Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


" Acvariul cu fâtze " un roman metaforă de Nicolae Bălasa

În anii care s-au scurs, înainte si după Revolutie, pe-alocuri, dezolări în ariile epicii românesti. Posibilităti de realizare există, dar un nivel estetic, necesar, în arta unor reprezentări, se impune. Vocatiile scriitorilor nostri din perioada interbelică ne fascinează si lasă loc pentru reflectii nu lipsite de optimism. Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu s.a. captivau pe cititor prin ineditul evocării si prin logos. Pe parcurs, am fost martorii fluturării unor doctrine si unor opresiuni ideologice. Arta era încătusată !
Un impuls daimonic, în acest domeniu, în ultimul timp, îl întâlnim la prozatorul Nicolae Bălasa. Doctor în filosofie, autor al câtorva romane – Blesteme, Pe apa sâmbetei, Puntea frântă si căderea spre niciunde, Mătăniile Alexandrei, Vămile apocalipsei – si a două cărti cu caracter stiintific, Organizarea si functionarea mass-media în Oltenia, Comunicare si întelegere – Nicolae Bălasa, în Acvariul cu fâte se dovedeste un real talent.
Un roman-metaforă în care prozatorul propune largi deschideri în structurile societătii românesti post¬belice si post-revolutionae, cuprinzând reflectii grave asupra conditiei omului în societatea modernă. Acvariul cu fâte este romanul unui artist al cuvântului menit să dezvăluie, în tablouri si inedite imagini, adevăruri vizând existenta noastră cotidiană.
Pe de altă parte, autorul, „un laudator tempora actis“ (evocator al faptelor trecute), pe de alta, personaj implicat în trăiri erotice, politice si sociale, martor în fata istoriei pe care o intuieste sub semnul unor reflectii filosofice.
Acvariul cu fâte, spuneam, este o metaforă gravă, tragică, a existentei umane din zonele arealului carpatin si ale Pontului Euxin. Nu a fost totdeauna asa ! Evenimentele se succed ! Aceeasi realitate poate fi retinută în sfera artei, în mod diferit. „Controversia et saussorie“ – spuneau scriitorii latini – acelasi subiect văzut în mod diferit. Verosimilul, în acceptia aristotelică, trebuie să se afle într-o operă de artă, în mod diferit.

Eroul, Stefi, originar din Bulzestiul Doljului, este prezent în câteva ipostaze : elev la Craiova, student la Bucuresti, bursier în Rhodos (Grecia), implicat în relatii erotice – iubeste pe Elena – martor al unor evenimente derulate în medii citadine si în satul natal. Evoluând deci în aceste zone, bântuite de ostilităti si conjuncturi, el se confruntă conceptual, cu realităti nebănuite. Citadinii nu se mai regăsesc în noianul de lozinci pulverizate în limbaj conventional. Peste tot, rostogoliri de măsti si de false concepte politice. Tăranii, legati încă de traditii sănătoase, rămân la fel de dezorientati si sceptici. Ei afisează încă bunul simt, sunt ponderati. În limbajul lor se strecoară încă ecouri ale unor aforisme arhaice.
O tipologie complexă : Leonora, gazda lui Stefi, femeie echilibrată, marcată si ea de regimurile opresive, Elena, eroina principală, cu erosul si naivitătile vârstei, Gheorghe, tatăl Elenei, prin intermediul căruia se des¬chide o usă spre lumea lui Hipocrat (medicală), Gogu, bunicul Elenei, tăranul întelept si protector ; activistii Bolboros, Tropăneată, Bircă, Martafoi, nepotii Leo¬norei, cu maniere ascunse, marcate de vicii, profitori ai contextului istoric.
Eroii s regăsesc în acelasi acvariu. Drama celor doi tineri – Stefi – Elena (tip feminin cu o etică sănătoasă), îsi găseste expresia în acest complex existential. Sunt generate situatii ce barează atât erosul, specific vârstei, cât si tendintele de realizare a unui ideal. Idilă în timp cu sfârsit elegiac ! În alt plan, în final, imprevizibilul tragic. Povestea de dragoste în roman pare să stâr¬nească ecouri în urbe, motiv întâlnit la Cosbuc :
„Te-am strâns, sărutându-te, Radă,
Târziu într-o noapte de-april,
Azi mai fiecare copil
Ne caută iubirea pe stradă.“
(Romantă după un cântec grecesc)
Avem senzatia că, partial, ne-am putea regăsi si în structura tulburătorului poem al lui Edgar Allan Poe, Anabel Lee :
„Trăia – câti ani s-ar fi scurs de-atunci oare ?
Lângă tărmul acelei împărătii –
O fecioară trăia pe lume, pe care
Numiti-o, pe numele ei : Anabel Lee !
Si mândra fecioară trăia ea de dragul
De a-mi fi mie dragă si de-mă-ndrăgi.“
(v. Marin Sorescu, Jurnal : Romanul Călătoriilor, Edit. Fundatiei Marin Sorescu, Bucuresti, 1999, p. 35.) Îndepărtate paralelisme tematice !

Nicolae Bălasa stăpâneste arta derulărilor scenice, a dialogului vioi si a portretului realizat prin logos si miscare. Reflectiile lui, cum am mai spus, sunt grave si mereu deschise către alte orizonturi de gândire. În plăsmuirea lui epică, imaginar, omenirea se află într-un urias acvariu – un dat universal, care lasă loc pentru eliberări si împliniri.
Autorul ? Un neoromantic cu alte modalităti de revoltă, gândire si expresie.

Nota Observator;
Prezentam mai jos un fragment din acest roman:

Partea I
Adierea unui început de septembrie, în care văpaia lui august încă mai dăinuia, m-a scos, târziu, după lăsatul soarelui, în Piata Publică. Eram răvăsit, dus cu gândul undeva, departe, într-o lume, parcă, neclară. La Geneva, începuse, în dimineata zilei, cel mai mare experiment al omenirii. Radioul, televiziunea făcuseră mare tam-tam pe seama prezentei românilor, oameni de stiintă, angrenati acolo. „Dumneata, ce zici, mamaie ?“ – o întrebasem pe coana Leonora în timp ce îmi beam ceaiul, gazda tineretilor mele, si acum în viată. „E, ce să fie ?! Încearcă ! Oamenii, de mii de ani, tot încearcă, da’ cu Dumnezeu nu te pui !“ – mi-a răspuns ea cu un fel de certitudine ce m-a pus pe gânduri. Mi-am adus aminte de Popper, Karl Popper, filosoful.
– Domnule, cum a văzut el lucrurile, că… a avut dreptate ! m-am mirat, pentru a nu stiu câta oară, în fata unui „eu“, cu mintea parcă de un ceva anume întunecată, încât să nu-mi fie clar mai nimic în viată. Iar de stiut… Ce să mai zic ? Măcar dacă as avea certitudinea lui Socrate : „stiu că nu stiu nimic“, sau luciditatea lui Brâncusi, când a repus în discutie Frumosul, simplificând orice !
Stirile despre eveniment si, mai ales, despre prezenta românilor nu m-au mai entuziasmat, ca pe vremuri. Totusi, am aprobat, în gând, singur, fără să stiu ce, si mai ales de ce, în timp ce am trecut cu privirea de jur-împrejur. Dincolo de prezentul sforăitor, în adâncurile fiintei, locul din fata mea părea mai degrabă o pictură de epocă. Trecuseră câtiva ani. Peste clădiri, peste părculetul din fata Prefecturii, dar mai ales peste oameni. Inclusiv peste mine. Calea Unirii, poteca tineretii, nu mai exista decât în sufletul meu si, probabil, în memoria unor bătrâni tintuiti pe băncile din piatră, un fel de improvizatii ale modernitătii. I-am privit ca pe niste statui, pe care se opresc, din zborul lor haotic, vrăbiile. „E, crezi că ei îsi mai amintesc ? Fie i-a prostit regimul, fie si au pierdut mintile ! În definitiv, la vârsta lor, scleroza nu e mană cerească, dar, ceva ceva, un fel de bomboană pe colivă, tot trebuia să fie, altfel ar fi luat-o razna si mai rău. Da, sau nu ? Păi cum nu, când vine unul si spune că truda ta, suflet frânt si oase rupte, a fost, în cel mai rău caz, pierdere de timp. Adică, un fel de aiureală între a face ceva si a nu realiza nimic.“
De altfel, pretul autoritătilor, pe viata unora, asemenea celor din fata mea, îl văzusem într-una din zilele anterioare, când coana Leonora, de ani de zile, profesor pensionar înainte de vreme, mă rugase să o însotesc până la Casa de Ajutor Reciproc.
– Auziti dumneavoastră, – s-a adresat ea, oftând, unui functionar, pe o ferestrută, un fel de spărtură într-un geam murdar – dati-mi si mie, acolo, un împrumut. Stiu eu… Cât să-mi schimb lentilele astea si să-mi scot un dinte. Si cât să nu rămân datoare pe-aci !… Că nu mai pot răbda ! …Si Dumnezeu nu mă ia ! M-a uitat moartea ! Unde-om ajunge, muiculită, nu stiu ?! S-a sucit lumea !
– Mamaie, păi de-asta m-ai pus dumneata pe drumuri ?! De ce nu spui, omule ? Îti dau eu !… Ne mai facem de râs pe-aici ! Ce zice lumea : Ia uite, mă frate, o puse fiu-său să se împrumute ! Iar eu, numai fiul dumitale…
– Ba ai cam fi, că te-am crescut de mic ! Mda ! …Până te-ai pierdut în lume… Dar e mai bine asa, că poate mor, ai fi pe undeva plecat, iar eu, datoare pe lumea ailaltă, nu vreau… Si-asa mi-e sufletul încărcat ! Cine stie, dacă o avea Dumnezeu milă ?! Of, si de mine !
M-am rosit tot. Mai, mai să îmi plesnească obrazul de rusine.
– Gata, taci si ascultă-mă ! N-o să-mi fii datoare ! Hai, hai, că pierdem timpul si cine stie ce program o fi la ăstia, la stomatologie ! – am tras-o eu de mână spre iesirea din clădire.
„E si asta ceva ! Spune mult ! Te faci dator la o bancă un an-doi, ca să-ti scoti un dinte… ! Mo¬dernitate ! Comedia dracului ! Grija fată de om ! Vai de mama ei ! Dumnezeu cu mila !“ – mi-am zis, în gând, fără a putea să-mi descretesc fruntea si să ridic capul din ce în ce mai greu. Sufletul mi-era amar, chiar dacă fântâna muzicală arunca jeturi jucăuse, pe melodii clasice, iar stropii desenau curcubeie sub lumina reflectoarelor si laserelor, de curând montate. Dacă, totusi, ceva m-a făcut să schitez un zâmbet, mai mult în interior, a fost amintirea. Am privit magazinul Mercur, împânzit de reclame luminoase, si mintea mi-a fugit la cinematograful existent, cândva, pe acelasi loc. Intrai dimineata, la ora nouă, si puteai iesi seara, la orele douăzeci si două. Plăteai o dată si apoi nimeni nu te dădea afară. Totul era să prinzi un loc si să ai un sufletel lângă tine. Strângeri de mână, îmbrătisări discrete si sărutări peste sărutări. Toate pe ascuns. Nimeni nu te deranja. Ieseai de acolo năuc. Ajuns în stradă, orice se schimba. Nu ne puteam tine nici măcar de mână. Regulamente scolare si exigente, unele mai ridicole decât altele ! Dar nici cele din ziua de astăzi, la extrema cealaltă, nu sunt mai prejos. „Doamne, ce vremuri ! Istoria omului, o istorie a extremelor. Parcă suntem blestemati ! Gândim doar în extreme ! Si actionăm la fel ! Rar a acceptat omul calea de mijloc, iar, când a făcut-o, parcă nu a fost în barca lui, că apele sunt aceleasi de la Potop încoace.“
– Domnule, orice am zice, Solomon, primarul de acum, a schimbat fata orasului ! A făcut ceva ! Fântâna, uite-o, se vede, drumurile, apoi parcul, si el… Apropo, de când n-ai mai fost la Debarcader ? – mi-a întrerupt gândurile vocea unui bătrânel din spatele meu.
– Mă, omule, o fi făcut, nimic de zis, da’ a făcut aci, în centru, în ochii lumii, să ne ia mintile. Si iar l am votat, că n-am mai scăpat de tine. În plus, cu banii nostri. Dar, de răbdat, rabdă cam multi ! …Si, auzi tu, de foame, nu de plimbări cu barca prin Parcul Romanescu !
– Bă, Dumitre, eu o dau dracu de treabă ! Dacă n-ai fi trăit si nu ai fi văzut, bă, cu ochii tăi, si pe vremea ălorlalti, ai mai zice ! Ce-au făcut, mă ?!
– Fabrici si uzine ! Se ducea lumea la muncă. Puhoaie ! Agătati de tramvai, pe scara autobuzului… Se duceau…
– Se duceau la dracu !
– E, se duceau ! La întoarcere, beau o tuică… Beam si eu…
– Beai pe dracu ! Bă, eu vorbesc de ăstia de acum, de după… Ăstia, adică Bulucea, că pe-ălălalt nu mai stiu cum îl chema…
– Beau o tuică, asta înainte de a ajunge acasă… Îti punea femeia pe masă o strachină cu ceva… Si, dacă mai aveai un pahar cu vin, om erai !
– Om, pe dracu !
– Dimineata o luam de la început. Adică, aveai un rost…
– Aveai pe… Bă, ai îmbătrânit degeaba ! Hai, că mă scoti din sărite ! Ascultă si tu ! Cântă, mă, cântă fântâna la botul calului ? N-auzi ? E, credeai ? Ce vorbesti, mă ! Nici în visele mele, ăle mai vise, nu as fi crezut !
– Nici eu, dar, dacă ar învia Mihai Viteazul, ăsta de pe cal, ne-ar lua gâtul cu barda, la toti !
– Ba pe dracu si cu tine ! El a fost cu ale lui, noi cu ale noastre ! Eu, unul, o să mor mai linistit ! …Si mai informat ! Uite, o să am ce-i povesti muierii când o să ne întâlnim pe lumea ailaltă.
– Vorba ta, o să ai pe dracu ! După mine, o lume, nu stiu cum să spun… si atât ! Adică… fără rost ! Vine aici, beleste ochii si… Bă, ce-au făcut ăstia… ! Ce-au făcut, mă ? Dar, dacă zici că una, alta, grăbeste-te ! N-o mai răbda biata femeie, fără darea ta de seamă. Mai stii ?!
Am ascultat nemiscat. Muzica, în tot acest timp, îmi păruse a fi în surdină. Ciondăneala celor doi, oarecum, mă amuza. Părea un fel de dialog al surzilor, un spectacol în interiorul unui alt spectacol, în care fiecare era când pe scenă, când în sală, sau deodată în acelasi loc. „Lumea, ca teatru !“ Lumea, pe drumul vietii ! – piesa fără de sfârsit, în care, parcă, toti vorbeau din teama de a nu-si pierde cârma în învârtirea asta, oarecum rotundă, în cer, si aproape de-aiurea aici, pe pământ. Doar eu credeam că tac. În realitate însă, mă prinsesem în acelasi joc. Într-un fel de for interior, probabil pe aceeasi scenă, îmi dădeam cu părerea, ba aprobam, ba dezaprobam. „Domnule, lumea este… si nu poate să nu fie ! – am vrut eu să concluzionez, însă tot ce as fi zis suna a blasfemie, gândindu-mă la Fiinta lui Parmenide. Bine ar fi să pot să tac ! Dar pot ? E, asta e, că nu ! Că si tăcerea e un fel de vorbire. Nu îti dă pace gândul. «Din ce este, cel mai mult gândul este !» Săracul Socrate ! Cât crez ! Otrava i-a închis ochii, dar adevărul l-a lăsat în viată. Parcă i-am auzit soapta pe străzile Atenei, când, într-o excursie, ghidul, o grecoaică limbută, încerca să mă ducă în lumea mirifică a zeitătilor din Antichitate.“
La un moment dat, ca la un semn dirijoral, totul s-a oprit. Apa a căzut în bazinul fântânii si, parcă tot acolo, sunetul muzicii. Abia atunci am observat că piata se umpluse. Mame cu copii în brate, altele cu ei în cărucioare, altii la doar câtiva ani, în grabă, pe role, cei din generatia tânără, un fel de pustime, se sărutau dezinvolt, mai mult sau mai putin senzual, sub privirile celorlalti. Cu alte cuvinte, un amalgam greu de definit, un fel de lume care părea „a veni de niciunde si a se îndrepta spre nicăieri“. Am întors capul. Dumitru si celălalt dispăruseră. I-am căutat cu privirea în ideea de a mă tine, mai degrabă, după ei, decât să mă dizolv în necunoscut, în mijlocul unei multimi la fel de necunoscute. Nu i-am mai găsit. La câtiva pasi mai jos, undeva, în fata usii principale, de la intrarea în magazinul Mercur, acolo, de unde, pe vremuri, începea drumul îndrăgostitilor, un grup de indieni, nord americani, îsi prezentau traditiile. Muzică si port. Un fel de a spune pe ritmuri : „noi încă mai suntem, aveti grijă, dacă vreti să mai fiti !“. În jurul lor, unul de-al nostru. Unul din nebunii la vedere, în libertate. Îsi etala si el existenta, topăind în pantaloni scurti, un maieu si un colt de basma albă pe cap. I se părea a fi genial ! Un artist veritabil, care îsi astepta aplauzele. Îl trecuseră apele si tot topăia. Nimeni nu zicea nimic. Nici măcar nord americanii nu păreau a fi stânjeniti. Ba, mai mult, păreau a fi familiarizati cu sminteala generalizată, chiar si cu forma ei particulară, întâlnită, cu sigurantă, si prin alte părti.
„Domnule, lumea, lumea noastră e mică ! Azi, aici, mai ieri, în mijlocul Mediteranei sau la marginea nu stiu cărui ocean. Ce pustiu de ape si, totusi, de unde ai lua-o, tot la un fel de capăt ajungi ! Te duci, te-ntorci si tot peste tine dai ! Tu, un fel de altul ! Chiar dacă generalizarea nu e tocmai potrivită !“ – mi-am zis în timp ce priveam vestimentatia „misio¬narilor“si mă feream de săriturile si gesticulările smucitului.
Înainte de a părăsi acel loc, mi-am aruncat privirea peste multime, spre Hotelul Minerva. Fostele clădiri, prăvăliile negustoresti si cafenelele, în care se putea bea, pe vremuri, cafea turcească, la ibric, mi-au apărut în minte. I-am simtit, parcă, mirosul. Avea parfum de epocă si izul adolescentei mele, în pragul usii, la prăvălia lui Agop. În realitate, chiar sub ochii mei, după cutremurul din ’ 77, totul dispăruse. „Probabil, chiar si eu, si, poate, de aici grandoarea si mărimea spectacolului. Totul se întâmplă în lumi posibile. Atunci, cândva sau acum ! Acolo, undeva si-aici. Aici si într-un univers, pe care mintea mea ar vrea să-l cântărească si să stie de unde si până unde ?! Câtă povară si el, universul ăsta ! Dacă-l bagi în seamă ! Dacă nu… Dar poti ? Iar nu ! Uneori te rezemi, fără să vrei, de un fel de dungă din cer, si-ti zici : de-acolo vin si aici am ajuns. Oare ?! Si-apoi, ce e aia o linie în univers ? Prostii ! Se tot întreabă omul – vorba coanei Leonora. Si, uneori, săracul, nu întelege nici măcar o femeie dezbrăcată, ascunsă în asternuturi. Dar universul ?!“ – mi-am zis, în cele din urmă, încercând consolarea în timp ce mi-am frecat ochii, usor obositi, de un prezent înselător.
*
* *
„Avea dreptate bătrânul ! Si, totusi, s-a schimbat ceva ! Aici, pe colt, era, parcă, o librărie. S-a desfiintat ! N-o mai fi nevoie de carte ! Ăstia multi, musai să fie si prosti ! Altfel, ar mai săpa ei, la târnăcop, santuri, aici si prin Europa ? Nu ! Cu sigurantă, nu ! Si cum dracu se face, că au ruginit tocmai acum tevile peste tot ! Plesnesc ici, crapă dincolo ! Asta e ! Nu degeaba zice românul : «Mă, nene, cum îti asterni, asa dormi». Dar nu tot timpul ti-asterni tu ! În locul librăriei, s-a înfiintat o bancă. «În definitiv, bună si ea ! Profit pe termen scurt !» – mi-am zis si am încercat să trec dincolo de multimea din ce în ce mai densă.“
Parcul din fata Primăriei era luminat ca ziua. Jurai că puteai găsi acul în iarba tunsă scurt si proaspăt stropită. În jur, mirosea a Occident. Desene florale si parfum de crizanteme, asemănător cu cel din grădinile capitalelor apusene. Pentru o clipă, mi am adus aminte de Luxembourg. Acolo, mai văzusem, la alte dimensiuni, un spectacol de culoare, dar, parcă, pentru un alt fel de lume.
„S-a sters totul !“ – mi-am zis, în gând. „Cine îsi mai aduce aminte că, în urmă cu nouăsprezece ani, aici, în parc, si pe stradă se postaseră, fată în fată, armata cu blindate si un altfel de multime ? Una flămândă si umilită ! Parcă asta de acum e deosebită ? Tot un fel de nuantă !“
Copil fiind, fugisem de la scoală. Eram în colt, la Casa Albă. Desi nu se trăsese încă nici măcar un glont, parcă plutea în aer miros de praf de puscă. Încruntarea soldatilor mă făcea să-mi imaginez caldarâmul scăldat în sânge. Intuisem că totul era o chestiune de timp, când valul creat în multime, la vestea sosirii generalului Rosu, era gata-gata să mă sfârtece în geamurile vitrinei sparte. M-am strecurat prin lume si, tot într-o fugă, am tinut-o până spre casă. Coana Leonora era îngrozită. Nici nepotii ei, Petre si Ionică, elevi, ca si mine, nu ajunseseră. Doar Elena, în cămăruta ei, fata lui nea Gheorghe, o consăteancă abia plecată din sat, si ea elevă la liceu, stătea zgribulită si speriată. Când m-a auzit, a iesit în pragul usii.
– Ce este, ce se-ntâmplă ? Tata e singur. Mie mi e frică ! Of, dacă apucam să plec odată acasă ! Dar tu, nu, că plecăm mâine, si uite, acum ! Spune, ce e ?
– Nimic, adică nu stiu ! Bine nu e ! Multimea din centrul orasului mă sperie !
– Ai fost acolo, deci ? Afurisitule ! Ce-ai căutat, mă, împelitatule ? Să mă bagi în bucluc ?
– Mamaie !… Ho ! Adică, stai, că m-a luat valul ! Lume multă ! Ce să faci ? Ăia vor ceva ! Vor ! Asta e, că vor ! Vor ce nu au ! Si-o vrea binele, că… !
– Mă, mamă, voi sunteti ca si copiii mei ! Ei or vrea, că nu e una, alta… Iar răbdarea are limite ! Dar voi ?! Vouă ce vă lipseste ? Că m-am făcut luntre si punte ca să nu răbdati ! În plus, am o res¬ponsabilitate, că de-aia v-am primit aci !
– Să nu răbdăm, i-auzi ?! Mamaie, lasă-l ! Lasă-l să-mi spună ! Hai, ce facem ? Plecăm ? Hai si tu ! Te rog, hai acasă !
– Măi, fetito, unde să pleci ?– s-a înfuriat Coana Leonora – Vrei să te joace ăstia în picioare ?
– Si tata ? Ce stii dumneata ? – a început Elena să plângă.
– Tata, ai ! ? N-ai, muiculită, minte neam !
– Adică, deloc, cum s-ar zice, nu ? Asa deci ?! Asa crezi dumneata ?! – m-a scos din sărite grija ei, alta decât cea pe care o văzusem, ani de zile, pe chipul său abătut mai tot timpul.
– Pui mic, gata, ia ce ai de luat, si, dacă vrei, hai !
Fata mi-a sărit de gât. Nu mă asteptam. Un fior m-a străpuns din crestetul capului până în vârful picioarelor. Copil ce abia terminase, la tară, clasele primare, era atât de firavă că, agătată de mine, părea mai degrabă un fulg. Totusi, i-am simtit sânisorii. Erau mici, ca niste merisoare ce le vindeau muntenii pe la noi prin sat. Si fierbinti, fierbinti ! Coana Leonora a mutit, iar eu m-am făcut purpură, culoarea mătăsurilor scumpe de pe vremea vechilor fenicieni !
– Mă, mă împelitatilor ! Ia uită-te la ea ! De-o schioapă si, hat de gâtul băietilor ! Nu te spun eu lui taică-tău ? Ai ? Ce zici ? – s-a repezit coana Leonora la noi.
– Mamaie, mamaie, el e ca si… – a vrut ea să se explice în timp ce mi-a dat drumul, dar am între¬rupt o.
– Păi, nu-i spui ? Cine te tine ? E fata mea ! – am glumit eu în încercarea de a o linisti. Ori nu mai tii minte că eu ti-am adus-o aci, în gazdă ?
– Mă, tu să taci ! …Nu i s-a uscat nici buricul si i-auzi, fata lui ! Să nu te atingi de copilă, că îti frâng picioarele ! Gata, fiecare în camera sa ! – a poruncit, aspru, coana Leonora. – Să vină si derbedeii ăia ai fie-mii, si să nu aud pâs ! Că vă omor cu mâna mea decât să vă schilodească ăstia ! Înteles ?
– Da si nu prea ! Dar să zicem… – am mormăit eu si am făcut câtiva pasi spre camera mea.
Elena nu a înteles intentiile mele si s-a întristat. I-am făcut, subtil, cu ochiul :
– Hai, du-te !
– Păi, si ?…
– Si ?! Sărim pe fereastră ! …i-am soptit – Că n o intra peste noi. Iar dacă… Până atunci, o să fim departe !
A zâmbit din nou. Lucrusoarele noastre, mici măruntisuri, intrau în câte o pungă de plastic pentru fiecare.
Câteva clipe mai târziu, deodată parcă dintr-un trecut frământat, si totusi al nostru, am sărit, pe fereastră, desculti, într-un viitor sperat, călcând, în soaptă, prezentul, pentru a nu ofensa clipa.
– Hai, că n-a auzit ! Doamne, ajută ! – i-am soptit Elenei în timp ce am luat-o de mână si, în vârful picioarelor, ne-am furisat pe sub ferestre. Am iesit din curte. Pe Câmpia Izlaz, lângă Biserica Madonei, undeva, mai jos, acolo unde stăteam, nici tipenie de om. Casele păreau mohorâte si învăluite n tăcere. Nu se aprinseseră încă nici luminile, chiar dacă înserarea, în acea zi de douăzeci si doi decembrie, 1989, la numai trei zile înainte de Crăciun, căzuse parcă mai devreme. Doar la coana Leonora, un crâmpei de lumină, palidă-gălbuie, de la un bec, un fel de lumânare modernă pentru economii, răzbea dinspre bucătărie. Probabil atunci, când noi, tusti în grădină, ea ne pregătea ceaiul, feliile de pâine unse cu margarină si gem de prune.
Am luat-o spre căminele studentesti de la Agronomie. La câteva sute de metri de gazda noastră, ne-am oprit. Eu mi-am tras niste bocanci butucănosi în picioare, iar Elena, niste tenisi, si ăia rupti, de parcă pentru ea era toiul verii.
– Păi, în ăstia ? – am întrebat-o în timp ce, parcă, m-au luat frigurile. Nici ai mei nu sunt mai breji, dar măcar nu înghet.
– E, si cu tine ! Altii n-am ! Asta e ! – m-a privit, jenată. Poate o fi făcut rost tata de ceva bani… Zicea că vinde o capră. – a ezitat ea. Si o să am, în seara de Crăciun, cizme. Vine Mosul ! Mi-a promis ! Îti dai tu seama ? O să am si eu cizme ! …Desi, of, iezisorii ! Fără ei, parcă n-o să mai vină primăvara ! Sau o să vină în altă parte, iar, la noi, cine stie când !
– Siit ! Că o să vină ! – am strâns-o eu de mână, când ne-am apropiat de Grădina Mihai Bravu, în timp ce, alături ei, la sediul militiei, se îmbarcau masini cu soldati si ofiteri. Să stii că nu e a bună ! Ce ne facem ?
– Hai să o luăm… Pe unde s-o luăm, Doamne ? – s-a speriat ea. Ce vor ? Cine sunt ?
– Ei, ce ?! Balamucul ăla din centrul orasului ! Ia stai ! Ascultă !
– …
– I-auzi ! – am îndemnat-o eu, din nou, în timp ce ne-am ascuns, din văzul lumii, după niste boscheti spre capătul grădinitei.
– Mda ! Ca un vulcan !
– Pui mic, parcă ai fi un om mare !
– Am învătat la scoală. Când e gata, gata să erupă, tremură până si aerul din jur. Apoi odată, uuuu si buf ! Foc si fum ! Până la cer ! Pietre si lavă ! Pârjol, peste tot !
– Ai imaginatie, nu glumă !
– Mi-a povestit si bunicul, adică tata lui tata, că a fost la război. La ultimul Război Mondial !
– Si ce are una cu alta ?
– Păi are, …are si nu prea ! – a ezitat ea. – Dar si acolo, uuuu !, Si buf ! Si poc ! Picau bombele din cer… Si… si ce să o mai ocolim ?! Prăpăd ! Asa zicea tataie ! Tu ce zici, o să fie iar război ?
– Doamne, fereste ! Război ? De ce război ? Muscă-ti limba si hai !
Tinând-o de mână, ca un frate mai mare, am făcut mai întâi câtiva pasi linistiti, încât să nu atragem, prea mult, atentia celor ce alergau dinspre Craiovita Veche, un cartier mai prăpădit al Craiovei, spre centrul orasului. Când am ajuns aproape de clădirea tribunalului, am rupt-o si noi la fugă, chiar dacă în ea, peste tot, luminile erau aprinse. Nu ne am oprit până spre Calea Severinului. Am traversat apoi pe lângă clădirile ponosite, ce asteptau, triste, să fie dărâmate, spre autogară. Străzi înguste, la fel ca si a noastră, păreau pustiite. Când am ajuns în fata gării, am răsuflat si eu si Elena, oarecum usurati. În realitate, si unul si celălalt tremuram din toate încheieturile, chiar dacă, cel putin mie, siroaie de transpiratie mi se prelingeau pe sira spinării, iar aburii îmi ieseau pe gură, ca pe cosul unei loco¬motive de epocă. În autogară, învălmăseală. Nimeni nu stia dacă mai circulă masinile, dacă se mai putea pleca de la oras spre sat sau invers. O stare de spaimă, dar si un soi de nevroză era, într-un anume fel, haina care învăluia tot. Cei îndreptătiti să pună în miscare sistemul, parcă erau năuci. Navetistii, marea majoritate muncitori ai santierelor, trecuti si ei prin urletele din centrul orasului, se manifestau, la întâm¬plare, fie singulari, fie în grupuri.
– V-a luat mama dracu ! Gata cu voi ! Ati furat destul ! Bă, acum o să dati tot înapoi ! E, acum e acum ! O să crăpati de oftică ! – se amuzau si acuzau, în acelasi timp, cei mai multi, oarecum ametiti de sticla cu alcool, doza lor zilnică de curaj sau inconstientă spre ziua următoare, procurată din timp pentru drumul de întoarcere spre casă.
– Jos Ceausescu ! Mama voastră, cu el cu tot !
– Mai asteptăm, mă, mult ? Unde-s, bă, masinile ălea care ne duceau spre cele mai înalte culmi ? Ai ? Fir-ati ai dracu cu el cu tot ! – a îmbrâncit un oarecare pe impiegatul de miscare, un pirpiriu îmbrăcat în uniformă, ce părea, în lumina farurilor, alb ca varul.
– Bă, dati drumul la masini sau vă dăm foc ?! – a amenintat un altul.
– Răbdare ! Oameni buni, răbdare ! – abia a putut zice unul dintre soferi. Să primim dispozitii si mergem !
Si eu si Elena asteptam zgribuliti. Pentru o clipă, m-am gândit la coana Leonora, gazda noastră. Trecuse ceva timp de când plecasem si, cu sigurantă, ne observase lipsa. Mi-o si imaginam vânătă de supărare, tremurând, tunând si fulgerând. „Mă, împelitatilor, vă rup curu’ cu nuiaua. …Că mi ati mâncat zilele ! Ia uite-i ?! Bată-vă norocul să vă bată !“ Fără să vreau, mi-am frecat mâinile. Nu aveam indispensabili si am simtit cum tremur tot. Într-un anume fel, însă si de furie si de frig. Am privit-o pe Elena. Purta o hăinută, un fel de canadiană improvizată.
– Nu, mie nu mi-e frig ! – a încercat ea să mă convingă, intuindu-mi privirea, chiar dacă sufla în palmele strânse pumnisor, o idee mai mare decât un ou de rată. Vreau să mergem acasă ! Stii ce ? Hai pe picioare ! Până se lămuresc ce si cum, noi ajungem. Ce zici ?
Am privit-o cu teamă, oarecum speriat, si m am întrebat ce anume o chema acolo, când, logic vorbind, mai simplu mi-ar fi fost să o iau din nou de mână si să ne întoarcem în oras, pe Câmpia Izlaz, la gazda noastră. Pentru boroboata făcută, mai usor mi se părea a suporta o chelfăneală, chiar si în locul ei, însă, după aceea, puteam fi la adăpost. Elena mi-a simtit nesiguranta.
– Vreau să ajung acasă ! – a bătut ea din picior, îndârjită. – Mi-ai promis ! Te rog !
– Draga mea !…
– Păi, da, o întorci ?!… Nu mai sunt ,,pui mic !“… Că nu mai vrei să mergem… Să mergem pe jos…
– Treizeci, patruzeci de kilometri pe jos ?! Eu cred că tu… Doamne, iartă-mă ! Noi doi, pe drum, în miez de noapte ?! Si balamucul ăsta, peste tot ! În plus, or fi lupi, porci mistreti… Stafii !… E, dacă sunt stafii ?… Sau eu stiu ce-o mai putea fi ?!
– Zii mai bine că nu ai curaj ! Mă gândeam că esti si tu mai mare, că esti bărbat !… – a fost ea, pentru o clipă, si ironică si supărată pe mine. – Pe vremuri, nu erau masini. Lumea venea si se întorcea de la oras, pe picioare. Făceau un fel de plimbare…
– Stii tu ?!
– Păi, stiu, află că stiu !
– Ti-a spus bunicu-tău ! Că numai ăla ti-a băgat în cap tot felul de baliverne !
– Stii ce ? Bunicul meu e om în vârstă ! …Si nu se cade ! Dacă nu mai vrei, poti să te întorci ! Abia te-asteaptă coana Leonora ! Bâta… o fi după usă ! Eu, una, vreau acasă. O să fac ce face lumea !
– Of, lumea asta ! Lumea… de când e lumea… Un fel de nebunie ! Acum, mai rău ! Nu vezi ? N-ai ochi ? E vreunul zdravăn la cap ?
– E, si ? Ce îmi pasă mie ? Până mâine, … adică ce zic eu până mâine ?… Oricum o să le treacă. Si… cineva o să-i si potolească. Păi ce, sunt de capul lor ? În plus, eu sunt un copil. Nu are nimeni cu mine nimic !
– Asa crezi tu ! N-ar trebui, că… ce ar avea ? Dar dacă, nu cumva, uite, din întâmplare, la necaz, deodată li se năzare că, din cauza unora ca noi, sunt ei pe drumuri ?! E, ce zici ?
– Să zic ? Tu nu auzi ? Ceausescu… alte ălea. Eu vreau…
– Dacă vrei, ce să fac ? Vrei ! Mai tremurăm ce tremurăm, că tot o face toată lumea… – m-am răzgândit eu pentru o clipă – „…Dar, oare, chiar tremură ?“ – m-am întrebat, cu gândul la frica din fiecare si mai putin la gerul ce se lăsase, si iarăsi mi am frecat mâinile.
Atunci, nu am înteles mai nimic. Autogara mi se părea un amestec ciudat, o lume parcă fără lume, scoasă din timp, scoasă din rost. Cu alte cuvinte, fără cârmă. Pentru unii însă, probabil, abia atunci legată, din nou, la ochi. Imaginea unei vieti cel putin prospere si ordonate, cu câtiva ani în urmă, îmi părea a fi doar în orasele tării, chiar dacă si celor de la sat li se trâmbitase binele si viitorul, la tot pasul. Pro¬pagandă ! E, tocmai acolo, în propagandă, în slugile sistemului, voiam să descifrez frica. Mi se părea că în ea îsi avea rădăcinile tot ce se întâmpla în acel moment, în acest sentiment si în starea de lehamite nestăpânită. În mintea mea, atunci, eram tentat să cred că cei ce slujiseră regimul si, vrând–nevrând, îsi linseseră, zi de zi, mâinile băgate până la cot în mierea, doar a lor, acum, la judecata de apoi, tremurau ca varga. „Să vezi ce n-ai văzut !“ – îmi tot repetam în gând. M am înselat ! Ei nu erau la vezeală. Pregătiti din timp, departe de ochii lumii, îsi repuneau, abia acum, ce-i drept, cu un altfel de teamă, lumea în propriile lor tipare.
Cel mai puternic sentiment, frica ! – aveam să aflu mai târziu, la scoală, studiindu-l pe Nietzsche. Cu nuante însă ! – ar fi trebuit să adauge maestrul si, sentimentul, desi subiectiv, ar fi avut structură conceptuală si chiar caracter universal.
*
Târziu, când spre Valea Rosie, un alt cartier al Craiovei, vecin cam cu toate unitătile militare, se auzea doar zgomotul armelor, iar gloantele cu trasor le confirmau prezenta în întunericul noptii, soferii au tras masinile la peroane. Lumea a dat buzna si s-a înghesuit în ele. Peste tot, urlete si înjurături. Cu alte cuvinte, un vacarm de nedescris. Pentru o clipă, am pierdut-o pe Elena din mână. M a cuprins o spaimă cumplită. Am tipat cât m-au tinut puterile. Mi-a răspuns tot tipând. Aproape cătărată pe spatele unui călător, era la o palmă de a intra în masină. Am urmărit-o cu sufletul la gură, până am fost sigur că nu i se poate întâmpla nimic. Când am zărit-o stând pe un scaun, lângă usa de la intrare, aproape că îmi venea să plâng de bucurie. În toată nebunia aceea, ea îmi părea fericită. M-am linistit. Am asteptat să urce toti. În cele din urmă, am intrat si eu. Când m-am văzut în masină, am avut însă sentimentul con¬damnatului care nu stia cum îi fusese sortit sfârsitul. O clipă, chiar m-am gândit la faptul că cel mai usor de redus pentru totdeauna la tăcere ar fi fost îmbarcarea noastră. Câteva gloante rătăcite, venite de te miri unde, ne ar fi făcut să ne omorâm ca bestiile. Iar, după aceea, linistea ! Una dorită de cei ce voiau să lucreze ,,spre binele natiunii“.
*
* *
În cele din urmă, am plecat. Scrâsnind parcă din toate încheieturile, masina a iesit din autogară. În interior, toti, ca sardelele.
– Vino aici ! – a strigat Elena.
– As veni, dar unde ?!
– Mă tii pe mine pe genunchi !
– Du-te mă, băiete, dacă tot te roagă fata ! Se mai face putin loc, altfel murim !
– Stai, mă, locului ! Vezi, că mă calci pe picioare si… ! Că nu vă mai potoliti ! Niste gură cască ! Măcar noi avem servici !
Nu am zis nimic. M-ar fi putut costa.
– Avem pe dracu ! Eu n-am mai luat leafa de vreo trei luni. Si, poimâine, e Crăciunul ! Vai de mama noastră ! – si-a zis, ca pentru el, unul din spatele meu.
Cu greu, în cele din urmă, am ajuns la Elena. M am asezat pe scaun si am luat-o în brate. Peste noi, plasele cu haine. Când am cotit spre drumul Vâlcei, mi-am aruncat, din nou, ochii pe geamurile masinii. Casele păreau înmuiate în tus. Nici tipenie de om si nici măcar o lumină ! Cei care prinseseră un loc pe scaun, deja motăiau. O duhoare de haine ponosite mă strivea. Am oftat. Doar Elena a sesizat. Si-a trecut mâna pe după gâtul meu, ca si când ar fi vrut să spună : „răbdare, că acum ajungem“, apoi s-a agătat de spătarul scaunului. Totusi, îmi era cald, iar ea mi-a simtit disconfortul.
– Sunt grea ? – m-a întrebat, în soaptă, la ureche.
– E, si cu tine ! Aglomeratia asta… Mă sufoc ! Dacă si-ar spăla si ăstia măcar picioarele, din două în două zile, acum starea noastră ar fi de două ori mai bună.
Fata a zâmbit.
– Lasă, bine că am scăpat din iadul ăla ! Cine stie ce se mai întâmplă ?
– Si coana Leonora ? – am regretat eu. Trebuia, totusi, să-i spunem !…
– Ne-ar fi legat de pat ! Era în stare, ascultă-mă !
– Mda ! Dar, după vacantă, …tot la ea ne ntoarcem !
– E, o să ne cam ia de urechi si apoi o să-i treacă…
– Asta nu ar fi nimic ! Dacă ne dă pe usă afară ?… Unde mai stăm ? Si iarna ! Primăvara, găsesti mai usor o cameră ! Acum, se ard lemne ! Cheltuieli în plus !
– Până atunci, mai vedem noi… O să-l pun pe tăticutul meu să-i dea un telefon si… o să ne ierte… Ai să vezi, o să ne ierte ! – a repetat ea încrezătoare.
Am tăcut. De cum am trecut de termocentrală, ne-a izbit mirosul îngrozitor de la crescătoriile de păsări din Simnic.
– Cum or putea trăi oamenii ăstia aici ? – m-a întrebat Elena.
– Si dacă n-ar putea, unde să se ducă ? – am întrebat-o, la rându-mi.
Aproape că ne-am sufocat. Câteva clipe, nu am putut respira. Nu mi-a răspuns. Nici nu avea cum, desi, uneori, chiar la vârsta ei, mă uimea. Crescuse mai mult pe lângă bunici si de la ei învătase, fără să vrea, viata. Nevoia o pusese, de mică, la încercare. Nu plecase încă la scoală, în clasa I, când, singură acasă, de foame, îsi făcuse, pentru prima dată, pâine. O copsese pe vatra încinsă. În spuză, tăciunii, pe jumătate stinsi. Îmi povestise, într-o seară, după cină, la coana Leonora, când m-am dus să-i cer, cu împrumut, niste cerneală. O spunea cu nonsalantă. Ba chiar cu o oarecare mândrie ! Atunci, mi-am dat seama că pe mama sa, Elena nu o mai tinea minte. Murise când, probabil, abia putea să o tină de fustă. Eu, da !
– Pui mic ! – am încercat să o alint, cu vocea stinsă.
– Stii că-mi place ?!
– Ce ? – am întrebat surprins.
– Cum îmi spui tu ! I-auzi : „pui mic !“ – mi-a zis în timp ce si-a lipit obrazul de al meu.
Am privit în ochii ei ca în adâncurile unui lac de un verde-albastru, pe care se adunaseră, la taină, pestii.
„Dacă într-o zi am să mă îndrăgostesc de ea ?!“ – m-am rusinat eu si, copilăreste, cred că obrajii mi au luat foc.
– Arzi ! Să nu răcesti ! I-auzi, ,,pui mic“ !
Am zâmbit discret. Pentru o clipă, mi-a venit în minte acvariul cu pestisori din holul de la intrarea în casa Leonorei. În el, plante, scorburi în pietre ornamentale si niste carasi argintii cu pete rosii pe cap, un fel de fâte vesnic dezinvolte, cu poftă de viată. Le analizam, uneori, minute în sir. Rar se întâmpla să vină vreunul mai spre marginea vasului si să mă privească. Atunci când însă gazda mea se apropia de ei si întindea mâna deasupra apei, erau în stare să îi sară în palma făcută căus. Pe ea o si cunosteau, o si iubeau. Uneori, ridicam si eu mâna la fel ca ea. Fâtele se agitau o idee, apoi îsi vedeau de ale lor. Deveneam gelos.
– Stii ce ? De astăzi, n-am să îti mai zic „pui mic !“
– Dar cum ? – a tresărit Elena.
– Uite, fâtă mică ! Păi, nu ?
– Hai, mă ! … Cum ,,fâtă ?“ …Că sunt prea mică ?
– Esti si nu prea ! … Cum Dumnezeu să-ti spun… Si totusi, esti ! – m-am bâlbâit si mi-am aruncat, din nou, privirea pe fereastră.
Urcam, cu greu, dealul Simnicului, pe lângă releele televiziunii. Motorul masinii gemea. De sus, am privit înapoi, spre vale. Orasul părea un mic platou. Dincolo de el, tara, marele platou ! Pe el, în acel moment, istoria, o penibilă figuratie. În rest… !
*
* *
Sus, si noi si soferul am răsuflat usurati. Nu mai fuseserăm nevoiti să coborâm din masină si iar să ne jucăm în picioare, la o nouă urcare. Când mi-am reamintit de vacarmul, pe care îl lăsasem în centrul orasului, de tiuitul armelor care încă se mai auzea înfundat, undeva, departe, în noapte, am avut sentimentul că urcasem viu, cu Elena în brate, parcă spre cer, la Dumnezeu. După un timp, liniste deplină. Doar masina scârtâia, greoaie, si motorul ofta la fiecare schimbare a vitezei. Unul din navetisti asculta în surdină la un mic aparat de radio. Stiri care mai de care, îndemnuri, unul după altul, pe postul national, le percepeam fără a le deslusi. Nimeni însă nu-l întreba nimic. Navetistii păreau amortiti. După scandalurile din autogară, mutiseră. Parcă nu-i mai interesa nimic. Motăiau si atât.
– Dă, domnule, drăcia aia mai tare, să auzim si noi ! – l-am rugat eu pe cel ce avea aparatul.
S-a făcut că nu mă aude. Mai mult, nu a schitat nici măcar un gest. Dar nici cei din jur. Toti tăceau. Parcă, dintr-o dată, s-ar fi temut unii de altii. Frica îsi spunea cuvântul. Le intrase în oase, în sânge, în creier, peste tot. „Taci, că îti pierzi pâinea !“– devenise o formă de a fi. Si asta nu ar fi fost nimic. Ceva m-a făcut să fierb. Îmi venea să urlu, însă am mutit parcă trăsnit de acelasi sentiment. Frica ! Mi am concentrat însă auzul. În sfârsit, am înteles bine că dictatorul fugise, că fusese prins, că poporul era liber, si-am vrut să strig : „am scăpat, oameni buni, am scăpat !“ Nu am îndrăznit. În brate, o tineam pe Elena. Pentru o clipă, mi s-a părut a fi cea mai gingasă făptură din lume si-mi era mai bine asa. Am strâns-o, usor, de mână. Părea anesteziată. Se gândea, probabil, la ai ei. Privea doar din când în când prin geamurile masinii, pentru a identifica locurile, apoi îmi soptea la ureche :
– Mai e putin ! Pădurea Gruitei, la un pas ! Coborâm la Picături… si-apoi urcăm dealul spre Bulzestiul nostru.
– Asa e ! …Dar mai avem ceva drum ! – am aprobat-o eu când am zărit, în noapte, turla bisericii de pe dealul Motociului. Din nou, am ciulit urechile.
– Auzi ? Tu auzi ? – am întrebat-o.
– Da… clopotul bisericii ! Noaptea ! Aud, dar de ce, Doamne, iartă-mă ?!
– E, de ce ?! S-o mai destepta lumea ! Mă gândesc si eu… Că doarme cam de mult, altfel, vorba ta : de ce ?!
*
* *
Chiar si când am coborât coasta la Gura Racului, în Bulzesti, se auzea glasul clopotului. Părea însă, parcă, mai înfundat. Venea mai din adâncuri, dinspre satul cel vechi, dispărut cândva. Rămăsese acolo, semn lui, doar biserica din lemn si cimitirul cu lilieci.
„Ducea-v-ati la Lilieci !“ – blestema unul, altul, prin sat, când nu mai putea răbda, si aproape toti, primăvara, în fiecare an, când se măsurau iarăsi curtile. Ordin de la Tropăneată, presedintele c.a.p. ului, si de la mai marii tării, capi pe la judete. De la cei cu grija fată de om ! Nu cumva să li se dezlipească burta si, de-aici, probleme cu cocoasa croită la comandă, de cum s-a linistit Al Doilea Război Mondial.
– I-auzi ! Clopotele ! Si la noi, ca peste tot ! – i am atras atentia Elenei.
– Le-aud ! Bine însă că am ajuns. În rest, îmi spune el, tăticutul meu, de ce bat noaptea.
– În seara asta, că mâine s-ar putea să tacă ! – am completat eu, cu gândul la zilele ce aveau să vină.
– Păi, o să tacă ! Trebuie să tacă, nu ?
Nu i-am răspuns. Nu stiam, de altfel, ce să-i spun.
Prin sat, masina a oprit din loc în loc. Oamenii au coborât, unul după altul, aproape de casa lui. Din dosul perdelelor sau din pridvorul casei, fiecare îsi astepta, cu teamă, pe al său. La fel si nea Gheorghe, tatăl Elenei. L-am zărit stând în pragul usii.
În statia de autobuz, după ce s-au împrăstiat oamenii, la numai câtiva pasi de casa ei, Elena m-a îmbrătisat, apoi ne-am despărtit. Era un fel de a-mi multumi. As fi vrut să o sărut măcar pe obraz sau pe frunte, însă m-am multumit cu o strângere de mână si am plecat.
– Ne vedem mâine ! Să vii că o să taie porcul ! Te-astept ! Auzi, să vii !– a îndrăznit ea, copilăreste.
Când am intrat în casă si le-am povestit alor mei despre tot ce se întâmpla în oras, au rămas muti.
– Ia vezi, femeie, difuzorul ăla merge ? – a între¬bat bunicul meu.
– Nu merge ! Să tot fie o săptămână de când… – a răspuns Ioana.
– Mă, tataie, umbli si dumneata prin lume si… ! N-ai simtit nimic ?
– Când umbli după o pâine până ametesti… Sărăcia îti ia mintile ! În plus, de când am îngropat o si pe mumă-ta si pe taică-tău, nu-mi mai arde de nimic.
Cu toate astea, cele auzite de la mine l-au îngrijorat.
– Nicolae trebuie să stie mai bine ! Îi tot ascultă pe ăia de la Europa Liberă !
– Merg si eu !
– Mă, tată, treburile astea sunt si nu prea, pentru tine ! Dar, ce să zic…, dacă vrei…
– O fi sau nu, hai ! – l-am îndemnat eu, chiar dacă oboseala îsi spunea cuvântul.
La vecinul nostru, am ascultat până târziu, când pe un post, când pe altul, tot ce se întâmpla în tară. A doua zi, cu noaptea în cap, ne-am dus să tragem împreună cu el, din nou, clopotul.
– Bă, Costică, gata, ăsta e sfârsitul ! Ascultă-mă pe mine ! Am fost la război si-n est, cu nemtii, si-n vest cu… Am trecut Prutul, Nistrul, Tisa, apoi Hronul, Nitra, Vagu, Morava. Bă, Tatra Mică si Tatra Mare !… I-am închis ochii lui Grigore Dulu¬man. Căzuse împuscat. „Trage, trage, mă cama¬rade !“ – te implorau cei sfârtecati de schije. Război ! Chinuri ! M-au împuscat si pe mine, – parcă ti-am mai spus – dar am scăpat. Războiul, vai de mamă de om ! Însă parcă tot ce au făcut ăstia e si mai rău ! E împotriva firii ! Bă, ani de-a rândul ! Si, când o tii asa, odată, tot ce faci se întoarce împotriva ta ! Asta e ! N-au lăsat si păcătosului o portită spre viată ! Să-si crească linistit copiii… Să fie liber si stăpân pe-ale lui. Că de-aia l-a lăsat Dumnezeu om ! Dar, vorba unuia cu carte : „Domnule, ce s-a înmultit lumea, dar oamenii, deloc !“
– Adică, lume multă, dar oameni, adică oameni, oameni, neam !
– E, mă, Costică, asa ! …Că mai umbla, odată, de mult, unul, în ziua mare, cu lumânarea aprinsă, pare-mi-se, prin Atena, să găsească tot un om, si, vorba ta, nimic ! Mi-a spus frate-meu Mărin, poetul, …sau George… ?! Ori unul, ori altul, tot aia e ! Au citit ei nu stiu unde…
– Or fi citit, că de-aia au carte !
– Asta e altă poveste ! Mă, ăl mai mare lucru, pe lume, e să fii om !
– Asa ! …Si vorba, vorbă să fie !
Mai acum vreo câteva zile, vine ăsta… ăsta, mă, de e primar acum, si-mi zice : „Nicolae, ai pus pri¬vata pe pământul colectivului ! Săptămâna de vine – adică asta – dac-o mai văd acolo, îti fac proces verbal !“
– I-auzi, te amendează ! Ăsta om e ? Păi, el stie că de acolo, de dincolo de gard si până spre baltă, a fost pământul tău ? …Si cât ai dat la colectiv !?
– Am dat ?! Au luat ! Parcă a dat careva ?!… Au luat ăstia care n-aveau nici izmene pe ei ! Tremurau, că ne pricopsim noi ! Nu tii minte ?
– E, nu ?! Întâi au luat caii ! De, dusmanii de moarte ai Revolutiei Agrare ! Si-apoi, salam si bocanci ! Ca să vezi ! Si-apoi, cu câinii ! I-ai ! Si… tot la tăbăcit ! …Că mi s-a rupt sufletul ! Dac-o mai tineau asa, ne tăbăceau si pe noi !
– Mai stii ? Pe la Canal, pe la Gherla sau Poarta Albă… Am scăpat că aveau nevoie de slugi, altfel… O viată, 50 de ani, slugi !
– E, ăstia, vorba ta, oameni sunt ?! – a întrebat si bunicul, parcă dus cu privirea într-o altă lume. Nicolae, trage, mă, trage clopotul să se ridice satul ! Poate schimbăm si noi ceva ! Că lumea se schimbă, se-nnoieste ! Si dacă noi nu, tot cârpiti, tot în zdrente rămânem !
– Câtă vreme, cârpaci ne e cârmaciul, ne merităm soarta ! Asta e ! – a repetat Nicolae, mâhnit, printre bătăile clopotului : bang ! …bang ! Mă, Costică, adevărul e că nici nu ai cu cine !
Tataie a tăcut. Si eu am rămas gânditor si zgribulit. Doar vecinul nostru s-a încovoiat, din nou, cu sfoara clopotului înfăsurată pe după mână, gata, iar, să-l tragă. Dintr-o dată, bubuitul unei pusti a răsunat de-a lungul văii Bulzestiului. Ne-am speriat.
– Cine să fie ?
Nicolae a numărat pe degete. Îi stia pe cei ce aveau arme. Toti, activisti de partid comunist.
– Mă, Costică, hai, că ăstia sunt în stare să ne facă ciur ! Si nu mi-e de-aia, dar ,am scăpat de pe front si nu vreau să mor împuscat, aici, ca un câine legat !
*
* *
Am ajuns din nou în sat. Drumul principal era aproape pustiu. O stare de încordare si de neliniste plutea, parcă, deasupra caselor. Oamenii păreau a fi împărtiti. Cei mai multi îsi vedeau de-ale lor. Totusi, cam la a patra sau a cincea casă, din spatele gardurilor, cineva trăgea cu urechea. Erau din cei care făcuseră pact cu diavolul pentru a trece mai usor puntea. Dincolo de ei însă, cu sigurantă, era un delator, prin însusi felul său de a fi.
– Hai, noroc, bă Costică ! De la cimitir, ai ? Ne trageti clopotele ?! Si noaptea si ziua ! Bă, ascultă mă pe mine, trageti a rău ! Si răul tot pentru voi o să fie, că pe tovarăsii… Mai bine ti-ai vedea de ale tale ! …De copilul ăsta, că tot n-are tată, n-are mamă ! Nu are pe nimeni si… o vrea să facă si el o scoală ! ne-a amenintat Bircă la doar câteva clipe după ce ne-am despărtit de vecinul nostru. Lasă-l pe Nicolae ! Ăsta, ehe, dacă l-ar fi mirosit comunistii… A scăpat ca prin urechile acului ! Că frate-său e ce e ! Că ălălalt e pe unde e… A avut noroc ! O jalbă, atunci, la vremea potrivită, si-l împuscau ca pe Chirtu. Legionar ! …Si a doua zi, poc ! Fără judecată ! Asta asa…, ca să vadă lumea că nu te poti pisa în contra vântului !
– Ptiu ! Bată-te să te bată ! Nici acum în al 12 lea ceas ? Bălteste otrava în tine ! Vezi-ti, mă nene, de ale tale ! Si lasă-ne, că o să vedem noi cum si în ce fel !…
– Eu o să vă las, dar de scăpat, nu o să scăpati cu una, cu două ! Asa a zis tovarăsul. Si, tovarăsul, care va să zică… Stii bine cine e tovarăsul ! Si partidul si functia… Voi credeti că ei, gata, hârsti cu buretele, si-i stergi ! Că vrei tu si Nicolae ăsta ! Ca la scoală ! Bă, Costică, nu se poate ! Au 50 de ani în spate ! Si partidul a făcut una, alta ! Si are omenii lui ! Iar voi : Bang ! Bang ! Trageti clopotul ?! Păi, băăă, … vai de capul vostru ! Ati îmbătrânit degeaba ! Să nu vă cânte vouă popa mâine-poimâine… Si, asta dacă o să vrea tovarăsul ! Că el dă ordin ! …Si popa execută ! Ori, crezi că e de capul lui ?!
– Bircă ! Du-te, mă nene, du-te si lasă-mă în plata Domnului ! Du-te !
– Ce e, mă ? Păi ce, e drumul tău ? Aici, pe drum, fac ce vreau ! Că asa mi-a zis tovarăsu’. Să nu zici că nu ti-am spus ! I-auzi, ai dracu, trag clopotul de-aseară si eu să mă duc !
– Bă, pleci sau bag furca-n tine ?! Pastele mă tii, cu tovarăsul tău cu tot !
– Costică, mă omule, gata, lasă-l ! – a încercat Ioana să-si linistească bărbatul. O fi cu băutura în cap, acum, de dimineată… O fi rămas asa de aseară, sau l-o fi pus careva dinadins… Si te bagă ăstia la zdup. Sau… Doamne, fereste ! N-auzi cum bubuie pustile pe vale la deal ? Intră în casă, că avem noi pe-ale noastre !
– Păi, nu-l vezi ? Una, două, cu tovarăsul… Să se ducă…, Doamne iartă-mă, cu el cu tot !
– E din ai lui !. Tu nu ai de unde, sti, că umbli pe la oras ! Eu, însă, îi văd de-o viată ! …Că si Nicolae ăsta s-a găsit el mai cu mot, să bată clopotul !
– Bate, femeie, bate ! Si bine face ! Că prea am stat îmbroboditi ! Ba că s-o schimba ceva mâine, ba c-o fi mai bine poimâine… Si bine… nu mai e ! De ani de zile, ne tin ăstia în genunchi si cu capul plecat ! Dar, până când ? Iar dacă tot o să stăm cu mâinile în sân, Bircă si analfabeti, de-i ca el, o să-ti măsoare, la primăvară, iarăsi, curtea. Si tu nu vezi că nici pâine nu mai e ? Ce mai asteptăm ? Să ne spună tot ăstia cât si cum să trăim ?! Cum si cât rahat să mâncăm ?!
– Mă, omule, are Dumnezeu grijă ! Eu n-am văzut unul să scape ! Fiecare, odată si odată, tot plăteste ! Uită-te la Birită ! Pe vremuri, cârciumă, nu glumă ! Acum, pustiu ! Cu toti banii lui ! Toată viata a înselat ! Ba, apă în tuică, ba pe mână cu haiducii…
– Haiduci, i-auzi ?! Tâlhari, femeie ! Hoti la drumul mare ! N-au dat iama pe la noi, că nu aveau ce lua… Haiduci ?! Povesti pentru copilul ăsta, dar nici el nu mai crede ! Dai cu parul în cap la om, îl lasi lat pe marginea santului si, i-auzi, domnule, haiduci ! După război, haiducii intrară în partid. Loc de camuflaj, nu glumă ! …Si partidul uite ce-ti face ! Tot un fel de a da cu parul în cap e ! …Pastele mamei ei de viată ! Că s-au găsit unii, tot de-ai lor, să scrie povesti de îmbrobodit lumea. Haiducul e… si să vezi, ehe… ce e !
– Bă tataie, nu te stiam asa ! – m-am mirat, cu gândul la omul tăcut, posac, fără chef de lume.
– Cum asa, mă băiete ? Află, ăsta sunt de când mă stiu, numai că, prin saizeci si doi, mi-au băgat „haiducii“ pumnul în gură ! Si abia acum simt că-l pot scoate ! Aia e ! Nu te lua după mumă-ta Ioana ! Cap îmbrobodit ! Că i-au luat ăstia mintile ! Nu aude, nu vede ! S-a cocosat pe sapă, pentru binele poporului ! Care popor ? Ai ? I-auzi : haiduci ! Doamne, iartă-mă !
– E, gata ! A zis si ea… Că nu-i place scan¬dalul… Bă, tataie, să te protejeze !
– Ce să facă ? „Taci, omule, c-o fi bine ! Mă, omule, facem si noi ce face lumea !“ Si uite, lumea ! În zdrente, moartă de foame si cu pumnul în gură ! Stai cu diavolul la masă si, dacă nu-i vezi coarnele, ti se pare înger ! Asa că…, mă băiete, eu am cam îmbătrânit ! Tu să iei seama ! Să nu vă însele ăstia si pe voi ! Că lupul îsi schimbă părul, dar năravul, ba ! Eu, dacă as trăi să te văd om, dar om – vorba lui Nicolae – la casa ta, as pleca în genunchi spre Dumnezeu, pe lumea ailaltă. Si să mă ierte, si să-i multumesc ! Dacă m-o ierta ?! Că, să taci o viată nu prea e de iertat ! Asta e !
*
* *
În cele din urmă, bunicul s-a linistit. A devenit, din nou, posac. Privea pe fereastră, în gol. În reali¬tate, fierbea. Probabil, asa o fi fost tot timpul, însă, cu greu cineva l-ar fi ghicit !
– Bă, tataie, nu mai fi trist, că Bircă, ăla, e… cum e ! Parcă dumneata nu-l stii ?! …Si-l cunoaste întreg satul ! Dar, dacă a fost o viată întreagă slugă la … ăsta, cum ziceai, mă, că-l cheamă ? …Ăsta, domnule, pe care l-a fătat mă-sa activist ! …Si se plimbă când cu birja, când cu imeseul. Fir-ar să fie !…
– Auzi, nu mă necăji si tu ! Dă-l în mă-sa ! Parcă de-asta îmi arde mie acum ?! PCR-ul cu imeseul, iar noi, ăstia, ăilalti, pe jos, în sosoni de cauciuc. Că suntem mai prosti ! Si nici asa n-avem voie ! I-auzi, că nu suntem de capul nostru !
– Păi, suntem ? Întreb si eu că, na, sunt mai mic. De unde să stiu ?
– Suntem… vai de mama noastră ! Că nici nu vezi bine lumina zilei si, ăstia : fleasc, cu botnita în nas ! Una nevăzută, care te face să dai si ce n-ai ! Că trebuie să dai e de când lumea ! Ehe, de dinainte de Noe ! Pe-atunci, era zeciuiala. A zecea parte si-atât ! În plus, o dădeau toti ! Acum nu, doar noi, si-n permanentă ! Noi, ăstia „multi si prosti“, că de la ceilalti ce să strângi ?! Cum s-ar zice, cotizăm pentru binele poporului ! Si iar vin si zic : domnule, care popor ? Ascultă-mă pe mine, cotizăm ca unii să aibă saltele pline cu bani si somnul dulce. Cică altfel, pe ei i-apucă insomnia. Nu pot dormi ! Ce să mai zic ?! Ne-am născut fâte într-un acvariu de rechini. Când te misti altfel decât ai dreptul, hat, te compostează. Sau te înghit, si, a doua zi, esti doar un excrement pe fundul apei. Au si cu ce ! Rechinii sunt dotati cu fălci si, numai după aceea, pusi în capul trebii ! Dacă dai zilnic obolul, te cocosezi încet-încet, iar, într-o zi, te lasă să putrezesti în pielea ta. Si asta, dacă nu ti-au luat-o definitiv !
– Cum-necum, tot un fel de îngrăsământ natural pentru flora marină, devii ! – am îndrăznit eu, făcân¬d-l să schiteze si el un zâmbet în coltul gurii.
– Da ! Mă, copile, nu esti prost ! Si de ce ai fi, că si taică-tău si mumă-ta aveau minte ! Carte, mai putină, că nu au apucat să facă ! Ne-au tot hăituit pentru o bucată de pământ ! Dacă as fi stiut, îl dădeam dracu de la început si, poate altfel ar fi fost acum ! Asa, ei putrezesc în pământ, iar eu, de viu.
– Ce trist vorbesti ! Mai bine, hai pe la nea Gheorghe, că taie porcul ! Îi dăm si lui o mână de ajutor ! – l-am rugat, cu gândul la Elena.
– Da ?! Nu mi-a spus, a părut el surprins. Ne am întâlnit, mai acum vreo două zile în urmă, si zicea că i s-a pus un junghi la inimă. Bietul om ! Si nu ar fi bătrân ! De, singur în viată, iar singurătatea, moarte sigură ! I s-a prăpădit femeia când să nască. Si copilul, tot atunci ! A rămas cu fata asta ! Se uită la ea ca la ochi din cap ! – si-a amintit el cu tristetea agătată parcă pe genele vesnic treze. Dar hai, că bine zici ! Mai schimbăm si o vorbă… Mai vedem ce zice si lumea … Că Bircă, si ăsta… – vorba ta – că am uitat cum îl cheamă… nu e nici începutul si nici sfârsitul !

N.O. vom continua






George St. Sorescu    12/19/2009


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian