“Impactul virtualului” poeme de Bianca Marcovici
Hiperprolifica poetă nu mai necesită nici o prezentare, cu atât mai mult cu cât aproape în fiecare nouă plachetă sau volum de versuri- ca si în cel pe care îl semnalăm acum, după “Lumini diafane”, comentat anterior în paginile acestei reviste-aflăm la sfârsit o listă exhaustivă a lucrărilor ei în versuri si proză, a antologiilor la care a participat, inclusiv cele din propria operă, a colaborărilor la diferite publicatii, a demersurilor critice care au întâmpinat-o ( cu citate mai ales din Paul Cernat si Carol Isac ), a premiilor si a distincţiilor dobândite în cursul anilor, etc., etc. O listă, cum ziceam, lungă, si, fireste, foarte impresionantă.
Si cu toate acestea, poemele din ” Impactul virtualului”, inclusiv introducerea intitulată ” Mănusi potrivite”, pe care poeta, o frecventă internaută, o inserează ” în loc de prefată” (metafora mănusilor, potrivite sau nu, fiind folosită în chip de protest împotriva dirijării de către un politist imaginar a circulatiei cuvintelor), vădesc o profundă nemultumire, pe alocuri revoltă si suferintă.
Din cauza cui? De ce?
Exprimate cu nedisimulată franchete, aceste sentimente se datorează în primul rând celor pe care scriitoarea îi consideră “detractorii” ei si de care a fost ” invinuită de poezie”, ca si cum s-ar fi aflat ” într-o ţară străină/ lăsată la vatră/ ca un soldat rănit”, “lasilor” care ” vor să-mi desfigureze puterea cuvintelor/ trimitându-mă în locul lor/ în faţa plutonului de executie” (” Supravietuire”, “Casa poeziei”). Alteori adresa e si mai directă, iar acuzatiile si mai virulente, ca în poezia ” Am întâlnit critici fericiti”: Asteptând la un colt de drum poetii,/ vorbind cu ei singuri/ într-un monolog pe o coardă ruptă,/ neavând nici măcar efervescenta / critică, nici disponibilitatea literară …/ de a compune ceva personal, cocotându-se pe umerii/ scriitorilor! (…)/ prin titlurile lor/ de Cezari ai literaturii/ din clubul bătrânilor nepremiaţi/ rupând asa zisa tăcere! / Am întâlnit critici /fericiti/ minimalizându-si grafomania/ printr-o regie perfectă,/ fără drept la replica poetului/ dar, niciodată nu e prea târziu!”
În acelasi registru, vanitătile unor confraţi ( considerati) egoişti si impertinenţi, care nu-si văd decât ” bombeul pantofului”, formează de asemenea tinta unor reflectii poetice de o amară înverşunare.
Cât despre trăsăturile morale si estetice puse de autoare la stâlpul infamiei, într-o ” lume jegoasă” a ” murdăriei interioare” si a ” loviturilor sub centură” a “bârfelor si gunoaielor aruncate peste bord”, unde ” pantoful cu toc dă de un vierme care trebuie strivit”, sunt enumerate între altele ” Viclenia în 5 părti” (imagine sugerată, pare-se de structura Simfoniei spaniole de Lalo”) , ipocrizia (”orgi sinistre, baletul bărbaţilor deghizati, al prefăcutilor tot mai numerosi cu ” chip ingenuu” si al criminalilor de inimi”); “falsul lucrurilor” văzut ca un “lapte corăslit prin cearsafuri de mătase”; răul provocat de ” viespii, crocodili, teroristi”.Împotriva acestui rău, sufocate nu o dată de lipsă de afectiune si tandreţe, de indiferenta unor parteneri egocentrici si egolatri care confundă iubitele sau sotiile cu ” o usă ivită în cale”, în ciuda “sarmalelor filozofale turnate în cap” ( după cum se vede, notele ludice nu lipsesc din aceste bobârnace pamfletare), poetele preferă să se replieze asupra lor însele:” Ne ascundem în noi cuibărindu-ne- pur si simplu- invalizi” (Luati de val”).
Există de altfel si numeroase alte poeme cu accente feministe îndreptate împotriva bărbatilor exchibiţionisti, a celor ce se laudă ” că pot avea orice femeie”, a violatorilor, etc.
Dar toate acestea si altele mentionate mai sus sunt contracarate într-o măsură importantă de versuri mai degraba senine, în care poeta ne apare în ipostaza de bunică , obsedată de ” ramuri de copac înflorite” si de ” kilograme de nepoti” ce îi ” mărsăluiesc prin brate”, versuri exprimând nevoia ei impetuoasă de puritate, întruchipată în “orhideea plăpândă” sau în crinul de pe mormântul tatălui.
Alterori Bianca Marcovici se întoarce pe nesimtite la maniera si temele favorite dintotdeauna: trimiteri la diferite opere picturale si literare, precum Sesto Pals, Amos Oz, Mircea Cărtărescu, si adesea ale ei însăsi, strecurate printre rânduri ( “Haifa zidurilor de sprijin”, Aburi de femeie”, Cirese amare”, Lumini diafane”);apoi multe aluzii muzicale, inclusiv cele legate de Iasul copilăriei si debutul ei violonistic, retrăirea unor experente peripatetice precum cele de prin muzeele Parisului sau în jurul fântânilor din Roma (”Fontana di Trevi”) prilej de insertii ironice sau de meditaţii melancolice asupra atotputerniciei banului, superficialitătii oamenilor sau efemeritătii cărţilor care ” trăiesc doar o clipă
”Unele din cele mai emoţionante poeme rămân dedicate Israelului ca ” pământ roscat”, sursă de inspiratie poetică personală – si în special Ierusalimului., denumit “Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitatea atât/ de aproape, unde dispare aroganta spirituală/ apare grădina noastră în lumină feerică,/ revelatia/ Zidul Plângerii /noastre- singura scenă din viata lumină/ te simti tu însuti, umbra ta e cu tine/ cu inima pe zidul de granit/ te rogi pentru copiii nostri/ si zidul împietrit îti dă sperantă”.
Această stare de exaltare si extaz mi se pare în concordantă cu autocaracterizarea pe care, în ciuda tuturor nemultumirilor si incriminărilor, si-o face însăşi poeta:
“Eu sunt poeta care vede/ partea cea plină a paharului”- as adăuga eu, prin străfulgerarea de imagini si metafore memorabile.
|
Gina Sebastina Alcalay 9/29/2008 |
Contact: |
|
|
