Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Nasterea si botezul pruncilor în satul vechi românesc

În satul românesc arhaic, când simțea că îi vine sorocul să nască, femeia însărcinată se grăbea la biserică, pentru ca „să se mărturisească și să se cuminice“. Nașterea avea loc cu ajutorul moașei satului, care Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru noua viață. Botezul era evenimentul cel mai așteptat după nașterea copilului. Noul vlăstar trebuia să intre astfel în rândul lumii și să primească un nume de creștin. De obicei, numele copilului era pus în funcție de sfântul care era sărbătorit în acele zile. Marea masă de după botez era numit㠄cumătrie“, în cinstea nașilor care l-au creștinat pe prunc. De pe masa îmbelșugată nu lipseau „pupezele“, colaci în care oaspeții înfingeau bani.


Cele trei momente importante ale vieții omului - nașterea, căsătoria și moartea - au bogate semnificații în tradițiile populare. Fiecare dintre aceste evenimente este însoțit de o mare masă, la care participau atât cei prezenți, cât și cei din lumea de dincolo. La mare cinste la mesele ceremoniale, se afla pâinea și colacii. „Pâinea, întruchipare a hranei esențiale, semnifică trupul și se asociază vieții active. Românii privesc pâinea ca pe o ființă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că era așezată la loc de cinste pe masă, învelită într-un ștergar alb și curat, lângă icoană“, a spus Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iași.

Venirea pe lume a unui copil era însoțită de numeroase practici rituale menite, în principal, să familiarizeze noul venit pe această lume cu asprele condiții ale existenței. Multe dintre aceste practici au o considerentă componentă alimentară, însă beneficiarii principali erau părinții, rudele, apropiații și nașii copilului.

„Nașterea, alături de înmormântare, este văzută ca unul dintre marile rituri de trecere. Nașterea era asimilată cu ideea de fertilitate, în genere, în special cea a pământului, mamă a tuturor plantelor și viețuitoarelor“, după cum a spus etnograful.

Nașterea copiilor a fost pusă sub grija și sub vegherea Maicii Domnului, căreia viitoarele mame i se rugau cu mare ardoare. Maica Domnului, cea care a născut în condiții vitrege, era rugată să aibă grijă de ele și de copilul lor.


Femeia însărcinată trebuia să mănânce cam orice, când avea poftă


Viitoarea mamă era atentă să se roage pentru sănătatea copilului pe care urma să îl nască și, în același timp, era foarte atentă la ceea ce reprezenta alimentația de zi cu zi. Printre reguli de bază privind alimentația se regăsesc și numeroase interdicții, după cum arată, într-o lucrare a sa, Arthur Gorovei. Astfel, „femeia îngreunată să nu mănânce poame îngemănate, căci va face copii gemeni. Din măr început să nu mănânce, că va face copilul cu semn, iar poame crude dacă ar mânca ar naște fără timp“, după cum a arătat Marcel Lutic.

La fel, mai erau și alte opreliști, precum „să nu mănânce duminica păstăi, că-i va fi copilul tâmp și va face fapte rele; va avea copilul limba prinsă de va mânca femeia grea carne netăiată din frigare; va avea copilul focuri și va suferi de boala numită «aripi» de va mânca ea borș umplut în zi de sec, ori aripi de paseri“. Aceste interdicții dovedeau grija femeii însărcinate față de alimentația sa. Tot alimentația constituia și remedii pentru diverse probleme de sănătate ale femeii ce urma să nască. Astfel, „sămânța de pepene (castraveți) și o cruce de nucă, râșnite sau pisate, amestecate cu rachiu, vin și apă se dădeau femeilor care erau în pericol să piardă sarcina“, după cum a remarcat Marcel Lutic.

„În general, femeia însărcinată trebuia să mânâne cam orice atunci când i-a veni pofta, riscul major în caz contrar fiind acela de a pierde copilul“, a remarcat etnograful.


Moașa Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru noua viață


În vechime, atunci când femeile simțeau că li se apropie sorocul nașterii, „se duceau la biserică, pentru ca să se mărturisească și să se cuminice“, după cum a arătat Marcel Lutic. „Apoi, se aduna pe lângă casă, iar la primele semne, bărbatul dădea fuga la moașă. În genere, moașa se ferea să fie văzută, ea venind de cele mai multe ori pe ascuns la cea care trebuia să nască, deoarece se credea că, altfel, femeia naște cu mare anevoie dacă lumea știe despre acest lucru“, a mai spus etnograful.

După ce avea loc nașterea, moașa îi mulțumea lui Dumnezeu pentru noua viață, apoi urma scăldătoarea nou-născutului. În vasul cu apă se puneau câteva plante, dintre care nu lipsea busuiocul și bujorul, precum și alimente ca mierea, pâinea, zahărul, laptele dulce, pentru ca și copilul să fie dulce la vorbă ca mierea, să-i fie viața îndestulată ca pâinea de toate zilele, dulce ca zahărul, iar trupul alb ca laptele. În unele locuri, în scăldătoare se mai punea un ou, ca pruncul să fie întreg ca oul, în Muntenia se mai punea orez și porumb, pentru ca acestuia să nu îi lipsească ce-realele, sare pentru a nu se opări copilul, sarea fiind văzută și ca un simbol al prieteniei. Unii mai puneau untdelemn în scăldătoare, care, alături de o monedă, reprezenta viața îndestulată, a arătat Marcel Lutic.

Nici înfășarea copilului nu ieșea de sub incidența alimentației rituale. Astfel, fașa copilului avea „legate într-un colț trei fire de usturoi, trei de piper, trei de sare, trei de grâu de primăvară, trei de grâu de toamnă, trei de tămâie, trei de sfărâmituri de pâine.

Apa de la scăldătoare era aruncată apoi afară, însă nu la întâmplare, de obicei la flori. După ce a fost spălat copilul, intra în casă și tatăl copilului. Dacă era vorba despre un băiat, moașa îl cinstea pe tată cu rachiu îndulcit cu miere.

Prin Muntenia, după ce o femeie năștea, se faceau mai multe cruci, printre care și una din tărâțe de grău în mijlocul casei și alta la ușă, astfel că oricine intra spunea „aici, de casa de tărâțe să te apuci, iar de copil să nu te atingi“, deoarece se credea că astfel copilul este mai bine protejat și nu va plânge cât va fi mic, a menționat Marcel Lutic.


Plocoane pentru mamă


Alimentele erau foarte importante și pentru momentul în care se prezentau vizitatorii care intrau în casă și care aduceau în dar sau ca plocon felurite mâncăruri. Printre aceste mâncăruri se aflau „zeama de găină, găini fripte, plăcinte, vărzări, scoverze (lipii, clătite), chiroște sau colțunași, găluște, plachii, chisăliță din vin, grâu cu miere, brânză cu smântână, unt, ouă, lapte, miere, fructe“, după cum a precizat Marcel Lutic.

Nou-născutul nu era hrănit chiar imediat de mama sa, „mai niciodată acesta nu se alăptează decât după trecerea ursitoarelor“, adică a treia sau a patra zi după naștere, până atunci copiii fiind hrăniți cu lapte de vacă, rărit cu puțină apă și îndulcit cu zahăr. În lumea satului erau tot felul de reguli care priveau modul în care mama își alăpta copilul, alăptarea și laptele fiind esențiale pentru sănătatea și creșterea copilului.


„Mi-ai dat un păgân, ți-am adus un creștin“


Botezul era evenimentul cel mai așteptat după nașterea copilului. Noul vlăstar trebuia să intre astfel în rândul lumii și să primească un nume de creștin. De obicei, numele copilului era pus în funcție de sfântul care era sărbătorit în acele zile, dar și în funcție de tradiția familiei.

Nașii erau, de obicei, rude sau prieteni ai părinților. Și la botez, un rol important îl avea moașa, ea ținând aproape tot timpul în brațe nou-născu-tului sau aflându-se mereu lângă acesta.

De la biserică, moașa aducea copilul acasă, iar odată intrată pe ușă aceasta ducea pruncul „drept la masă, la mijlocul căreia se afla, mai dinainte pusă, o pâine întreagă, netăiată“, după cum arată etnograful Marcel Lutic.

Lumea prezentă bea câte un „pahar de bine“, apoi moașa lua copilul de la masă, împreună cu pâinea, și îl ducea către patul nepoatei (adică al mamei copilului), închinându-i copilul și spunându-i: „Poftim, cu noroc și sănătate, cu voie; (...) creștere ușoară să îți trimită Dumnezeu!“, iar după aceasta, îi dădea copilul și pâinea.

Nașii îi dau mamei luminile (lumânările), iar aceasta, sărutând mâna moașei, mulțumește atât acesteia, cât și nașilor. De asemenea, moașa sau nașa îi mai spunea mamei „Mi-ai dat un păgân, ți-am adus un creștin“.

Prin unele locuri, pe masa din casă se pune o pernă, iar la capul copilului se punea pâine și sare. Oaspeții se cinsteau cu băutură, apoi nașii iau copilul, cu tot cu lumânări, și îl duc la mamă, închinându-i copilul: „Poftim, cumătră, pruncul acesta/ Pe care l-am botezat și l-am încreștinat/ Și-n lege l-am băgat/ Ți-l dăruim/ Cu pâine, cu sare/ Cu darul sfinției sale/ crește-l ușor/ Și sănătos“, după cum a precizat Marcel Lutic.


Cumătria cu gospodari


După botezul copilului urmează cumătria sau, cum se mai spunea în Transilvania, „ospătarea“. Denumirea acestei reuniuni arată faptul că masa se oferea în special în cinstea cumătrilor mari. În tradiția arhaică, nu doar cea românească, orice eveniment major din viața omului era marcat cu o masă mare.

Cel mai adesea, cumătria se făcea în aceeași zi cu botezul. De obicei, la această petrecere erau invitați numai gospodarii, adică oamenii căsătoriți, așa cum arată etnograful Marcel Lutic din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei. Nimeni nu venea dacă nu era invitat, așa cum se întâmpla la botez, unde putea veni toată suflarea satului și în special copiii.

Mai toți cei care veneau aduceau cu ei câte ceva, multe dintre aceste daruri fiind de natură alimentară. Printre aceste daruri se aflau ouă, brânză, făină sau grâu. La cumătrie se puneau pe masă zeamă, sarmale, friptură, plăcinte, iar în zilele de post se aduceau oaspeților feluri de mâncare specifice precum borș, eventual de pește, găluște, vărzări, așa cum a arătat Marcel Lutic.

Prin Oltenia, se aducea la masă în special varză, supă cu carne, de obicei de pasăre. La fel se servea la masă și în celelalte zone din restul țării, în special carne de pasăre sau de miel, varza fiind, de asemenea, nelipsită de la această masă care era, de multe ori, asemănată cu masa de la nuntă.

În Moldova, borșul era nelipsit de la această masă, iar alte bucate care completau meniul erau sarmalele și răciturile. Nu lipsea nici băutura, care era reprezentată de vin și rachiu, cu care se închina pentru sănătatea copilului, a părinților, a nașilor sau a moașei.

Musafirii erau așezați la masă atunci când era adusă sorbitura, iar când erau puse pe masă sarmalele, moașa aprindea lumânarea de la botez. Plăcintele, cozonacul și dulciurile erau lăsate la finalul mesei, cu taiatul și împărțitul acestora fiind desemnat să se ocupe nașul.

Pentru aceste ospețe se făcea, în mod special, un tip de colaci lunguieți, numiți „pupăză“, în ei fiind înfipți bani de către musafiri: „Și-n pungă mâna băgați/ Parale albe cătați/ Și de mărunte n-aflați/ Chiar și întregi să luați/ În pupăză le-mplântați“.

În unele locuri, banii erau înfipți în plăcinte sau chiar în friptură, după cum a menționat Marcel Lutic.


Copilul să crească și să rodească precum pomul


După cumătrie, mai urmează un alt moment ritualic, acesta fiind reprezentat de „scăldăciune“ numită și „scălduș㓠sau „scăldușcă“. De multe ori, momentul se desfășura chiar în timpul cumătriei. Femeile care formau un cerc protector în jurul scaldei erau servite cu rachiu îndulcit cu miere.

În covata unde era scădat copilul se puneau, alături de apă și agheazmă, diferite plante, câteva fire de grâu, „ca să aibă cinstea grâului și, precum e grâul cel mai ales și mai căutat, așa să fie și copilul mai ales, mai căutat și mai văzut dintre toți oamenii“, așa cum a menționat Marcel Lutic. Se mai punea în scaldă mărar, ca „să fie plăcut ca mărariul din bucate“, lapte dulce „ca să fie alb și frumos (...) și pentru aceea ca să îi fie viața dulce ca laptele, să trăiască bine în lume“. Nu lipsea zahărul, mai ales dacă era fetiță, „ca să îi fie lumii dulce ca acesta“. Ouăle se puneau în scăldătoare pentru ca acel copil „să fie curat, plin și sănătos precum oul“.

Apa de la scăldătore era considerată ca fiind mai specială, astfel că era aruncată la rădăcina unui pom, în special măr sau păr, astfel că acel copil va crește și va rodi precum pomul: „precum arborele își lățește arborele sale, așa să se înmulțească și seminția nou-născutului copil“. Dacă scăldătoarea era făcută în afara cumătriei, atunci și acest eveniment se sfârșea cu o masă, la care participau în special femeile.


Colacii pentru nași, o regulă respectată cu sfințenie


Prin Moldova, nu după multă vreme de la botez și, mai ales a doua zi de Paști, părinții copiilor duc la nași colaci, „în semn de recunoștință și mulțumită pentru că le-au ținut fiii la botez“. Vasile Alecsandri arăta c㠄a da și a primi colaci este una din datini ale țării“, aceasta fiind întâlnit㠄în toate împrejurările cele mai însemnate ale vieții omului“, după cum a arătat etnograful MarceL Lutic.

Cei care nu duceau colaci nu erau priviți cu ochi buni, despre ei se credea c㠄au foarte mare păcat“. Se credea chiar că aceștia fac mare păcat, iar „sufletul lor este oprit la vămile văzduhului sau pătimește cine știe ce greutăți“.

Colacii erau făcuți din făină albă și curată de grâu, mai mari decât cei de rând. De obicei erau împletiți în patru, având chiar și câte șase sau opt împletituri. Uneori, din cauza mărimii lor impozante, se tăia și se lărgea gura de cuptor, pentru ca aceștia să poată intra spre a fi copți. Se duceau câte doi sau patru astfel de colaci la nași, oamenii crezând că exista o legătură între acești colaci și viața pruncului. Oamenii credeau c㠄așa cum colacul este rotund și deplin, așa să fie și viața pruncului, rotundă și deplină“.

Numărul colacilor era cu soț, printre aceștia fiind așezate și „felurite flori naturale (...) turte dulci, smochine, strafide, o bucată de zahăr, (...) chiar și zaharicale, percum și 2-4 oca de sopon care însemna că finul sau fina să fie curat, curată“.

Împodobirea acestori daruri se făcea de către neamurile venite la „colăciune“ (colăcime), iar în final, „colacii așezați unul peste altul erau acoperiți cu un șal, tistimel sau tulpan frumos, ori cu o basma de mătase, ori cu o năframă cusută în casă“, a spus etnograful.

Când părinții copiilor ajungeau la nași, după ce se dădea binețe se făcea închinarea colacilor, moment în care se rostea și o orație, potrivită acestui moment. „Bună ziua,/ Bună ziua!/ La dumneata, cumetre mare!/ Și la dumneata, cumătră mare!/ Ne arătăm cu colăcei;/ Colăceii-s mititei,/ Dar mândri și frumușei,/ Că-s făcuți din grâu frumos,/ Ca și fața lui Hristos“.

Adesea, finii primeau în schimbul acestor colaci un vițel, o vițică sau chiar o juncă, un miel, o cârlană sau o oaie. Se mai obișnuia ca nașii care nu aveau copii să ofere într-un asemenea cadru chiar averea lor finilor, care urmau să intre în posesia bunurilor după moartea nașilor. Colăciunea se termina cu o masă mare, adesea cu unul sau doi lăutari, după cum a arătat Marcel Lutic.


Ploconul moașei


Moașa era un personaj foarte apreciat, după nași, astfel că, în unele regiuni, precum în Dobrogea, i se pregătea o zi specială, a treia zi de la Bobotează.

Cu această ocazie, toate nevestele (nepoțelele) moșite de o anumită femeie se adună la aceasta acasă, petrecând la „masa moașei“. Femeile veneau la moașă cu un plocon și o sticlă de vin. Ploconul însemna produse alimentare, carne sau trandafiri din porcul tăiat de Crăciun. În mijlocul mesei era așezat un colac mare, colacul moașei, în mijloc fiind o lumânare mare, neaprinsă. La această masă femeile prezente o numeau pe moaș㠄mam㓠sau „mamă moașă“, după cum a precizat Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei.

După ce rostea Tatăl Nostru, moașa împărțea câte o bucată din colacul mare celor prezente la masă. După masă, una dintre neveste strângea câte un mic dar de la fiecare nepoată pentru mama moașă.


„Am păstrat tradiția cea bună, cea adevărată, așa cum au avut-o strămoșii noștri“


Tradițiile populare se mai păstrează în zilele noastre în unele zone izolate, precum satele de la munte. În comuna Pipirig, din județul Neamț, tradițiile au supraviețuit, mai ales cele care țin de credința ortodoxă, având în vedere și apropierea de mănăstirile din zonă, așa cum arată și părintele Mihail Bistriceanu.

Astfel, la botez, „moașa aduce la biserică copilul, apoi îl încredințează nașilor care îl țin în brațe pe durata bote-zului. Mama rămâne acasă, iar când se împlinesc 40 de zile de la naștere ia co-pilul în brațe, vine la biserică și are loc molifta de 40 de zile și îmbisericirea copilului“.

În ceea ce privește cinstirea nașilor de botez, părintele Mihail Bistriceanu a spus c㠄nașii, după tradiție, primesc din partea părinților copilului botezat colacii de botez. Acești colaci ori îi oferă la cumătrie, când fac petrecerea de botez, cumătria, ori mai târziu. Acești colaci se dau când este prilejul, fără să fie vreo sărbătoare anume. Dacă, cine știe din ce motive binecuvântate, nu au fost dați acești colaci la timp, părinții pot să dea colacii de botez și când copilul are 20 de ani“.

În ceea privește noile „obiceiuri“, părintele Bistriceanu a spus c㠄inovații de acestea nu prea au apărut pe la noi. Eu sunt de 37 de ani la Pipirig și nu am văzut, nu că nu am permis, dar nici nu am avut ocazia să întâlnesc oameni cu astfel de invenții. Noi am mers după tradiția locului, care este o tradiție care vine de demult și de departe. Pipirigul este o zonă din preajma mănăstirilor, s-au păstrat tradițiile bune, strămoșești, ortodoxe, curate. La noi, în zonă, au fost întotdeauna preoți destoinici, de aici este și Patriarhul Nicodim. Noi am avut atâtea motives să păstrăm tradiția cea bună, cea adevărată, așa cum au avut-o strămoșii noștri“.

Alături de nași, moașele erau și ele foarte foarte respectate în lumea satului. Chiar dacă acum femeile nasc la maternitate, se mai păstrază acest respect pentru moașe. „Mai sunt și acum femei în sat, bătrâne, cărora li se spune moașe pentru că ele au moșit. Mai am și eu în parohie astfel de femei, de 80-90 de ani, care mai sunt și acum cinstite, onorate, pentru că ele au contribuit la nașterea unui prunc. Mai sunt familii care au născut acasă, care au câte șase-șapte copii și toți au fost născuți cu aceeași moașă,“ a spus părintele Mihail Bistriceanu din Pipirig, județul Neamț.





Oana Rusu    12/3/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian