timp, cum se trăieste si cum se moare, pentru a dobândi Învierea. Sunt un fel de rugăciuni libere, neîncorsetate-n canoane, dialoguri cu Dumnezeu, cu reverenta cuvenită, si cu oamenii, cu acea notă de intimitate, afinitate si căldură sufletească, fără de care nu ai putea să-ti deschizi sufletul, nici măcar la confesional.
Prin scurte secvente de viată, gen flash-back-uri, autorul pune în lumină trăsăturile de caracter ale adevăratului crestin, mai cu seamă cel trăitor în lumea de azi, laicizată si mergând în cu totul altă directie decât cea spirituală, secvente creionate cu cele mai simple mijloace de expresie.
Ele constituie etaloane de comportament si de viată, exprimate liber. Un fel de parabole ale zilelor noastre. Theodor Damian ne învată lejer si fără prea mare efort din partea noastră, ceea ce e cu adevărat pretios pentru propria-ne mântuire si cum să purtăm povara dulce a jugului lui Cristos.
Inserarea unor nume proprii în text este, la rândul ei un pretext, modul de adresabilitate fiind universal valabil: „Ce augustinian sună versul acesta/ profesore Nicolae Anutei/ de unde esti ascultă-mă/ si tu ai vrut să vezi/ jocul cercurilor concentrice/ tu prins în mijloc / ametit / rusinat / fericit / culorile nu mai contează / numai circumferintele / aluneci pe ele ca pe gheată / dintr-una în alta / de sus în jos / si de pe pământ la cer / din exces de cunoastere / în mister.” (Tipătul dintâi, 3).
Theodor Damian transmite în discursurile sale miniaturale, adevăruri filozofice vechi de când lumea, perfect valabile în vremurile noastre: „Ce arde cercul / n-ai stiut / aceasta este drama ta / o joci perfect / pentru că nimeni nu te-a putut învăta / tot ce înveti / se corupe / pentru că nu poti să fii / decât ceea ce n-ai învătat / niciodată / nu există decât o singură haină / de mire / aceea în care te-ai născut / nici un croitor nu-ti va putea adăuga/ nimic / de la Socrate citire” (Tipătul dintâi, 4).
Avem în fata ochilor o suită de miniaturi picturale în care artistul descoperă imagini, atitudini si sentimente pe care ni le transmite cu afectiune si generozitate: „N-am văzut atâta tandrete / cum văd acum în Varsovia / din copilăria / Botosanilor mei / numai acolo si atunci / perechile se tineau / de mână / tineri si bătrâni / poate si Minulescu / si-a scris romantele / în Varsovia sau în Botosani / se spune că bunul simt / va plămădi toată frământătura / asa cum se face / la fiecare mie de ani” (Tipătul dintâi, 5).
Cunoasterea de sine, „cântecul nasterii tale” trebuie căutată adânc în fiecare din noi si însusită, cu întreg misterul său, pentru a-l putea fredona, ori de câte ori te simti singur: „dar pentru asta trebuie să fi fost la Neamt / la mănăstire / nu în Spania / trebuie să fi mers singur / pe străzi necunoscute / fericit / si să fi cântat / cântecul nasterii tale / pe care nu poti să-l uiti / asta este / să-ti cânti tipătul dintâi / aceasta este fericirea / degeaba mai cauti / în alte tipete si zgomote / doar cu drama aceasta rămâi / asa cum ai intonat-o la început / asa joci / în tot ce e frumos pe lume / îti amintesti / tu si drama ta / fie că poti / fie că nimic nu poti spune” (Tipătul dintâi, 8).
Poetul mărturiseste în acelasi amplu poem: „Fiecare minut îl petrec / descântând cântecul / destinului meu / si luptându-mă / cu îndărătnicul zmeu / cel din mine nu din afară / acolo se duce lupta / în care / unul din doi trebuie să moară / nu se stie când / dar ce mângâiere / să stii / că fiecăruia-i vine moartea / la rând” (Tipătul dintâi, 9).
Constient de vremelnicia lumii si a periplului nostru terestru, poetul spune: „asa-ti treci calea / si vama / lăsând înapoia ta / lumea aceasta / tot mai săracă” (Tipătul dintâi, 10).
Motivul cercului, al rotundului, al perfectiunii apare frecvent în poeme, el însemnând si un spatiu perfect închis, care poate fi gol ori plin, dar si un rost, destin, împlinire: „tot ce iei cu tine / sunt circumferintele / dacă stii cum să le pui / la un loc / poti vedea de departe cercul / cu tot ce cuprinde el / din vecie / apă, aer, pământ si foc” (Tipătul dintâi, 11). Si aici sunt amintite cele patru elemente primordiale si esentiale ale vietii.
Un foarte frumos poem de iubire este inserat cu numărul 12 din acelasi poem Tipătul dintâi: „Liebes / tu unde esti / ce noroc că cerurile tale / mai ard / tu esti flacăra / iar eu lumânarea / sau invers / tu esti cartea / plină de sens / eu o scriu si tu o citesti / sau o joci / asa cum se cuvine / de când dansezi tu / între Dresleuca si Menecadusa / nici o nenorocire nu vine / vezi / trandafirii din grădină / ne-au lăsat clipe târzii / când stăteam în asteptare / iar tu voiai să vii / ai venit / dar încă te mai astept / si mă astepti si tu / pe drumul dintre da si nu”.
Se stie că asteptarea este mai încărcată de semnificatii decât împlinirea ei. Asteptarea înseamnă taină, dor, nerăbdare, emotie, mister, chemare, trezirea simturilor, inefabil, sperantă, gânduri, soapte de iubire. Întâlnirea nu poate oferi atâtea daruri si se petrece repede, între două asteptări. Asteptarea este apanajul femeii, al Penelopei care-si tese gândurile la gherghef, care-si coase dorurile si, la fiecare împunsătură de ac, trimite un gând iubitului, iar plecarea este apanajul bărbatului. Niciodată nu va fi bărbatul cel care asteaptă, asta e de când lumea, el circulă, se preumblă, se ia cu lumea si uită repede.
Iată, de asemenea, un foarte frumos poem de iubire, cel cu denominatiunea 14 din acelasi Poem: „Ce fel de înger esti tu / că nici areopagitul nu vorbeste / de categoria aceasta / în cerul cercului tău / am vrut să ajung / si încă mai vreau / drumul până acolo / e ca o adiere subtire de vânt / deja când sunt pe el / nu mai sunt pe pământ / asa cum pentru a fi filosof / nu trebuie să fii deja întelept / ci doar iubitor de întelepciune / mergător spre ea / asa cum zice la carte / te vei mântui dar scoală-te / de câte ori vei cădea”.
De fapt, ce altceva înseamnă filozof decât iubitor de întelepciune? (filo – iubitor; sofia – întelepciune), rar ajungând pe culmile ei, dar tinzând spre perfectiunea gândirii.
Portretul artistului dezvăluie doar un coltisor din taina ce-l învăluie, dar si stârneste curiozitatea privitorului, pentru că îi apare în alura unui cavaler de la Malta– de fapt, misterul actului de creatie: „Artistul trece pe lângă mine / e înalt si subtire / îmbrăcat în negru / de sus până jos / cu pălărie desigur / si cu gulerul pardesiului ridicat / desi e noapte / e cald afară / dar el trăieste în cercurile lui / cine stie cum e acolo / poate e iarnă sau vară cât am stat la masa aceasta / de unul singur / a trecut de vreo patru ori / când pe o parte când pe alta / bisericile bat miezul noptii / artistul / elegant cavaler de Malta / cu pas măsurat / si semet / trebuie să fii destul de îndrăznet / să-ti construiesti singurătatea / în mijlocul lumii / ca un călugăr ce poartă / pustia în el / asa cum îsi purta Alexandru Plesca / lăstunii” (Tipătul dintâi, 18).
O altă idee relevată aici este singurătatea artistului, însingurarea si particularitatea creatiei lui nemuritoare, care nu se poate zămisli decât în tăcere, izolare si o profundă trăire interioară.
Si iată că autorul strecoară si precepte biblice, transpuse poetic:
„Ce frumos e să ierti / si câtă bogătie-n iertare / toti cred că pestele / e-n mare / ce iluzie când de fapt / marea e-n peste / tolle et lege / ia si citeste / si învată / cum trebuie să te închini / când îti faci / rugăciunea de dimineată” (Tipătul dintâi, 20).
Theodor Damian ne descoperă „locul unde visezi / fără să vrei / unde duhul noptii te prinde” (21) - si e „ca atunci când te cuprind / necuprinsul / si te arde pustia / ca atunci când asisti / înghetat / la felul cum clipa / trage după ea vesnicia” (21) – idee excelentă, clipă cu clipă, bob cu bob, adunate, realizează rotundul numit Vesnicie!!!
Si încheie acest lung poem – Tipătul dintâi – în mod magistral, ca o încununare a Crezului său religios si artistic: „Fiecare are pustia sa/ asa cum fiecare are o cruce / singurul lucru / care nu se învată nicăieri / este cum să mergi prin ea / fără să te rătăcesti / si crucea cum s-o poti duce” (22).
Într-adevăr, purtarea crucii este o artă ce tine de fiecare om, multi o leapădă, altii sunt striviti de ea si doar putini reusesc să ducă până la capăt povara încredintată. Si iată cum, într-un poem alcătuit din alte 22 de poeme, se poate da măsura talentului si măiestriei artistice a autorului.
Cea de a doua secventă Scrisorile pelerinului – destul de consistentă ca întindere si substantă, cuprinde poeme, în mare parte dedicatii – având ca univers „motivul cercurilor înterpătrunse”, al eternitătii, al nasterii din nou. Apar ecouri din „Stihiri cu stânjenei” – un volum anterior de poeme care-l anunta pe autorul de astăzi, Theodor Damian: „Vraja perihorezei / e ca izvorul ce-si trage apele înapoi / nu mai scapi / dar nici nu te îneci / intri unde n-ai mai fost niciodată / si n-ai fi crezut c-ai să fii / e ca atunci când te înfrupti / din stânjenelul arzând / dar nu te arzi / e ca atunci când stânjenelul de foc / îsi închide petalele / si te soarbe în timp ce-l sorbeai / cine pe cine / nu se stie / acesta-i drumul nasterii tale din nou / ai vrea să fie asta eternitatea / prins în miscarea mereu unduindă /a cerurilor / nu mai ai odihnă / dar nici nu vrei” (În Malta cavalerii).
Istoria, Cetatea cu zidurile ei, cu bastioanele ei, tema cavalerismului medieval, călătoria (temă predilectă) – prefigurează călătoria prin viată a omului, tema arderii lăuntrice, din care nu rezultă cenusă, ca si din focul sacru, desi te mistuie, tema scăldării, a botezului, a ablutiunii „într-o apă mereu mai curată”, tendinta omului la desăvârsire, tema dorului de casă si a pâinii negre „cea dulce ca pământul/ pe aceea o sfintesc si-o mănânc” (În Malta cavalerii).
Cine altul decât cel plecat, stie cu adevărat gustul dulce de coltuc de pământ, muscat cu foame si dor neostoit de acasă? Se zice că tărâna patriei nu va întepa niciodată talpa, asa cum n-a întepat-o pe vremea când omul umbla descult, pe ulitele copilăriei.
Apare frecvent tema corăbiei care nu mai soseste, a vaporului plecat si neajuns la destinatie, a naufragiului, e esuării, a dorului de tărmul părăsit, a călătoriei pe apă, prefigurând apa Styxului. „Te-ai suit în corabie / la cârmă / să-ti conduci tot neamul / pe drumul din urmă / spre locul unde nimic nu se cere / asa cum de demult / cei vii se botezau pentru / cei morti / ca să-i cuprindă / în înviere” (Susquehana trecem – poezie dedicată lui Vasile Andru).
Valurile –o altă temă recurentă (valurile vietii??) – sunt si ele prezente – cu toate frământările, unduirile si zbaterile lor de stânci: „Susquehana ti-a luat fiul / din brate / si-l poartă pe valuri / si râu si navă deodată / de acum / acolo nimeni nu se mai îneacă / intri în apă / ca-n taina Iordanului / si curgi spre Împărătie / asa cum curg apele / în cristelnită / acum / si în veacul ce va să fie” (Susquehana trecem).
Este uimitor cum, cu asa de putine mijloace, poetul reuseste o asa de mare bogătie de sensuri si adevăruri care nu mai trebuie demonstrate, si într-aceasta constă valoarea si măiestria versului acestui poet.
Dar acesta poate fi si ritualul scăldării în râul sfânt care vindecă de orice neputintă si boală, care te vindecă, în primul rând sufleteste si te poartă totodată pe tărâmul fabulos al închipuirii: „Pe Susquehana la deal / Fiul risipitor se vindecă / de real / pe Susquehana la vale / fiul risipitor se vindecă / de toate bolile sale” (Susquehana trecem).
Theodor Damian în poemele sale reuseste să dea expresie fericită unor idei si concepte crestine, mai mult chiar, unor trăiri spirituale, care nu mai pot fi puse la îndoială si înnobilează titlul si calitatea de copil al lui Dumnezeu. Si aceasta, fără formulări dogmatice, ci doar prin imagini si discurs liber, specific poeziei moderne. Si iată că si prin acest mijloc de artă, serviciul adus dumnezeirii si omenirii este remarcabil si bine primit si acolo sus, si aici, jos, de către semeni.
Theodor Damian stie ce se petrece în suflete. De unde? Fiindcă el a învătat SĂ LE ASCULTE. A asculta si nu doar a auzi – e o artă sublimă, A sti să taci cu luare aminte si să încuviintezi doar cu ochii si gesturile, atunci când un om îsi varsă amarul, a sti să împarti fiecăruia, vorba potrivită, la timp potrivit, este rostul duhovnicului.
Si poezia este o sfântă confesiune, chiar dacă nu e soptită la scaunul de spovadă, între tine si reprezentantul lui Dumnezeu – duhovnicul, cel investit să lege si să dezlege tot ce e de legat si de dezlegat pe pământ si în cer, în virtutea canoanelor Sfântului Sacrament al Conciliatiunii, al iertării si al împăcării cu Dumnezeu, cu tine însuti, cu semenii.
La rândul său, de astă dată, preotul si omul ni se confesează în pagini tulburătoare. La rândul nostru, trebuie să învătăm a-l asculta cu luare aminte.
Dumnezeu este Marele Scriitor. El scrie viata fiecăruia dintre noi, pe o Carte cu file nevăzute. În uriasa Lui Carte, eu sunt personajul. Cum de nu încurcă Dumnezeu persoanele? Cum de conduce El, cu mână sigură actiunea, după Marele Său Plan, fără să gresească? Si cum de-i recunoaste pe toti, după care criterii, după secolul, anul, luna, ziua nasterii, după ce culori sufletesti pe care le răspândeste în jur fiecare, după specificul său. El este Scriitorul care ne scrie vietile. Dar si cititorul care ne citeste în suflete, pe chipuri, după fapte, în toate împrejurările vietii noastre. Noi credem că, singuri, suntem capabili de a înfăptui ceva, o activitate materială, spirituală, intelectuală. De fapt, El e cel care actionează în noi, prin Duhul Sfânt. Un Dumnezeu infinit care stie să se facă micut, să încapă în om într-o părticică de azimă sfântă, de unde lucrează temeinic. Doar să ne deschidem usile sufletesti, ferestrele mintii, să nu bată degeaba si să plece de la noi, trist si îngândurat că i-am refuzat găzduirea, că nu i-am deschis inima.
Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul Său si că nu se mai întoarce”.
Să asteptăm clipa când El va trece si să-i facem loc, să se strecoare. Stie El cum. Pe nesimtite. Pe neobservate. Fără revelatii spectaculoase. Pe negândite.
Sfântul Apostol Pavel spunea: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci altcineva trăieste în mine”.
Te trezesti că nu mai vorbesti si nu mai actionezi tu, ci Altcineva, Marele Altcineva care este în tine. Părticica ta de dumnezeire. Cum de se împarte la infinit, rămânând, cu toate acestea întreg, în fiecare? Iată încă o taină. Theodor Damian stie că tot ce a primit, însă, trebuie să dea înapoi. Că a primit doar în custodie, ca noi toti, de altfel. Unii un talant, altii doi, altii cinci, zece talanti. Toate darurile trebuie înapoiate sporit, cu părticele din inima, mintea si sufletul fiecăruia.
Si asta face. Ne asterne pe tavă aceste daruri. Sub formă de părticele. Iar noi e pregustăm cu evlavie aproape. Cu respect, cu smerenie, pentru că stim că au fost prelucrate în creuzetul curat si secret al inimii sale.
Ce dovadă mai mare, decât aceste confesiuni, dăruite nouă? Trece harul pe lângă noi: Nu puneti zăvoare la usi! Lăsati-l să intre, să-si facă sălas si să lucreze acolo.
De un asemenea har lucrător este vorba si în aceste scrieri. Si ele lucrează în taină în noi, pe îndelete, cu răbdare si îngăduintă.
Theodor Damian a aflat, trecând prin pustia care e „locul unde s-a născut/ cu adevărat poezia/ pustia este locul unde fulgerul moare / între pustie si fulger / pustia este mai tare”(Palmierii Granadei).
Un alt adevăr pe care ni-l dezvăluie autorul e că Poezia este o cruce, „crucea mocneste în poezia” (Palmierii Granadei) si, fără jertfa crucii, lumina ei, „lumina sunetului” ei se va stinge.
Călătoriile, imaginare sau reale, prin amintirile copilăriei, „De la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis” – pe un vapor, ori cele din actualitate, prin Granada, Helsinki, Malmo, Varsovia, la Malta, prin Argentina, prin Patagonia – iarăsi Tara închipuirii, a idealului de neatins al copilăriei, ori prin alte colturi ale planetei, ne arată, de fapt, traseul initiatic străbătut prin sine însusi, sunt călătorii până la capătul sinelui, urcări si coborâri în profunzimea sa, dar si înotări în desert, în pustia nisipului sau „pe marea curgândă-n mister” – unde „vapoarele si bărcile / se leagănă lenes”.
Laboratorul intim al creatiei lui Theodor Damian este unul cu totul neobisnuit: „nu scriu ceea ce văd / că nu înteleg nimic / scriu ceea ce nu văd / ca să învăt să înteleg” (Helsinki). Aceasta veste o axiomă, ori un silogism perfect.
Lucrurile văzute, întâmplările trăite sunt doar pretexte, adâncul lor se descifrează lent în cuvinte. El si le explică în felul său, nu numai siesi, dar ni le explică, întelegându-le el mai întâi, după principiul: trebuie mai întâi să faci ceva, ca să întelegi ce-ai făcut: „crezi că stii dar nu stii / mai bine cum zice Descartes / faci drumul pe care nu-l stii / dar îl faci si devine al tău / iată singura cale / care te izbăveste de cel rău” (Helsinki).
Acest drum initiatic al cunoasterii de sine din Scrisorile pelerinului – este străbătut de noi toti, este drumul care te face întelept, o dată cu înaintarea în vârstă: „Si uite-asa / fără să stii de ce si cum / te-ai făcut mai bogat / cu un drum / dar si mai bătrân / drumul pe fruntea ta / coroana care te face stăpân” (Helsinki).
Nenumărate insertii filosofice din tezaurul de întelepciune al marilor gânditori ai lumii care au întemeiat scoli si au avut discipoli până în zilele noastre, ne strecoară Theodor Damian în versurile sale, dovadă că întelepciunea este inepuizabilă: „La Babel / a mai căzut o stea / asa ne golim cerul / de luminătorii mici / asa se face că tot mai mult / întuneric / ni se strânge-n priviri / ca si cum soarele moare / între două închipuiri // Ne retragem în moarte / ca litera-n bârlogul tăcerii / non omnis moriar / mai apucă să strige Horatiu / atunci când a înteles / că e posibil să te lepezi / de timp si de spatiu / non omnis moriar / a strigat când a înteles / că moartea / se ascunde în viată / asa cum nimicul e-n toate / asa cum se-ascunde visu-n / realitate” (Scriu în Rosario).
Rând pe rând defilează bătrânii filozofi si vesnic tinerii poeti; Descartes, Socrate, Nietzsche, poetul Horatiu, Fericitul Augustin, Meister Eckhart, ca si personaje din credinta budistă:
„Pe pragul portii marelui zeu / se fac exercitii de nemurire / Mytra te cheamă / dar nu te primeste de tot / ca o albină dai târcoale / stânjenelului auriu si fierbinte / ca îngerul mortii femeii lui Lot / nu se stie cine spune adevărul / si cine minte / tu trebuie să discerni / de firul acesta putred atârnă/ nemurirea ta / dar ce înseamnă discernământ / în ispita aceasta încrâncenată / prelungă si grea” (În Malta cavalerii).
E genul de întrebare retorică pe care si-a pus-o si Pilat din Pont înainte de a se spăla pe mâini: „Dar ce e Adevărul?”
E aici vorba de ALEGERE, si nu de o alegere oarecare, aleatorie, ci de alegerea fundamentală din viata ta, nimeni nu te sileste, ai capacitatea de a discerne si liberul arbitru, de tine doar depinde pe care drum vei merge: „Asta înseamnă / că stii ce vrei / chiar dacă nu poti singur / s-ajungi în locul ce-l stii / dar crezi / că îngerul va veni / nu contează cum se numeste / contează că oriunde te afli / Varsovia, New Work / Munchen sau Botosani / cineva acolo sus / te iubeste” (Tipătul dintâi, 15).
Ceea ce subliniază Theodor Damian este faptul că trebuie să discernem între o filozofie de viată orientală sau occidentală si adevărata credintă, care nu poate fi decât crestină.
Cu un usor sarcasm autorul mărturiseste: ”Sunt personajul principal / al unui roman imposibil / dacă e imposibil / trebuie să fie si exposibil / altfel universul nu mai stă / în picioare / altfel ne vom întreba la nesfârsit / de când, de unde si de ce / se moare” (Scriu în Rosario).
Autorul strecoară si elemente mitice alături de cele reale, din călătoriile sale: „Acum esti în Argentina / Rosario / Cordoba este numele acestui / pietonal / pe unde se plimbă cavalerii / selectati de împărat si de regină / să se ducă după Graal” (Am mai fost în Argentina)
Theodor Damian scoate deseori la iveală adevăruri crude cu care se confruntă cei mai multi oameni, în drumul lor: „Numai atunci când te confrunti / cu forta sinceritătii / îti vine în minte parola exactă / a singurătătii / numai atunci / altfel uiti / negând permanenta jocului teluric / ce-ti desface partea de dincolo / spre care cu fiecare cuvânt / ai întins o mie de punti” (De la Apenini la Anzi).
Autorul stie că în demersul său, nu e totdeauna receptat integral si că va fi
înteles, poate, într-un alt timp, care nu tine de uman, ci de cosmic: „Despre inocenta poeziei mele / se va scrie mai târziu / poate mâine / când dragostea se va vinde / pe o bucată de pâine / dragostea / ca jocul de sah / jucat în Times-Square / între lumini si culori / dar jucat întotdeauna / de amatori // Numai când nu mai iubesti / joci profesional / caii de pe tabla mea de sah / au două capete / unul în regim de zi / si altul în regim special / asa mi-a spus / Miguel Ballesteros / poetul argentinian / cel mai acvatic / care atunci când te descoperă / îti pictează metaforele / întunecos si lunatic / asa mi se întâmplă si mie / când deodată mă cuprinde / tristetea prelungă si grea / când deodată stânjeneii / invadează câmpul dintre mine / si moartea mea” (De la Apenini la Anzi).
În periplul nostru terestru spre patria cerească, observă autorul: „Alergăm / de la un capăt la altul / al lumii / himerele sunt aceleasi / doar poartă alt nume / nici n-am observat că / himera e-n noi / am crezut-o mereu / în afară / ca fata morgana / în muzeul figurilor de ceară” (Spre Malmo).
Peste tot în călătoriile sale, utopice sau nu, Theodor Damian este însotit de copilul care a fost: „asculti pe vaporul de croazieră / valurile Dunării / copilul din tine creste din nou / în alt trup / în altă eră / Ada-Kaleh e la fel / la pioggia / nici o lacrimă / deci totusi se speră // În casa soarelui răsare / nebunul cu ochii lui închisi / ne învată cum se trăieste / si se moare / vorba lui Socrate / mori asa cum ai trăit / contează fiecare cuvânt / pe care l-ai / sau nu l-ai rostit” (Spre Malmo).
Theodor Damian are constiinta existentei vesnice a omului si amintirile nu sunt decât rămăsite, fărâme ale preexistentei omului pe pământ, de dinainte de cădere, un fel de Hiperboree, de Amintire a Paradisului dintâi, din care omul s-a prăbusit, prin păcatul protopărintilor si i-a rămas pe buze doar gustul dulceag-amărui-acrisor al ispitei: „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii / atunci am văzut luna / prima oară / înainte de a se naste / era ca în noaptea de Paste / frumusetea ei dinăuntru / de mai multe ori m-a răpit / nu stiu cum am iesit si iar am intrat / de câte ori am murit si am înviat / dragostea de lună / e mărturie / a ceea ce ea întotdeauna vrea / dar niciodată nu reuseste să spună / cămara lunii cu muschi de copac / proaspăt mătăsos / ucenicim la ea pret de o viată / si pret de o moarte / ca Pavel urmând lui Hristos” (Frumusetea ei dinăuntru).
Peste tot e prezentă si se aude-n surdină vocea auctorială care intervine în text, ca un fel de personaj central, care tine firul rosu înfăsurat direct pe inimă, un fel de comentator si vocea autorizată a corului antic, punctând evenimente si trăsături de caracter, situatii, lucruri si idei: „Nu toti pelerinii au setea la fel / asa cum dragostea nu-i niciodată / aceeasi / mereu intervine ceva / si vântul îsi schimbă gustul / unii sapă în desert / să găsească singuri apa / asta vocatie, mai zic si eu / să-i dezvelesti dunele / asa cum desfaci petalele / stânjenelului înfierbântat / de săpat se poate săpa oricând / dar ca să dai de apele adâncului/ dulci / să convertesti desertul să se boteze / cu botezul dorintei / numai atunci”(Botezul dorintei). Se stie că botezul dorintei poate fi socotit cu aceleasi atribute sacre ca si cel săvârsit cu apă si formula triniară rituală. În vechime, dacă un catehumen sau un necrestin era în primejdie de moarte si nu se găsea în apropiere vreun preot să-i administreze Sacramentul Botezului, ca să moară crestin, se lua în considerare botezul dorintei, care se socotea valabil.
Dovadă a rezonantei cuvântului poetic este poezia Bucătică cu bucătică:
Am bătut toaca în soare / până s-au muiat ciocanele / acum nu mai bat / dar toaca încă răsună / urmele ciocanelor ele bat / străfulgerând miezul de lună / si ciocanelor le-a plăcut toaca / de fapt au mâncat-o / bucătică cu bucătică / înăuntrul ciocanelor / miscarea ritmată încă mai dăinuie / se spune că după mai multe veacuri / si-un mit / muzica lor a prins rădăcină / în toiagul lui Aaron / care-a înfrunzit”.
Aidoma barbilianului „ou dogmatic”, Theodor Damian vorbeste despre „Oul cosmic”: „Creste oul cosmic / în ochii mei / cum mieii la stână / sub ochiul cărunt al păstorului / creste oul cosmic în mine / si-mi schimbă lumina-n cer / si izvoru-n ocean / si-mi inundă ogorul / însământat cu sângele meu / an de an” – si el este legat de perfectiunea artistică. De altfel, motivul oului apare în mai multe poeme: „Ceea ce până acuma nu am văzut / aceea am cunoscut / toate ouăle s-au botezat / toate săruturile / sub o poartă închisă / foamea de unu a intrat în lume / din nou / ceea ce n-am văzut / aceea am cunoscut / lumea murea si învia / într-o coajă de ou”(Foamea de unu).
Tema desertului, a pustiei, a golului lăuntric, a însingurării colective, a retragerii în mijlocul multimii este o temă recurentă, de asemenea, în lirica lui Theodor Damian si ea este echivalentă cu disperarea si tristetea, când realizezi că totul e zădărnicie, e neîntreg, e cub care ar fi fost perfect, dacă nu ar fi avut un colt sfărâmat, si „desertăciune a desertăciunii” vorba Eccleziastului si te simti singur de tine, singur de ceilalti, singur ca-n prima dimineată a creatiei omului, când Adam se plimba prin Eden, în răcoarea serii si nu stia ce-i lipseste, ceea ce îi generează o tristete fără margini: „Încă nu s-a descoperit / câtă disperare este-ntr-un desert / si cât pustiu într-un ceas / de disperare / toti ne nastem cu o disperare-n / desert / si toti murim cu desertu-n inimi/ inert / peregrinăm cântând, cântecul trist / al mirelui fără fecioare / viata noastră ca urma copitei cămilei / în nisipul fremătând / fremătând / sub mângâierea ascutită a vântului / întrebarea desertului / sună ca un clopot arzând” (Clopot arzând). Un plus de expresivitate artistică realizează poetul prin procedeul repetitiei unor cuvinte ori versuri, subliniind ideea de bază.
Adam era neîntreg până la crearea perechii, a jumătătii sale, dintr-o coastă.
Abisul, o altă temă frecventă în poezii: „abyssus abyssum invocat, celebrul panseu este probat pe deplin: „Abisul ce-ti dă fiori / doar pătrunzându-l cu mintea / ca un mormânt / între două golgote / ca o cruce pe care ni se coace / merindea / asa e groapa tăcerii / un cameleon obosit / cântecul lui înfiorând rărunchii / fiintei / cine a mai văzut / doi munti adăpostind un abis / si-un pustiu cu dunele-n spasme / sângerând din ochiu-i închis” (Un pustiu cu dunele-n spasme).
Poemele lui Theodor Damian par gânduri soptite siesi, solilocvii, monologuri interioare, întrebări la care nu asteaptă răspuns, descifrare de taine, limpezirea unor idei care-l bântuie frământări si nelinisti zămislitoare de cuvinte si imagini precum „un pustiu cu dunele-n spasme” – mărturie că acolo a existat cândva viată normală, - mituri rescrise si răstălmăcite: „vorba lui Nietzsche / acolo se discerne adevărul / abyssus abyssum invocat / ce te faci însă când stai singur / la poarta vulcanului / si nu poti intra / asa cum ispitei i-a rămas neterminat mărul / îi dai târcoale flămând / ca lupul / ai crezut că o să mai fie / dar nu mai este ce-a fost / vulcanul îsi frământă lava altfel / se plămădeste altfel de pâine / tot pâine dar altfel / n-ai ce face / abandonezi sau rămâi / unde sunt taurii corridei dintâi / unde-i marea cea mare / si Taormina cu umerii goi / si mortii care se întorceau înapoi / si Meduza adormită / cu serpii adormiti si ei / după cea mai frumoasă corridă închipuită / si jocul de-a istoria/ si de-a Nietzsche / în scena aceasta atât de răstălmăcită” (Vorba lui Nietzsche).
Din când în când poetul se foloseste de rimă întâmplătoare si, desi versul său e alb, această rimă dă melodicitate, si un ritm sustinut discursului liric.
Îndrăzneli lingvistice precum „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie” – dau la rândul lor, un plus de farmec scriiturii.
Un poem amplu si interesant, cel care dă titlul volumului, ne aduce aceleasi întrebări cu sau fără lămuriri:
„citeste si ascultă / teoria bog-bang-ului / este în totală revizuire / universul vine nu din explozie atomică / ci din explozie de iubire / esenta lumii nu e chimică / ci psihică / tolle et lege // Meister Eckhart ne-a învătat / că omul este un fenomen acustic / si ne-a spus să avem un / de ce / pentru fiecare lucru / o întrebare dă un răspuns / o lămurire / dar ce te faci când răspunsul e / cine stie? / asa si cu vânătoarea asta / cine stie / mai ales dacă vânezi două paradisuri / deodată / abia dacă-ti mai amintesti de unul / de celălalt n-ai nici o idee / dar le vrei pe amândouă / cineva ti-a spus că ceea ce gândesti / există / pentru că gândesti / si că dacă vrei poti” (Exercitii de înviere).
Misterul credintei, Moartea si Învierea pe care le vestim la fiecare Sfântă Liturghie euharistică sunt asternute cu pioasă cutremurare în fata misterelor Creatiunii: „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie / asa cum se frâng aripile îngerilor / când coboară înaltul / si cum le cresc altele noi / pe măsură ce urcă / trebuie să mori de multe ori / ca să înviezi tot de atâtea / ca să înceapă transfigurarea / alergarea ta neîncetată / pe drumul templului / este pâinea ta cea de toate zilele / si de o fiintă / este lumina ce descuie usa fremătândă / rosie si umflată de ploi / când cad zăvoarele / te cutremuri / ca atunci când te afli fată în fată / cu tine / cu gândul tău cel mai ascuns / ca atunci când te dor rărunchii / în galbenul fierbinte al serii / si te pregătesti cucernic / si cu sârg / pentru exercitiile învierii” (Exercitii de înviere).
Tonul usor autoironic este evident, dar el limpezeste ideea: „te culci cu urechea / pe această creangă de lauri / ai uitat că nu tu ai făcut lumea / ci ea pe tine / se-aprind felinarele lângă mare / ce orb conduce pe care orb / marea curge / Heraclit o împinge din urmă / val după val / e ca si cum ai sufla în soare / si deodată se miscă din loc / evident e o chestie de filozofie / nu de noroc”(Exercitii de înviere).
Se evidentiază ideea de templu ca suport al credintei – nu numai cel din ziduri, dar si Templul Trupului care adăposteste gânduri, sentimente, cuvinte, idei: „în templu e loc pentru toti / stăm la rând / la nevoie templul se face mai larg / templul e loc fără timp / ca un vas de înaintează / cu si fără catarg / e locul unde si faraonii / se-nchină / si unde gândul tău îmbătrânit / trece din moarte-n lumină” (Exercitii de înviere).
Este cel putin interesantă ideea asocierii templului de un vapor care navighează, cu si fără catarg, uneori în voia vânturilor, alteori mânat de o velă, dar si de iscusinta căpitanului care se află la cârmă.
Autorul vede templul ca pe un adăpost pentru toate primejdiile, dar si adăpost pentru tihnă, reculegere, rugăciune, meditatie, templul poate oferi scăpare din încercuire, locul unde nu se poate întâmpla nimic rău fiindcă e protejat de lege si de Dumnezeu, de aceea, oamenii aleargă la el ca spre un turn de scăpare în fata unei iminente primejdii: „O cum fug oamenii spre templu / parcă adulmecă un apropiat / cataclism / toată viata adulmecăm / de parcă ne urmăreste mereu / n-ai unde să fugi / râurile nu poti să le treci / singurul drum e înainte / si se îngustează mereu / spre templu spre templu / aici e singurul loc fără timp / asta Heraclit n-a mai spus-o / că locul creste un tip de fiintă”(Exercitii de înviere).
Cu adevărat acest poem este emblematic, pentru că autorul dă întreaga măsură a măiestriei sale si în el se regăsesc toate temele abordate până acum.
Mai mult, autorul insistă în ideea ca omul să devină el însusi un templu – ceea ce nu e deloc usor pentru că ispitele sunt mari si îl trag înapoi. Dar nu spunea oare, Sfântul Apostol Pavel: „Nu stiati că trupul vostru este un templu?”
„Mirosul de tămâie / e ispita cea mai grea / si când nu vrei / sfintirea nu o poti evita / dar fericit alergi pe drumul / către izvor / înainte ca apele să-si creeze vadul / pe care nu-l cunosti / dar de care ti-e dor” (Exercitii de înviere).
Autorul ne oferă în acest poem mostre de viată si moarte ca exercitiu Necuprins în cuvinte, ci doar trăite. Si ca o recompensă supremă, Învierea, arvuna promisă încă din această viată, prin Via Mortis.
Starea de templu se regăseste, nu numai în tămâia si jertfele aduse aici ca ardere-de-tot, ori ca daruri la altar, dar si în inimile celor care-i păsesc pragul, ori rămân în pridvor, pentru că nu se socotesc vrednice încă. Chiar si în inimile celor care doresc să ajungă la el, pentru purificarea rituală si iertarea păcatelor, dar nu reusesc din pricina nenumăratelor obstacole. Cu acestia Dumnezeu are mai multă răbdare decât avem noi.
„Templul este fierbinte mereu / tămâia si jertfele si inimile / îl tin încins / asa cum cuprinsul se încinge / de necuprins” (superbă imagine!!!).
Fără o căintă sinceră si o propunere de a nu mai săvârsi păcate, în zadar vom aduce jertfe, spune autorul, în felul său poetic:
„Mai bine să stai în templu / să te dezlegi si să te purifici / în apele groase / curse din lacrima fiintei / trebuie să strigi mult la usă / până se deschide izvorul / si să stii ce si cum să strigi / nimic nu e la întâmplare / adu-ti aminte cum a rodit / după Zaheu sicomorul / după ce a luat hotărârea definitivă / să meargă împotriva curentului / spre izvor / locul nuntii lui asfintite / pe care nici în vis n-a visat-o / dar de care-i era atâta de dor” (Exercitii de înviere).
În pilda lui Zaheu stă pocăinta, remuscarea, renuntarea la viata pe care a dus-o până atunci, hotărârea de a începe o viată nouă, eliberată de vicii si de păcat, îndreptarea lucrurilor cât mai e timp.
Noi suntem pietre vii din acest templu si că el este o parte din noi, e lesne de închipuit pentru că el este casa pământească a lui Dumnezeu si totodată casa din cer, Ierusalimul apocaliptic, cetatea spre care ne îndreptăm si totodată, fărâma noastră de dumnezeire. Prin apartenenta la el, ne recunoastem drept copii ai lui Dumnezeu: „Asa-i stă bine unui templu / fierbinte ca para / noroc că nu te arzi / ceea ce-nseamnă că o parte din el / e în tine / si te tine din partea din care cazi / si că o parte din tine e-n el / de aceea e singura ta tintă / e drum si destin / spre care alergi dansând / ca oarecând Isaia / între Aliluia si Amin” (Exercitii de înviere).
Secventa a treia a lucrării de fată poartă numele Ca o piramidă jefuită si cuprinde poezii în acelasi ton confesiv, rod al nelinistilor poetice ale autorului. Egale ca număr de pagini si ca substantă poetică si valoare artistică. Se remarcă usor tonul autoironic, iar sub vălul lui, ca un mesaj subliminal, adevăruri despre viată si moarte:
„A început războiul / si eu încă scriu poezii / tara arde si baba se cheaptănă / îmi vei spune / asa este / îmi place să mor frumos / ca World Trade Center / sub cerul atlantic / stiu că vei plăti pe altii / să mă pieptene si să mă spele / si să mă îmbrace în cel mai frumos costum / că asa se face pe la noi / încă din vremi precrestine / în schimb / vor primi cel mai frumos / portret al meu / ca să mă plângă mai bine / ceea ce pleacă se scumpeste / ca si vederile cu gemenii (…) / Cerul New-York-ului a fost negru trei zile / apoi tot albastru s-a făcut / doar mormanul de moloz / încă e acolo / ca o piramidă jefuită / 5978 de ani au trecut / între primul babel si al doilea / fiecare babel se naste din acelasi material / si are aceeasi ursită” (Ca o piramidă jefuită).
Adevărata stare a omului modern, în pofida strălucirii si a bogătiei afisate ostentativ, e tristetea: „Toată această lume frumoasă / toate aceste fete îngrijite / toate aceste maniere elegante / si muzica ce-o cântă la pian / ca reclamă / si stille nacht / cifre la lacătul sub care / tin încuiată tristetea (…) // femeia reclamă cântă la pian / la Boheme / peste Des Moines se face noapte / tot mai adâncă / mă fulgeră o binecuvântare / si-o anatemă / si un dor / ca lui Prometeu de stâncă” (La Boheme).
O altă fată a tristetii este pentru crestinul si pentru preotul Theodor Damian, faptul că, Solemnitatea Nasterii Domnului s-a desacralizat în asemenea manieră încât, arareori crestinii îsi mai aduc aminte de semnificatia ei majoră si de rolul hotărâtor în mântuirea noastră.
Între limitele de jos – a avea – si de sus – a iubi – omul este prins exact la jumătate, dar uneori balanta se înclină în jos: „Undeva se termină / si zidurile acestei cetăti / încă nu s-a descoperit unde / oricum limita de sus nu e cerul / există alte cetăti dincolo de el / fără de care cetatea aceasta n-ar fi / oricum orice lucru merge în jos / spre a avea / si în sus spre a iubi” (Limite).
Si totusi, în această existentă prea concretă, autorul îsi permite să viseze si e în căutarea idealului: „caut un om printre milioane / dar nu pe oricine / caut un om care caută oameni / care a terminat cu luatul / si încă e om / care a terminat si cu datul / si care nu mai dă ceea ce are / ci ceea ce este // caut un om care mai stie ce-i uitarea / uitarea de sine / singurul lucru pe care vreau să-l mai învăt / aici unde trăim / ca-ntr-o tufă de mărăcine” (Singurul lucru).
Reflectii si meditatii, dulci-amărui, asupra conditiei de om si asupra caracterului uman, cu toată încărcătura de afecte, dau măsura gândirii poetice a lui Theodor Damian: „asa studiez oamenii la intersectia vietii/ si mă testez dacă-s viu / dau cu piciorul / în tepusa visului / si curge mult dor / si dorul doare /
de profundis / asa stau si studiez dorurile / pe fetele si în mersul oamenilor / se vede dorul după fată / si mersul după dor / n-o să ne schimbăm niciodată / decât atunci când / o să ne-nfrunzească / tepusa-n picior” (De profundis).
Îl regăsim pe autor în tema isihiei reluată din volumele anterioare. Nevoia de perfectiune, de rotund, de cercul din copilărie împins cu o sârmă mestesugită cu migală si omul alergând după cerc si în cerc iar uneori, iesind din cerc si pierzându-se în desertul de nisip ori în desertăciune, unde nu se poate alerga cu cercul, un simbolism care duce cu gândul la misterele vietii si ale mortii: „am iubit cercul / sau ideea de cerc / îngerul lui / sau prăpastia atingerii lor nesfârsite / sau infinitul din fiecare din ele / viata si moartea / cercurile mele concentrice / si tangentiale totodată / sâmburele fecundat de ele / gaura neagră peregrină / în univers / nu este cuvânt să-l cuprindă / nici vreo simtire / nici vreo metaforă / să-l prindă în vers // Tot ce tine de desert / este desertăciune / singura care stă e isihia / tot ce tine de pustiu e pustiire / numai sihastrul nu se pustieste / el pustieste pustia” (Doar isihia).
Spre timpuri escatologice se îndreaptă gândul autorului, când toate se vor întoarce de unde au purces si va fi un pământ nou si un cer nou, asa cum spune Evanghelistul Ioan, în Apocalipsă.
Tot un poem al timpurilor din urmă este si Grâul acela, prefigurând Sfânta Euharistie, dar si continuitatea celor Două Testamente, pâinea prefăcută sub invocarea Duhului Sfânt, la Epicleză, în Trupul Mântuitorului: „Încă mai creste grâu / pe fundul Mării Rosii / de la semintele curse / la trecerea înfricosată / a pelerinilor cântători / acum valul încătusat se înteapă în / spumă / iar euharistia coace pâinea / jertfei viitoare / grâul acela mai fosneste si azi / în adâncuri / cine mănâncă din el / nu mai moare”
Si totusi, în poemele lui Theodor Damian: „miroase a mir si-a visare / fotoliile de plus de la clasa întâi / ispitesc raza de soare / femeile mironosite au mult mir / în vasele lor / nu-l vor termina niciodată / asa cum nu se termină Învierea / nici piatra mormântului nesfărâmată / mirul unei singure mironosite / ajunge pentru întregul pământ / dar iată că sunt mai multe / si flacăra candelei lor / sporeste parfumul” (Un port ca o gură de leu).
Viata în viziunea lui Theodor Damian este aidoma unei călătorii pe mare, iar vaporul/ omul, obosit de atâta cutreierat, intră în radă, apoi în portul vietii si-al mortii:
„În port creste levăntica / hamalii vor umple cala curând / vaporul bine mirositor / respiră din greu / în hătisul de ape binemirositoare / un port ca o gură de leu / floare plăpândă / în curând îmbălsămată de soare / apele portului calde / si mângâietoare / undele generoase si binemirositoare / vaporul a intrat în portul / vietii si-al mortii / cel mai frumos de pe toate mările lumii / ce poate fi mai dulce decât / viata si moartea / singura si cea mai mare avere / si cea mai sigură cale / spre Înviere” (Un port ca o gură de leu).
În toate poemele sale, Theodor Damian cântă minunea creatiei – omul, în toate ipostazele vietii sale, de la gestul mărunt la idealul măret la care aspiră. Omul încununarea creatiei dumnezeiesti, trecător pe pământ, dar singurul capabil de a aduce slavă Creatorului său. Învăluit în lumina credintei, omul poate străbate mai lesne întunericul din el si din afară: „suspin dar nu-s trist / e noapte dar întunericul / nu mă atinge // O nouă zi a creatiei / a opta zi”(Ziua a opta).
Încă un lucru care-l atrage în universul său liric este mirajul portii, cu tainele pe care le ascunde, e un subiect care-l fascinează pentru misterul ei de dincolo: „Toată viata mi-au plăcut portile / ideea de poartă / voluptatea necunoscutului de dincolo / dar si a pornirii / dar si a întoarcerii la tine însuti / surpriza portii / cântec de greier îmbătat / de mirosul stânjenelului alb // (…) // taina / e destul să privesti si te cheamă adâncul / ce ispită mai mare-ti trebuie / glasul ielelor / cea mai frumoasă moarte / din câte mi-a fost dat să trăiesc / Poarta cu dus-întorsul ei feciorelnic / pragul ei ca un mugur de salcie / lăcrimând mângâiat de lumină / dulce si fraged si lacom / că te poate înghiti rădăcină cu rădăcină” (Taina, e destul să privesti).
Constient de puterea penetrantă a cuvântului său, Theodor Damian spune:
„Cuvântul meu creează / aduce întru fiintă / de aceea el vede este-le / si se recunoaste” (Esti).
Cu fiecare nouă carte, acest prestigios autor, prezent în multe reviste pe meridianele lumii, probează un talent cert, atestă o vocatie autentică de om de cultură si spiritualitate, o sensibilitate si o clarviziune ce nu mai pot fi puse la îndoială si ne îmbie cu roadele sufletesti, atât de mustoase si dulci, pe care generos, le împarte, precum apa vietii, însetatilor din răspântii.
CEZARINA ADAMESCU, AGERO
23 ianuarie 2010
|
Cezarina Adamescu 1/23/2010 |
Contact: |
|
|
