Când Lumina vorbeste româneste
15 ianuarie 1850 – Domnului Mihai Eminescu
Cu tine, ne purtam spre veci, nepotii,
Pe langa plopii care-si cauta sotii,
Seara pe deal, le murmura-n tulpine,
Parintii lor, in vale, la Rovine –
Pe fruntea lor, dorm florile-n gradina,
In tei, se-aprind biserici de lumina,
Si tremura-n vazduhul tamaiet
Troiene din lumina-ti de poet –
O floare-albastra, singura din lume,
Surade stelei tale fara nume,
De-atunci,ii tot saruti, fara de prêt,
Albastrul gurii ei de Voronet -
Si-ai imparti din cartile de sange
O lacrima, romanului ce plange,
Dar cruce vie, intre Prut, si Tisa
Tot neamul tau de sange, plansu-ti-s-a…
Iar visul mortii-eterne de e viata,
Tu ne prescuri pe pleoape, dimineata,
Si ne ingani, cu pana ta cea vie:
..Ce-ti doresc tie, dulce Romanie…
Asa ne este leagan de pruncie,
Ecoul tau venind din vesnicie,
Si clopote de stele in fantani,
Pe ziua noastra-a fiecarei paini…
Din radacini, ne dau mereu ocoale,
Livezile-nflorind Mariei tale,
Pe cand pamantul ne cuprinde, grei -
Ne urca pruncii-n florile de tei -
|
