Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Clipa


Omul n-o stie
n-o vede,
n-o ia în seamă.
Uneori o cheamă,
sau o blesteamă.
Atunci când devine fior
o scrie,
o cântă,
o poartă
Ca pe propria-i soartă.
Atentie dar:
Clipa nu e un har,
ci e drum
sau hotar!

L’INSTANT

L’homme, pour lui, l’ignore,
ni ne le voit,
point ne l’apprécie.
Parfois, il le convie,
d’autres fois, le maudit.
Lorsqu’il mue en un frémissement
on l’écrit,
glorifie,
l’incorpore
comme si c’était son propre sort.
Attention, pourtant :
L’instant n’est pas un présent,
mais un chemin,
un cloisonnement!
VOI TRĂI...


O voi lua de la capăt
Asa îmi spuneam. Stii.
De mâine…viitorul
Voi face sport, voi trăi, voi iubi. Voi?
Acum e doar o perioadă de tranzitie
Stii. Repetitia. Preludiul.
Totusi unii oameni mor firavi. Nu noi!
Libertatea supremă e o temnită
Trecutul o oglindă care stă cu spatele
O locomotivă. Oamenii fug
să o ia de la capăt.
Uneori ametesc,
am o stare confuză de slăbiciune
Am să fac sport
Voi fi puternic
Zilele trecute mi-a căzut un dinte
Mă simt bătrân. Urât
O alveolă goală
Ecouri. Un inorog
Fildesul dragostei

Desigur, sansa mediocritătii
Voi iubi, voi citi, sigur că da
Voi fi cult si slab coplesit
de bubele singurătătii.
Dar ce voiam să spun?
A da!
Voi trăi....totusi.

JE VIVRAI

Je reprendrai tout ŕ zéro,
Me disais-je. Tu le sais.
L’avenir… commence demain.
Je ferai du sport, je vivrai, j’aimerai. Vrai ?
Maintenant, c’est juste une période de transition.
Tu sais. La répétition. Le prélude.
Cependant, certains meurent d’ętre trop fręles.
Pas nous!
La liberté supręme est pareille ŕ une geôle,
Le passé, un miroir lequel nous tourne le dos,
Une locomotive.
Les gens courent pour tout reprendre ŕ zéro.
Parfois, j’ai le vertige et un état de confusion,
De faiblesse.
Je ferai du sport,
Je serai fort.
Ces derniers jours, j’ai perdu une dent.
Je me sens vieux. Repoussant.
Une alvéole de vide
Des échos. Une licorne
L’ivoire de l’amour.
Certes, la chance de la médiocrité.
J’aimerai, je lirai, cela va sans dire.
Je serai cultivé et faible, accablé
Par les bubons de l’orphanité.
Mais que voulais-je vous dire? Ah oui!
Je vivrai… tout de męme.


SCARA CU FLORI

Urcăm inevitabilele trepte
Cu-n trup evoluat treptat
Purtând în spate trista scară
A celor ce-au fost si-am uitat.

Ne avântăm pe calea înaltă
Purtând în gânduri clorofila
Tot ridicând bătrâna floare
Cu apa vietii si lumina,

Dar obosim si ne prefacem
Că nu mai stim care-i urcusul
Si coborâm către origini
Să ne-ncălzim din timp culcusul.

Iar când se-aprind tăceri de piatră
Si nu mai stim ciopli lumina
Alunecăm pe scara florii
Să luăm în brate rădăcina.

L’ÉCHELLE FLEURIE

Nous montons les marches habituelles
D’un corps qui lentement a évolué
Portant sur son dos la triste échelle
De ce qui fut, qu’on a déjŕ oublié.
Nous nous élançons dans la haute voie
Portant la chlorophylle en pensée,
Ressuscitant la fleur vieillie
Par l’eau de jouvence et la clarté,

Mais l’on s’épuise et l’on fait semblant
De ne plus savoir quel est le sentier
Nous conduisant ŕ nos origines
Pour chauffer en temps voulu notre coucher.

Et quand s’allument des silences en pierre
Et l’on ne sait plus tailler la lumičre,
On glisse le long de l’échelle de la fleur
Afin d’embrasser la racine-mčre.

PUTIN MAI MULT

Cad fluturi negri din văzduh,
Iarna mă-mbracă-n zat de stele,
Cascade de lumini erup
Si cad si eu la fel ca ele.

Si simt în mine c-am să mor
Acoperit de reci banchize
Iar peste soare un covor
De gheată verde se va-nchide.

În trup presimt o iarbă nouă
Ce-si cere dreptul la lumină
Si stiu că îi voi fi si rouă
Si îi voi fi si rădăcină.

Iar ochii mei ca două fante
Ce-nchid o lume ce-a trecut
Se vor preface-n diamante
Si voi trăi... putin mai mult.

UN PEU PLUS

Noirs papillons tombent de l’éther,
L’hiver me ceint d’une poudre en étoiles,
Jaillissent cascades de lumičres
Et tout comme elles, je tombe et cavale

Je sens qu’en moi j’ai dépéri
Tout parsemé de bien froides banquises
Au-dessus du soleil, un tapis
De glace verte sous peu s’immobilise.

En moi, je pressens l’herbe germer
Qui exige son droit ŕ la lumičre ;
Je sais que j’en serai rosée
Tout comme j’en serai racine, de pair.

Et mes yeux, comme deux dégagements
Lesquels enferment un monde révolu,
Se transformeront en diamants
Et par suite… vivront un peu plus.

SCRISOARE

Despre ce să-ti scriu?
Porumbeii, soarele, platanii, copiii?

Tu, acum privesti marea,
Simt asta.
Eu respir crângul rarefiat de platani,
Sunt singur,
Singur ca o sferă.

A doua fată a singurătătii
E libertatea
Si n-as putea spune că mă tem
De una mai putin
Decât de cealaltă.

Voiam să-ti spun
Cât de greu mi-a fost
Să mă ridic din pat
Dimineata.

Dacă plumb exprimă o mare greutate
Cum să spui o mare silă,
O mare tristete,
Dezamăgire,
Boală,
Rană?

Sunt în parc,
Lângă vechiul chiosc de famfară
Cu porumbei deasupra.
O fetită începe si numără
Până la o sută.
În jurul ei numerele zboară,
Porumbeii,
Ametesc,
M-am întristat...

La cincisprezece ani puteam să fac orice,
Râsul meu musca din platani,
Mâinile mele zburau dincolo de orizont.

La douăzeci, apele dragostei erau reci.

La douăzeci si cinci, a început
Furtuna, valurile.
Rechinul a înghitit
Geamandură după geamandură.

Nu suport indiferenta,
Această sărbătoare mereu amânată,
O plimbare între mlastină si zbor,
Dragostea.

Nu mă mai joc!
Strigă copiii.

LETTRE

De quoi t’écrirais-je ?
Des pigeons, du soleil, des platanes, des enfants?

Tu es en train de regarder la mer,
Je le sens.
Je respire le boqueteau raréfié de platanes,
Je suis seule,
Pareille ŕ une sphčre.

La seconde facette de la solitude
Est la liberté
Et je ne saurais dire laquelle
Des deux je crains davantage
L’une ou l’autre.

Je voulais te dire
Comme il m’a été pénible
De me lever du lit
Les matins.

Si le plomb exprime un grand poids,
Comment dire une grande rancśur,
Une grande tristesse,
Déception,
Maladie,
Blessure?

Je suis dans le parc,
Prčs de l’ancien kiosk de la fanfare
Surmonté par les pigeons.
Une fillette commence et compte

Jusqu’ŕ cent.
Autour d’elle les chiffres volčtent,
Les pigeons.
J’ai le vertige,
Je m’attristai…
A quinze ans je pouvais faire n’importe quoi,
Mon rire mordait dans les platanes,
Mes mains volaient au-delŕ de l’horizon.

A vingt ans, les eaux de l’amour étaient d’un calme froid.
A vingt-cinq, se déclenchčrent
L’orage, les lames de fond.
Le requin a avalé
Les buées de sauvetage l’une aprčs l’autre.

Je ne supporte pas l’indifférence,
Cette fęte toujours remise ŕ plus tard,
Une promenade entre le bourbier et l’envol,
L’amour.

Je prends mes billes et m’en vais !
C’est un cri d’enfant.

DRUM ÎNCHIS

Să vorbim despre altceva,
Despre copaci sau statui,
Despre ceva ce nu se miscă
Si nu poate vorbi.

Să facem aluzie doar la realitate
Ca nu cumva realitatea
Să se supere pe noi.

Evident, putini au strigat „Jos Hitler!”
Sub dictatura hitleristă.

Excrementele mustelor stau pe tavan,
Mustele nu vorbesc,
Ele au ochi mari si pot zbura,
Sunt negre, au antene
Si număr mic,
Au microfoane si megafoane
Si îsi fac veacul
În jurul nostru.

În general m-am săturat
Să tot găsesc metafore,
Să tot scriu fabule, alegorii.

În fond fiecare stie
Cine sunt mustele,
Cine sunt statuile,

Cine sunt copacii,
Cine a fost Hitler.
Vreau să scriu poezie,
Nu vreau să scriu fabule,
Nu vreau să scriu caracterizări,
Nu vreau să scriu reclamatii,
Nu vreau să-mi scriu biografia,
Nu vreau să scriu epitafuri,
Nu vreau să scriu în stăinătate!

Cer să se recunoască greselile,
Cer să se dea jos lozincile,
Cer înapoi vietile celor morti,
Cer înapoi timpul pierdut,
Cer înapoi poezia!

Dacă nu stiti ea este o bucurie
A cuvintelor – o nuntă a unui biet om
Cu o biată realitate
Atât cât încape ea în câteva cuvinte.

Stie oricine,
Poezia nu a declansat revolutii,
Nu a ucis – decât pe poeti
Pentru că ea e o aripă transparentă,,
Nicio pasăre nu si-a folosit aripa
Ca să înjunghie.

În fine, să vorbim totusi despre altceva!

Mustele încă zboară,
Excrementele mă privesc din tavan

Si eu strig:
Gata! Ajunge!
Jos puscăriile!
Jos spitalele!
Jos frica!
Jos mustele! Ajunge!

Nu vedeti că sunt ocupat?
Nu vedeti că n-am timp?
Nu vedeti că trăiesc?
Nu vedeti că scriem toti aceleasi fabule
În loc să scriem măcar
Un singur adevăr?


CHEMIN FERMÉ


Allons parler donc d’autre chose,
Des arbres ou bien des statues,
De quelque chose qui ne bouge pas
Et ne parle pas non plus.

Faisons allusion ŕ la seule réalité
Pour que ladite réalité
Ne nous en veuille pas.

Evidemment, peu d’individus cričrent: «A bas Hitler!»
Sous la dictature hitlérienne.

Les excréments des mouches collent au plafond,
Les mouches ne parlent pas,
Elles ont de grands yeux et peuvent voler,
Sont noires, ont des antennes
Et chaussent une petite pointure,
Ont micros et mégaphones
Et passent le plus clair de leur temps
Tout autour de nous.

Généralement, j’en ai assez
De trouver des métaphores
D’écrire des fables, des allégories.

Dans le fond, tout un chacun sait
Qui sont les mouches,
Qui sont les statues,

Qui sont les arbres,
Qui fut Hitler.

Je veux écrire de la poésie,
Je ne veux pas écrire de fables,
Je ne veux pas écrire de caractérisations,
Je ne veux pas écrire des réclamations,
Ni ma biographie.
Je ne veux pas écrire d’épitaphes,
Je ne veux pas écrire ŕ l’étranger!
J’exige que l’on admette les erreurs,
Que l’on jette bas les mots d’ordre,
Que l’on nous retourne les vies des morts,
J’exige la récupération de mon temps perdu,
J’exige que l’on me rende la poésie!

Si vous l’ignorez, sachez que c’est une joie
Des mots – les noces d’un pauvre homme
Avec une pauvre réalité
Tant qu’il y tient maint mot.

N’importe qui le sait,
La poésie n’a pas déclenché de révolutions,
N’a pas tué – sinon les počtes.
Parce qu’elle est une aile transparente,
Aucun oiseau n’a utilisé son aile
Afin de poignarder.

Enfin, parlons tout de męme d’autre chose!

Les mouches volent encore,
Leurs excréments me considčrent du plafond,

Et je crie :
Basta ! Ça suffit!
A bas les prisons!
A bas les hôpitaux!
A bas la peur!
A bas les mouches! C’en est assez!

Je suis pris, ça se voit pas?
J’ai pas le temps, ça se voit pas?
Je vis, ça se voit pas?
Vous ne voyez pas que l’on écrit tous les męmes fables
Au lieu d’écrire au moins
Une seule vérité?

COMOARA TRISTĂ

Generalii s-au urcat în tren,
Războiul e pierdut, o stiu cu totii
Si-ncarcă sute de vagoane mari
Cu tot ce-au jefuit în timp ca hotii.

Cu garda personală, cu munitii,
Cu câteva surori pentru răniti,
Cu-arhiva bătăliilor pierdute
Si-o mână de spioni descoperiti

Începe goana către vizuină,
Locomotiva geme de efort
Iar la opriri se abureste toată
Se-nchide ca si pielea unui mort.

Prin statii generalii mai adună
Câte-o comoară sau câte-un muzeu
Cu care umplu multele vagoane
Ale acestui tren mereu mai greu,

Dar fuga lor devine mai înceată
Si generalii au priviri uriase
Dau ordin ca să se dezlege grabnic
Vagoanele rănitilor în fase.

Si fuga se continuă bizară
Adăugând vagoane cu averi
Si semănând tot ce-i în plus în urmă:
Spioni, soldati, munitii, armurieri.

Aflati în situatia ciudată
Când nemaifiind nimica de lăsat,
Înconjurati de aur, diamante,
Chiar generali-n gol s-au aruncat
Unul pe altul, până când în urmă,
În ordine crescândă morti pe drum,
Cu fata răvăsită de izbândă
A mai rămas un general nebun,

Dar si el va muri căci nu e cine
Să-l apere de-acest pierdut război,
De inmamicul care iată, vine,
Să-si ia comoara tristă înapoi.

UN BIEN TRISTE TRÉSOR

Les généraux montčrent en voiture
La guerre est perdue, tout un chacun le sait,
Et l’on charge des centaines de gros wagons
De tout ce que ces voleurs ont pu piller.

De la garde personnelle et de munitions,
De quelques infirmičres pour le soin des blessés,
Des archives des batailles livrées, mais perdues
Et une poignée d’espions brűlés, démasqués.

Et une course bien folle démarre vers leur taničre,
La locomotive gémit de tant d’effort,
Aux arręts, on dirait qu’elle sue sang et eau,
Et se rembrunit comme la peau d’un mort.

Lors des arręts, les généraux ramassent encore
Quelque trésor ou saccagent encore quelque musée
Dont ils remplissent et surchargent les nombreux wagons
De ce convoi de plus en plus bombé.

Et comme leur folle course, hélas, se ralentit
Et comme ils ont les yeux plus gros que le ventre,
Ils ordonnent que l’on détache, sans tarder,
Les wagons des blessés gisant ŕ bas-ventre.

E leur course continue de plus belle, bizarre,
Cumulant wagons de trésors en excčs,
Tout en jetant ŕ bas du leste, le surplus
D’espions, de soldats, munitions, armuriers.

Les voilŕ donc dans une drôle de situation
Oů, pour ne plus avoir rien du tout ŕ jeter,
Afin de désencombrer or et diamants
Les généraux dans le vide se sont jetés
L’un l’autre, jusqu’ŕ ce que, ŕ la fin des fins,
Dans un bel ordre de grandeur chemin faisant,
Le visage défiguré par la victoire
Il n’est resté qu’un seul général dément.

Mais il mourra aussi, car il n’est personne
Qui le protčge contre cette guerre déjŕ perdue,
Contre l’ennemi qui, voilŕ, revient ŕ la charge
Pour récupérer son triste trésor, son dű.

DE CE OARE?


Se iubeste, se trăieste si se moare
Într-o lume plină de minciuni
Si mă-ntreb într-una: de ce oare,
Când pământul cu noi este bun?!

Soarele e pentru toti un dar
Care îl primeste fiecare
Multi însă de viată n-au habar
De această clipă trecătoare.

Solutii găsim, buni de gură suntem
Ne-o iau însă altii înainte
Nu stim ce să facem, atâta putem:
Să râdem de vorbele sfinte.


POURQUOI DONC?

Nous aimons, nous vivons et nous tous mourons
Dans un monde de mensonges débordant
Et je me demande : pourquoi donc, voyons,
Tant que l’ici-bas est bon et indulgent?!

Le soleil est pour tous un cadeau
Lequel est le lot de tout un chacun.
Plus d’un ignorent ce qu’est vie et peau,
Comme ils ignorent cet instant incertain.

On trouve des solutions, on est beau-parleurs,
Mais d’autres nous dépassent, nous, on s’agite en vain.
On est ignorants, d’une seule chose connaisseurs:
Prendre en dérision le Verbe et les saints.






Rodica Lupu    11/10/2009


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian