Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Radiografia natiei , la 1880

Între 17-24 februarie 1880, Eminescu publică în paginile ziarului Timpul cinci articole – o adevărată radiografiere a vietii noastre social-politice si economice, la momentul respectiv, si care în editia din 1937 – M. Eminescu, Scrieri politice (Editura Scrisul românesc) – sunt reunite în ciclul Studii asupra situatiei.

1. Primul articol (Despre program) e publicat la 17 februarie 1880, a doua zi după aparitia în Timpul a Programului Partidului Conservator.
Mai întâi, gazetarul semnalează faptul că până si ideea de program guvernamental a fost compromisă de partidele politice: „Atâtea programe au apărut în tară la noi de paisprezece ani încoace, (…) încât orice om cu bun simt trebuie să învingă un sentiment de sfială, când încearcă a recuceri pentru cuvântul <> întelesul lui adevărat de serie de principii mărturisite, (…) realizabile.” (ed. cit., p. 276).
Apoi, se face o amplă comparatie, spre a se lămuri notiunea de progres – ca o relatie de consubstantiabilitate ale elementelor viabile din trecut si prezent, vizând viitorimea: „Precum cresterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă si perpetuă de nouă materii organice (…), astfel adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta. O vie legătură între prezent si viitor…” (p. 277).
Gazetarul îsi exprimă amărăciunea, constatând că scopul partidelor politice ale vremii sale a fost acela nu progresul, ci mentinerea neajunsurilor vechi, acoperite de pseudo-reforme dintre cele mai costisitoare si greu de suportat de populatie, în raport disproportional cu puterea de productie. Cauza a mai fost semnalată – formele fără fond: „ Chiar dacă epoca formelor goale, care domneste de 20 de ani si mai bine în tările noastre, s-ar putea explica, desi nu justifică, prin cuvântul <>, e evident că sarcinile cu care tranzitiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură, ne dictează în mod serios de-a ne întoarce de pe calea gresită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a tării, de-a judeca în mod mai limpede necesitătile ei.” (p. 280). La 130 de ani de la publicarea acestui articol, în vocabularul limbii române reapare sintagma epocă de tranzitie, gratie acelorasi programe guvernamentale. Poate dacă publicistica lui Eminescu ar fi fost retipărită si cunoscută atât de cei din fruntea tării, cât si de restul populatiei, s-ar fi făcut mai putine greseli în această mult prea trâmbitată epocă de tranzitie, întelegând că istoria se repetă.

2. Al doilea articol care vede lumina tiparului la 19 februarie 1880, în ziarul Timpul aduce în discutie Independenta română.
Gazetarul consideră că politicienii din vremea sa care îsi arogă meritul de a avea instinctul neatârnării natiei ar comite o blasfemie fată de memoria înaintasilor, acestia nefăcând altceva decât a mentine „cu mai mult ori mai putin succes ceea ce ei au câstigat, fie prin sângeroase lupte extraordinare, puse amândouă uneori în serviciul (…) păstrării neatârnării neamului si tării.” (p. 282).
Se poate vorbi de o adevărată traditie a neatârnării, iar imaginea plastică realizată de Eminescu este sugestivă: „...<> precum o numim astăzi nu este un <> fără căpătâiu si fără antecedente, ci un print care doarme cu sceptrul si coroana alături.” (p. 282). Desigur, aluzia este la doi dintre reprezentantii neatârnării statelor române – Mircea I si Stefan cel Mare, la care se si referă gazetarul. Continuând aprecierile referitoare la traditia neatârnării, Eminescu opinează: „Guvernele cari au venit în urma anului 1866, n-au prea avut alt ceva (…) decât recunoasterea unei neatârnări ce existase totdeauna (…), neatârnarea României era atât de reală, încât (…) ea se restabilise pe deplin înaintea tractatului de la Berlin…” (p. 286).
Ultima parte a acestui articol aduce în prim plan notiunile de domnie electivă si domnie ereditară. Desi lăudată de unii publicisti ai vremii, primul tip de domnie are marele inconvenient că pricinuia instabilitatea în Tările Române, cauzată de lupta pentru suprematie între descendentii legitimi si cei nelegitimi.
E stiut faptul că domniile elective, câteva sute de ani, au depins în exclusivitate de bunăvointa Înaltei Porti Otomane si de aceea multi boieri avizi de putere cumpărau, măcar pentru un an, doi, cu peschesuri grase vizirul sultanului.
În cazul celui de-al doilea tip de domnie, cea ereditară, suveranul este garantul Constitutiei, lupta pentru putere se dă între partidele politice, spre a intra în Parlament si în functie de majoritatea voturilor câstigate, să formeze noul guvern. O asemenea organizare (Parlamentul) – cum o numeste gazetarul –, prin natura sa, ar trebui să fie corolarul domniei ereditare si „să asigure prin legi atât cultura înaltă a depozitarilor puterii publice, precum si stabilitatea lor.” (p. 288).

3. Expozeul despre Domnia ereditară continuă si în articolul Ideea statului monarhic, apărut în Timpul, la 21 februarie 1880. De la bun început, se mentionează, fără echivoc, diferenta netă dintre monarhia constitutională si republică: „Din momentul în care s-a instituit Domnia ereditară în locul celei elective si s-a pus la adăpost puterea supremă a statului de înversunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu, cel putin, la adăpost de patimile si de asprimea intereselor momentane si trecătoare însăsi ideea statului, adică ideea armoniei intereselor nationale.” (p. 290).
Gazetarul observă că desi după 1866 tara e condusă de un Print străin, nu s-a pus capăt rivalitătilor dintre partidele politice. Înaintasii concepuseră ideea unirii celor două principate sub o dinastie ereditară, iar din momentul în care tara a căpătat încredere în fortele proprii si a devenit prosperă, având constiinta natională, din acel moment „chiar si independenta statului român în princip a fost deja recunoscută.” (p. 293).
Ceea ce este îngrijorător – atentionează Eminescu – este că nu exista pe vremea aceea o clasă de mijloc (ca de altfel, nici în zilele noastre – precizăm noi, C. M.), dându-i-se ocazia de a câstiga fără muncă – aceasta fiind functionărimea, care „nu este în stare a fi regulatorul exclusiv al vietii publice.” (p. 292).

4. Realitatea social-politică si economică a tării se află în atentia gazetarului, care publică în pagina a doua a ziarului Timpul (la 22 februarie 1880) articolul Fictiunea parlamentară.
Conditia sine qua non a revitalizării reconsiderării relatiilor noastre externe este întărirea propriilor institutii ale statului.
Starea economică deplorabilă atribuită în exclusivitate neaplicării Constitutiei, mai cu seamă că aparent viata parlamentară a tării era viabilă, însă ca urmare a frâului prea liber (în realitate desfrâul – atrage atentia Eminescu), de care se bucură partidele politice, „În actele cele mai importante, atât cu caracter economico-financiar, cât si cu caracter politic, lipsea vointa reală si sinceră a tării legale.” (p. 296).
Eminescu precizează că în cei 14 ani de alegeri de după 1866, doar votarea Constitutiei nu poate fi pusă sub bănuiala fraudării, iar alegerile de după acea dată au reprezentat o crasă sfidare a regimului constitutional, încât „guvernele, îmbătate de un triumf mincinos, se izolează de natiune.” (p. 299). Concluzia formulată este aceea că „tot ce e între tară si tron devine o fictiune” (p. 300).

5. Ultimul articol care încheie seria Studiilor asupra situatiei a apărut la 24 februarie 1880, în ziarul Timpul (p. I), fără titlu, realizatorii editiei din 1937 intitulându-l Declasarea. Ideea fundamentală a acestui articol e aceea că partidele politice au devenit stat în stat.
Aproape invariabil, ori de câte ori aduce vorba de alegerile parlamentare, Eminescu se opreste asupra unei realităti îngrijorătoare: listele falsificate si libertatea presiunilor supra cetătenilor si nu cea a alegerilor. Nu se poate vorbi de libertatea în alegeri, de vreme ce partidele politice sunt stat în stat, iar adevăratul stat format din clasele pozitive (tăranii, negustorii si meseriasii) nu reprezintă decât „o massă impozabilă si exploatabilă.” (p. 305).
După ce arată cum clasele pozitive augmentează, prin munca fiecăruia, valoarea produsului national, gazetarul se întreabă retoric: „Se poate întemeia un stat serios (…) pe această clasă de oameni fără soliditate (clasa politică – n. n., C. M.) (…), a căror stiintă n-ajunge nici măcar la corectitudinea gramaticală a frazei?” (p. 307).
Si pentru că Eminescu a atras atentia în varii ocazii asupra acestor triste si crude realităti ale vietii noastre social-politice si economice, el se vede nevoit să prevină cititorii că ideile sale sunt escamotate de către gazetarii adversari, care-l catalogaseră ca reactionar cu instincte medievale


Prof. Dr. Const. MIU




Const.Miu    1/14/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian