Semne de intrebare : O zi din viata lui Tom Sawyer
Cand eram copil, visam adesea sa fiu Becky, mica prietena credincioasa a lui Tom Sawyer, baietelul nazdravan ale carui aventuri, povestite cu umor sI verva de catre autorul sau, Mark Twain, mi-au incantat copilaria.
Aproape douazeci de ani mai tarziu, dorinta mi-a fost indeplinita, sub forma unei excursii scolare la care am participat ca voluntar.
O dimineata insorita , impodobita cu cele mai frumoase nuante de rosu, galben, portocaliu – culorile copacilor ce strajuiesc in Toronto ampla strada Finch (ea insasi purtand un nume istoric, cel al lui John Finch, proprietarul unui hotel situat pe coltul de Nord-Est al actualei intersectii Yonge si Finch), si pe care ii vedeam din mersul autobuzului.
Elevii care au participat la excursie au fost imbracati – asa fusese stabilita regula – ca la sfarsit de secol nouasprezece si inceput de secol douazeci – fetele cu rochite mai lungi sI sortulet, parul impletit in codite si acoperit de o basmaluta, iar baietii cu vesta si pantaloni bufanti, varati in ciorapii lungi de lana. Gustarea de dupa amiaza, impachetata in hartie cerata sau intr-un servet de bucatarie, a fost transportata intr-un cosulet impletit.
Grupul vesel a coborat din autobuz chiar in fata scolii – o cladire din caramida rosie -, unde a fost intampinat de Miss Coulson, adica de ghida muzeului, imbracata in costum caracteristic perioadei edwardiene (1901-1910), cladirea fiind renovata ca sa arate asa cum a fost in anul 1910 (cateva decenii mai tarziu decat epoca lui Tom sI Becky). Miss Coulson a fost o persoana reala, la fel si elevii ale caror nume erau scrise pe insignele de pe bancile scolii si pe care I-am regasit in fotografiile ce impodobeau peretii acesteia.
}coala a fost construita in 1869 de catre fermierii din aria numita L'Amaroux (dupa numele lui Josue L'Amoreaux, un colonist de origine franceza) si a fost functionala pana in anul 1955. Singura ei incapere i-a adapostit deci pe cei douazeci de elevi excursionisti pe durata intregii zile, copiii zilelor noastre avand prilejul sa scrie pe tablite din ardezie, sa participe la o intrecere de “spelling”, sa joace “tug-of-war” (o intrecere intre doua echipe care trag de acelasi odgon) sau sa se suie pe catalige, in timpul pauzei. Ei au trebuit sa raspunda, in pozitie de drepti, la intrebarile puse de severa “profesoara”, sa se alinieze la sunetul clopotelului si, in fapt, sa intruchipeze pe copiii inceputului de secol douazeci, al caror nume si l-au si insusit, purtand, pe durata zilei, insignele mai sus pomenite.
Prea departe de varsta copilariei pentru a ma mai putea imagina Becky, m-am lasat totusi cuprinsa, impreuna cu ceilalti parinti voluntari, de veselia generala sI de bucuria pe care numai infaptuirea lucrurilor simple, dar esentiale, ale vietii, ti-o poate da.
Desigur ca sI nostalgia a facut parte din bagajul de emotii ale zilei, caci multe dintre activitatile sI metodele aplicate in scoala inceputului de secol douazeci aveau izul propriilor mele amintiri, si m-am bucurat sa vad ca si cei mai mici, desi obisnuiti cu un alt sistem de invatamant si cu un alt stil de viata, mult mai tehnologizat, au primit cu sincera bucurie si cu o deschidere totala aceasta experienta care a fost, poate, a parintilor sau a bunicilor lor.
|
Eliza Ghinea 1/5/2009 |
Contact: |
|
|
