Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


La ”Conacul lui Radul” : În memoria lui Mihai Rădulescu

Nu-i usor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul ”prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima acceptiune a cuvântului, un scriitor de exceptie, un altruist, o întruchipare a generozitătii.
L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea ”AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă tinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renastere si dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă.
Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu elegantă, fără emfază, cu floreta eruditiei.
Ascultam cu emotie, si interes justificat, periplul literar prin renastere, prezentarea, în primă instantă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităti, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lectie de cercetare stiintifică aplicată în domeniul literar. Si-n încheiere, sintagma ”dihotomie antonimică”, o contributie la stilistica antropologică, prin excelentă o manifestare a inventicii.
De ce ”interes justificat”? Eram in faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat ”Povod”, când această dublă personalitate impusă de sursa inspiratiei, realitatea, această dihotomie ”antonimică” care mă forta să implantez într-un singur suflet un diavol si un înger.
Da, acest show literar-stiintific la care întâmplarea m-a adus în fata ecranului, m-a împovărat cu o dorintă de nestăvilit de a-l cunoaste personal pe ”Mihai”, sau ”Radul”, cum avea să rămână, peste timp, pentru mine. Timpul a curs nestăvilit, am mai prins un show in aceeasi formatie, în aceeasi tinută elevată, în care doi ”asi” încercau să prezinte caracterul modern al ”psihologului” Shakespeare.
Ar fi imposibil si chiar indecent să încerc o prezentare a filmului acelui show literar.
Acest film trebuie vizionat, dacă este posibil, iar pentru a fi înteles pe deplin, trebuie completat cu o vizită pe siteul ”www.literaturasidetentie.ro. Un site exceptional prin conceptie, prin continut.

Când în 2004 am reusit să public romanul Povod, la Semne, primul imbold m-a dirijat înspre autorul dihotomiei antonimice. Am căutat o cale si norocul mi-a surâs. Sotia a aflat că Mihai Râdulescu era sotul Deliei, membru activ al ”Tenis Club” din parcul Tineretului, pe Kisselef, unde îmi petreceam o bună parte din timpul liber. O adevărată încrengătură de legături nebănuite. Delia se împrietenise cu Margareta, având ca punct de plecare Aradul, liceul Ghiba Birta si o sumedenie de cunostinte comune.
Prin ea i-am transmis lui Mihai romanul meu de debut iar rezultatul a fost peste asteptări. La doar o săptămână m-a contactat telefonic, m-a felicitat si m-a invitat la un pahar de vorbă.
Emotionat am răspuns invitatiei, după o scurtă atentionare: fără flori sau alte prostioare! Va fi o întâlnire de lucru.
M-a tratat ca pe un coleg de breaslă si a trecut la aprecieri, la consideratii critice si sfaturi. Si toate acestea in prezenta unei foarte drăgute, dar si competente specialiste în lansări de site-uri.
Printre fructele si cafelele aduse de Delia, sau Mica, dacă vreti, scriitorul, criticul, dascălul, sau prietenul căzut din cer, a preluat din mers rolul de dirijor. Am vorbit doar atunci când bagheta magicianului mi-a dat intrarea. De ce magician? Pentru că, fără să-mi dau seama, m-am simtit la mine acasă, fără emotii, fără un tremur în glas. Eram eu, acela care doream să fiu, sigur pe mine.
A fost generos, ca să nu spun indulgent. Mi-a spus simplu: Este un roman bun, felicitări, merită să fie popularizat, trebuie donat bibliotecilor mari si, bineînteles, prietenilor. Trebuie deschis un site personal. Uite, aveti în fată o specialistă pe care am invitat-o pentru a vă îndruma. Voi face, cu permisiunea Dumneavoastră, într-o revistă, în Permanente, o prezentare a cărtii...
Visul meu adolescentin începea să reapară la orizont, să iasă din conul de umbră în care mocnise alături de talentul lui Titus.
La despărtire, cu un ton ferm care nu prea accepta replici, a adăugat: Trebuie, totusi, să vă fac o recomandare, imperioasă, dacă vreti. V-ati născut povestitor, dar nu neglijati modul de prezentare al scrierilor Dumneavoastră. Stilul cascadei pe care îl folositi, fără paragrafe, fără o despărtire a ideilor, practic fără un respiro, ar trebui revizuit. Se referea la faptul că paragrafele mele erau de fapt capitole. Era stilul telegrafic pe care l-am adaptat felului meu de a alerga fără oprire, de a începe o idee, de a o dezvolta si duce până la capăt pe distanta unui capitol. Era primul meu cititor care semnala această ”meteahnă” a mea. Mi-a trebuit ceva timp să mă dezvăt dar primele capitole din romanul la care lucram, Ecvestra, i le-am trimis scrise în acelasi stil ”inacceptabil”. Reactia a fost promptă. Am primit un email din al cărui continut voi transcrie câteva rânduri.
„Ambele cărti sunt prea bune ca să nu le dati o ultimă mână de ajutor să-si depăsească anul nasterii. Ele pot rămâne în literatura noastră si as fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp....Sunteti singura lor rudă apropiată si ele nu stiu să se descurce singure. Iesite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai stati îndărătul lor. Dar până atunci au nevoie de dvs. Vă rog, nu mai fiti comod, în numele cărtilor bune ce ati scris.”
Si mai apoi: „Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului. Iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiti ambele cărti.
La ce mă refer? Unde ati ascuns paragrafele? Dati-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneste să supuneti cititorul unei cazne ca asta!...Iertati-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieti si n-as avea convingerea că poate rezista în timp, nu as fi vehement, ci m-as culca pe o ureche. Vă numesc ‘prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greseală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieti, apăr continutul de dumneavoastră însivă.”
Ce puteam face? În primul rând m-am pus pe treabă si am continuat Ecvestra. În paralel am ”paragrafiat” romanul Povod înlocuind pe site prima versiune. La terminarea Ecvestrei i-am trimis romanul prin email iar răspunsul nu s-a lăsat asteptat. Emailul cu pricina mi-a încălzit sufletul:
„Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit primele douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât e de important pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E equestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiterul, profesorii, atleta, toti îmi sunt dragi si sper să rămână asa. Felicitări.
Am întrerupt un volum de Rabindranaht Tagore. Nu voi face la fel si cu amintirile din închisoare ale unui fost coleg, dar nu voi neglija romanul din care mă voi înfrupta cu bucurie.”
Da, acesta era omul pe care l-am cunoscut din întâmplare, omul care m-a lăudat, dar m-a si atentionat, omul care mi-a oferit prietenia, omul care m-a împins pe drumul împlinirii unui vis adolescentin, acela de a scrie. De scris am scris, dar am scris doar pentru mine, rupând sau umplând sertarele asteptării. Când l-am rugat să se uite prin noul format al site-ului, si-a arătat pe loc disponibilitatea si mi-a transmis printre altele:
”ti-am trecut în revistă site-ul cel în lucru si m-am încântat cu sonetele proaspete si tineresti. Bravo!
Site-ul este mult mai viu si inventiv decât precedentul. E o realizare!”
Si când mă gândesc că noul site poartă amprenta inventivitătii tânărului meu prieten Florin Oprea, care s-a înhămat la treabă la cei saisprezece ani ai săi, prieten nedespărtit al calculatorului si navigator de exceptie pe undele internetului.

Scriu aceste rânduri împins de dorinta de a mentine vie amintirea minunatului Mihai, sau Radul, cum am mai spus-o, pe a cărui site navighez cu nostalgie după zilele de neuitat pe care le-am petrecut în preajma lui, pe malul lacului Fundeni, la doi pasi de bisericuta ”Fundenii Doamnei”, la ”conacul” Fundeni, sau, cum l-am botezat mai târziu, ”Conacul lui Radul”, plecând de la unul din emailurile sale: radulmihai@gmail.com. Ultima oară când l-am vizitat la conac a fost în vara lui 2008. Era epuizat de spitalizare dar revenit cu îndârjire în lupta pentru viată.
În timpul spitalizării am avut multe, dar scurte, convorbiri telefonice. Era la Elias si rareori s-a plâns de suferinta fizică si de singurătatea care-l coplesea. A făcut-o doar spre sfârsit când mi-a si spus că ar prefera să nu se mai vindece.
Am rămas profund impresionat, n-am avut o reactie spontană, m-am bâlbâit, am îndrugat ceva incoerent si am închis. Nu mai era Mihai al meu, luptătorul pentru viată împotriva a toate si a tuturor.
A fost externat, ca un caz fără sperantă, conform unei cutume întâlnite, din păcate, la multe spitale de pe la noi, chiar dacă era vorba de un fost detinut politic, chiar dacă era vorba de un spital de renume, precum Elias.
A iesit rapid din starea de accept si, apelând le ceea ce era de fapt, a reînceput bătălia pentru viată. Si a luptat. Era cel pe care îl cunoscusem, cel pe care l-am admirat si îndrăgit. Medicamentatie, informatie ”up to date”, exercitii fizice, acupunctură, masaj si, nu în ultimul rând, lectură si creatie literară.
În ultima vizită pe care i-am făcut-o la conac l-am găsit optimist, plin de vervă creativă, cu evidente progrese de locomotie, gata, ca întotdeauna să ajute pe cei care nu se mai puteau ajuta, lansându-le lucrările concepute în anii de detentie, dar niciodată publicate.
În acele zile era ocupat cu revizuirea poeziilor lui Horia Nitulescu aflate deja în site-ul personal la pagina, sugestiv întitulată, ”cartea prietenului meu”. Ceva mai în urmă a apelat si la ajutorul meu pentru a putea publica în aceeasi pagină lucrări ale lui Cicerone Ioanitoiu, primite din Franta: Petre tutea si Aurel State. Fiind prea solicitat m-a rugat să transcriu cele două manuscrise într-o formă accesibilă lansării pe site.
A fost iultima mea vizită la ”Conacul lui Radul” deoarece problemele medicale au început să bântuie si casa mea. Amintirea, însă, a acelui loc binecuvântat de natură si de prezenta lui, stă ancorată în raftul cu imagini de neuitat al memoriei.
Este greu de redat dorinta lui arzătoare de a se stabili pe malul acelui lac, vizat cîndva de tatăl său. Pentru aceasta avea însă nevoie de o mână de fier, mînă care s-a adeverit a fi chiar a Deliei. Mihai nu se putea înhăma la asa ceva deoarece ar fi fost, ca să spun asa, contra naturii. El a fost visătorul care contura în vorbe măiestre proiectul, dar Delia a fost cea care, cu eforturi care păreau insurmontabile, a ridicat din temelii ceea ce l-a făcut fericit, ceea ce aveam să-l botez ”conac”, acceptat ca atare, cu un zâmbet îngăduitor de cel care nu-si putea ascunde multumirea. Cu timpul l-am denumit ”Conacul lui Mihai”, iar în final ”Conacul lui Radul”.
Orele petrecute la conac au fost întotdeauna pline. Timpul nu era niciodată suficient pentru tot ce-am fi vrut să facem. Se întâmpla, pentru prelungirea vizitei, să mă pună să sun ”doamnei mele” pentru un accept de prelungire a asteptării la care era supusă. Manevra reusea, iar el, încântat, îi transmitea sărutări de mâini.
Povesteam pe rând, căutând fiecare întâmplări uitate, aparent minore, urmate de nelipsitul sfat: trebuie publicat. Sfatul era întotdeauna luat în serios.
Apărea si Delia când discutiile luau o altă turnură. Aveam cunostinte comune din anii studentiei, legate în special de sport. Delia făcuse parte din echipa de scrimă a Politehnicii Timisoara, echipă care a dat o camioană natională, Lelia Talpes, o vicecampioană, Doina tenovici, colegele ei de echipă si bunele mele prietene de an. Pasiunea ei pentru tenis sau pin-pong găseau un loc însemnat în discutiile bileterale, Mihai privindu-ne încântat de câte subiecte comune ne putea oferi sportul. Si toate acestea pe o superbă terasă, la o cafea, sau în cadrul unui dejun încărcat de bunătăti purtând amprenta eco. Totul era de la producător.
O preocupare aparte o constituia fotografia sau filmul. Mergeam întotdeauna înarmat cu cele necesare pentru a imortaliza peisajul, interioarele sau diferitele ipostaze în care se complăcea.
De calculator, ce să mai vorbesc. Când începea să mă interogheze asupra programelor folosite în scriere sau în realizarea colajelor, trebuia să mă ridic la înăltimea nestăvilitei sale curiozităti, ceea ce nu era chiar usor. Era pus mereu pe schimbare, pe îmbunătătire. Eu, în schimb, trebuia să caut mereu noutăti, ca să-i răsplătesc încrederea cu care mă onora. De fapt, îmi făcea plăcere.
tin minte încântarea cu care a admirat forma de ”carte digitală” prin care Coelho îsi promova romanul ”O Zahir”, lansând primul capitol, tradus, printre altele, în peste cincizeci de limbi.
A fost de nestăpânit. A devenit o obsesie. A încercat să rezolve problema cu tehnicienii specializati în pregătirea materialelor pentru site, dar nimeni nu s-a înhămat. Era disperat. tinea foarte mult să lanseze pe site, sub această formă, lucrarea ”Citind ’Floarea de foc’ cu Părintele Daniel”. Lucrarea, realizată de foarte tânărul meu prieten Florin Oprea, l-a încântat. Din păcate, materializarea lansării pe site nu a avut loc. O întrerupere a activitătii din cauza unei internări prelungite a amânat proiectul sine die. Copertile 1 si 4 i le-am pregătit noi, respectând cu sfintenie indicatiile sale, care, o spun oftând, sufereau schimbări de la o zi la alta. Am să prezint în cele ce urmează cele două coperti, precum si, o imagine a ”asteptării”.
Da, aceasta era imaginea care mă întâmpina, mereu un zâmbet în spatele căruia simteam cum se ascunde o avalansă de întrebări. Ne asezam pe acea terasă primitoare, cu privelistea minunată a lacului străjuit de sălcii pletoase, cu o superbă oglindire a acesteia, în geamul enorm care separa terasa de camera de zi. Linistea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colt de rai, ne conferea o atmosferă de sanatoriu, pe care n-o puteai întâlni decât la o mănăstire. Orele petrecute în preajma acestui om neobisnuit echivalau cu o cură balneară de aer si izolare. Si pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locasuri sfinte. Cu toate frustratiile la care a fost supus din cauza sănătătii precare, Mihai era un drumet de anvergură. Nu stiu dacă i-a scăpat vreun colt de tară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenta unui schit, a unei mănăstiri. Chiar si în ultima parte a vietii, chinuit de boală, găsea un prieten care, la volanul masinii sale, să-l ”arunce”, cum îi plăcea să spună, până la un locas, pentru cei mai multi dintre noi total necunoscut.
Cine ar da peste o autobiografie a lui, ar rămâne surprins de câte lucruri i s-au putut întâmpla, sau, mai bine zis, din câte întâmplări neobisnuite a putut să iasă ”curat”, fără ranchiună, multumit, cu întelepciune, de ceea ce a retinut ca ”lectii de viată”. La o vârstă la care multi tineri, loviti de nedreptate, ar fi esuat pe drumul credintei, el a iesit întărit.
Să fii ”săltat” de pe stradă si trimis pentru patru ani în Gulagul românesc al anilor cincizeci-saizeci, să treci peste nelegiuirile practicate în închisorile rosii, nu de crez, ci de sânge nevinovat, să fii eliberat bolnav, fără sperantă de vindecare, provocată deliberat de tortionari în cârdăsie cu personalul medical si să continui, totusi, să lupti pentru viată, pentru dreptate, pentru libertate, împovărându-te cu necazurile altora, ale fostilor colegi de detentie, lansând rândurile ”pierdute” de cei de acasă, sau scrijelite în întunericul noptilor pe te miri ce materiale, sau, transmise prin memoria celor scăpati, si să le lansezi prin site-ul tău personal pe o pagină pe care s-o intitulezi ”cartea prietenilor mei”, este greu să găsesti un calificativ.
Site-ul ”literaturăsidetentie” , prin titulatura sa vorbeste despre eroul acestor rânduri, căci este vorba de un erou, nu despre un personaj de roman, ci despre un erou al vietii. Scăpat din detentie a făcut totul pentru a supravietui. A luptat pentru refacerea cât de cât a sănătătii pierdute, pentru reocuparea locului pierdut în elita lumii culturale, pentru reluarea visului adolescentin generat de talentul său literar înăscut, pentru cultivarea prieteniei la cel mai înalt rang civic, pentru readucerea linistii în sânul familiei înspăimântate. Si a reusit, cu toate piedicile întâlnite, inerente în cadrul noului său statut.
A ajuns profesor de limbă si literatură engleză, dar fără sanse de a fi încadrat în învătământ. A reusit, totusi, într-un târziu, să fie primit ca profesor la Institutul Teologic. A predat si a scris, a câstigat dragostea studentilor săi, a câstigat aprecierea D-nei literaturii noastre, Zoe Dumitrescu-Busulenga, prin prezentarea la doctorat a lucrării ”Shakespeare - un psiholog modern”. N-a putut trece însă de comisia politică, neprimind aprobarea pentru sustinerea tezei. Si astăzi, lucrarea lansată de un prieten de condei, pe www.scribd.com , stârneste un interes vădit: peste 1700 de vizite după un an de la lansare! O altă lansare a cinci dintre lucrările lui, de către o altă admiratoare, Cristina Pereteanu, printre care si ”Shakespeare – A Modern Psychologist” a adus, dupa cca. patru luni, peste 800 de vizitatori. Surprins, mi-a împărtăsit bucuria recunoasterii, recomandându-mi ”uploadarea” lucrărilor la această ”bibliotecă online”. A fost, de fapt, ultimul sfat pe care mi l-a mai dat înainte de disparitie, pe care l-am urmat si de rezultatele căruia mă bucur din plin.
Structura site-ului său este deosebită: profesionalism si generozitate. Cele sase pagini ale site-ului vorbesc de la sine.
Site-ul se deschide cu excelentul portret-schită, opera prietenului său Sabin Stefănită din anul 1984, unde chipul încă tânărului Mihai, de o blândete aparte, ascunde zbuciumul unui vesnic (re)început.
Cine ar fi vrut să cunoască omul Mihai Rădulescu, ar fi trebuit să-l viziteze la el acasă, la ”conac”. În străduintele mele am încercat să-l prezint asa cum l-am văzut eu, în relatia directă de la om la om. Pentru a face cunostintă cu dimensiunile reale ale talentului său scriitoricesc, din fericire există acest site, a cărui parcurgere, departe de a fi o simplă excursie, implică un efort sustinut dar pe deplin justificat. Acest drum nu poate fi cuprins într-o simplă însiruire de titluri repartizate pe multiplele forme de manifestare literară abordate. Amatorul avizat nu s-ar putea multumi doar cu atât. Site-ul oferă nu numai o lectură plăcută, el oferă totodată mobilul unei cercetări accesibile unui critic literar. E o minibibliotecă în care cititorul poate descoperi o lume etalată cu simplitate si generozitate de către un om dăruit cu har. Har care i-a permis să se manifeste cu talent si dezimvoltură pe întreaga paletă a speciilor literare.


Suferinta nu l-a oprit niciodată din drumul ales, dar l-a învătat un lucru rar întâlnit: modestia si recunostinta. După 1989 a deschis Editura ”Ramida” pentru a putea promova autonom, cu preponderentă, memoralistica de detentie si cartea religioasă. Si a făcut-o cu succes trecând peste dificultătile materiale inerente.
O lucrare de maximă dăruire este ”Istoria literaturii de detentie la români”, unică în felul său, din care au apărut două volume, cel de al treilea fiind publicat sub formă de foileton în revista Permanente. Acesta a fost Mihai Rădulescu, altruistul, generosul, dascălul.
PC-ul, internetul, site-ul personal au fost lumea în care suferintele l-au obligat să se retragă. Pentru el tastatura, pe care o mângâia cu gesturi de virtuos pianist, era refugiul în care petrecea cea mai mare parte a timpului. Scria, corecta, coresponda. Lupta cu insomniile nu mai era o problemă. Un laptop a fost solutia. Putea lucra stând în pat fără să mai simtă oboseala. Dormea putin, dar profita din plin de timpul astfel eliberat. Răscolea internetul în căutare de noi si noi informatii, ca si cum bagajul de cunostinte pe care-l stăpânea, si Slavă Domnului! era impresionant, nu ar fi fost arhisuficient. O ”enciclopedie ambulantă” a fost sintagma cu care l-am blagoslovit înr-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar si cu o tentă de multumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel putin încă o viată pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, si cum viata este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să stiu că voi mai avea parte de încă una.
După tot ce a îndurat în această viată, Mihai o găsea minunată, demnă de a fi reluată într-o nouă editie.
Faptul că avea ceva dificultăti în manevrarea condeiului, nu-l mai deranja. Singurele momente cînd se referea la acest ”necaz” erau cele în care, dăruind cu deosebită căldură vreo lucrare iesită de sub tipar, trebuia să ”mâzgălească” o dedicatie. O mostră a felului cum arătau astfel de dedicatii se poate vedea în cele câteva cărti cu care m-a onorat, considerându-mă prietenul si colegul său de breaslă.
Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a si întristat. Revenit la ”conac”, a reluat lupta pantru supravietuire cu o hotărâre demnă de invidiat. A angajat asistentă, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupunctură, a luat legătura cu naturistii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme si doar vointa si credinta nestirbită în reusită au putut să asigure revenirea lui pe pământ. Era a treia oară când depăsea pragul dintre viată si moarte.

M-a chemat cu insistentă ca să-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forte. Cu toate problemele legate de locomotie, era aceeasi gazdă primitoare, volubilă, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obisnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mă ”alerga” prin casă, eu cu aparatul de filmat, el cu indicatiile. Era mândru de colectia lui de obiecte de artă, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lăsa fotografiat.
Un lucru, totusi, nu i-a făcut plăcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reusit să surprinzi? păi, unde ti-a rămas talentul de portretist? pozele astea să nu mi le bagi în memoria calculatorului. Asa mi-am dat seama de suferinta ascunsă cu grijă de cei dragi, dar revelată cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindă. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, si nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plătea comunismului implantat cu forta pe plaiul tineretii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.
Stiam, din câte-mi povestise, că fusese un gurmand inveterat, dar cu pretentii alese. Si culmea!, îi plăcea să gătească, si nu oricum. Un întreg ritual însotea pregătirea unor ”specialităti alese” printre care pestele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele ”pescăresti”, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescăresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din deltă, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei si a mă înfrupta cu mâncăruri de peste pregătite ”ca acasă la mama”, la Ismail, a tresărit, într-un mod aparte, plecând, parcă, cu gândul aiurea. M-am oprit fără să îndrăznesc să-l tulbur.
A zâmbit, a dat din cap, si mi-a explicat: ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimitându-mă cu gândul, cu ani în urmă, la detentie, la puscăria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava? Si cum ai ajuns acolo cu motocicleta?
I-am relatat faptul că, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, măcar din mersul vaporului. Lăsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe bratul Chilia, treceam prin fata portului Ismail, în modul cel mai discret posibil făceam câteva poze, mă închinam în gând în fata imaginii Soborului si, împăcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram linistea si bucatele pescăresti.
Mi-a promis în mod solemn că, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masă cu specialităti de peste, la pregătirea cărora voi asista pentru a mă convinge. Nu a fost să fie, dar independent de vointa lui. Urmările unor ”Periprave”, si-au spus, până la urmă, cuvântul.
În acea zi, a despărtirii noastre nebănuite, Mihai m-a retinut la masă, după binecunoscuta cerere adresată ”doamnei mele”, cu sărutările de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervă, am ciocnit câte un păhărel de tuică de gospodar, am servit o ciorbă ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregătiti în casă, clasici pentru mine, dietetici pentru gazdă. Din vinul rosu demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abtinându-se fără comentarii. Atmosfera era destinsă, gândurile lui zburau spre noi lansări de carte, noi propuneri pentru excursii înspre locurile lui preferate, mănăstirile.
Era greu să nu-l încurajezi urmărindu-i apetitul pentru drumetie, chiar dacă ”semnalele”, bine mascate, ieseau la suprafată. Mă presa să-i promit că-l voi însoti la schitul Rarău pentru a-l evoca la ”locul faptei” pe Părintele Daniel. Puteam să nu-l încurajez?, chiar dacă alte semnale, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac.
La plecare a făcut un gest neobisnuit în relatiile noastre: m-a îmbrătisat. Când am ajuns la portita ”conacului”, căci asa va rămâne pentru mine, am simtit că nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Nu m-am înselat. La noi acasă lucrurile au mers din rău în mai rău. Am continuat să comunicăm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezător. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ”te astept”. Rar trecea o zi fără să comunicăm.
Asa s-a întâmplat în ultima săptămână. Nu mi-a mai răspuns la emailuri, nici la telefon. Stiam că apăreau astfel de tăceri impuse de perioade de oboseală, de preocupări legate de sănătate.
Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizită medicală la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu!, una singură. Cum bucuria a fost de scurtă durată, deoarece după prima felie s-a simtit rău, a renuntat la astfel de escapade culinare.
Stiam că ceva nu era în regulă si am sunat. A răspuns Delia. Plîngea. Mihai murise si fusese înmormântat. „Nu am putut să te anunt, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul...îmi pare nespus de rău...”
M-am simtit vinovat că nu am ascultat presimtirea si am asteptat chemarea lui...
O întâmplare fericită m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu sapte ani mai tânăr ca mine. Nu este drept. La ”Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin...

Nota Observator:

Colaborator si prieten al revistei Observatorul , vezi articolele scrise in vreme, Mihai Rădulescu a primit "premiul special pe anul 2006 pentru o istorie traita si povestita" oferit de Cenaclul si Revista Observatorul.

Incepand din 2009 Cenaclu si revista Observatorul a instituit premiul Mihai Rădulescu.
Ii vom păstra o nestearsă amintire si vom omagia memoria acestui minunat si de exceptie prieten al nostru.
Puiu Popescu






Daris Basarab    6/25/2009


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian