Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Retrospectivă în stiintă ( I )



Zorii omenirii.
Din necesităti practice, omul primitiv a început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea constiintei sale. Soarele dătător de viată, animalele ca sursă de hrană dar si fulgerele, trăsnetele si uraganele pustiitoare au fost înzestrate cu puteri supranaturale. Astfel, au luat nastere idei mistice si religioase, cultul mortilor, credinte în zeii care dirijează lumea si intervin în viata oamenilor. În mintea omului primitiv, lipsit de apărare, s-a plămădit un tablou tulbure si fantastic despre realitatea înconjurătoare. Succesiunea regulată a zilelor si noptilor, ca si a anotimpurilor, potolirea setei prin apă, a foamei prin hrană, i-au sugerat legăturile cauzale din natură. Constiinta umană a evoluat cu greu în procesul muncii, odată cu limba, descoperind Eul de Non-Eu, întregul de parte în conexiunea universală a fenomenelor. Medicină empirică a făcut omul primitiv, fără să stie, atunci când îsi alina durerile cu plante tămăduitoare; geologie rudimentară a practicat atunci când scormonea pământul în căutare de xilex dur, tocmai bun pentru confectionarea de arme si unelte.
Un salt în cunoastere s-a produs în perioada neolitică, odată cu domesticirea animalelor, selectionarea culturilor vegetale, tesutul dar si supunerea focului. Cine a privit „Gânditorul” (statuetă neolitică găsită în Dobrogea) are confirmarea adâncilor mutatii din gândirea omului primitiv. Că stia să socotească, stă dovadă câte un răboj pe stâncile din pesterile locuite de acesta, iar imaginile constelatiilor scobite pe monumentele megalitice din Franta si Marea Britanie indică contemplarea cerului în noptile senine. Probabil urmărind firul granulelor metalice până la zăcămintele din care proveneau a luat nastere „aventura minelor”. Initial, cunostintele empirice despre natură se împleteau cu speculatii mistico-religioase. Este de înteles că cercetarea naturii nu a pornit de la o simplă curiozitate, ci dintr-o strictă necesitate.
Antichitatea. Noi posibilităti se oferă omului, prin dezvoltarea cunostintelor si a mijloacelor de existentă, care au permis unei categorii de gânditori, iubitori de întelepciune, să elaboreze idei îndrăznete prin care să explice lumea. Se conturează acum cele două directii fundamentale în filozofie: materialismul naiv (Lao-Tzî, Confucius în China antică; scolile Lokayata, Vaisesika, Samkhya în India antică; Leucip,Democrit,Epicur în Grecia antică, Titus Lucretius Carus cu lucrarea sa „De rerum natura” în Roma antică) si idealismul (de pildă, Pitagora, Socrate, Platon în Grecia antică). Pe tărâmul teoriei cunoasterii, lupta de idei se poartă între dialectica spontană (Heraclit din Efes, Platon si Aristotel) si metafizică (Scoala eleată, Parmenide, Xenofan, Zenon), respectiv între ateism si conceptiile mistico-religioase. Este meritul gânditorilor greci, Leucip si Democrit de a fi initiat la mijlocul secolului al V-lea î.H. conceptia atomistă prin care atomii (gr.a-tomos=indivizibil) devin cărămizile substantei. După părerea lui Democrit „principiile tuturor lucrurilor sunt atomii si vidul; toate celelalte nu-s decât închipuiri”. Se credea încă de atunci că atomii sunt particule infinite ca număr, imperceptibile, necreate, invariabile si indivizibile, având diferite forme si aflându-se în permanentă miscare, ca rezultat al ciocnirii lor reciproce în vid. Deosebirile dintre lucruri, inclusiv sufletul, se explicau prin diversele configuratii ale atomilor, legate de pozitia si ordinea diferită a acestora în spatiu.. Un alt gânditor, Hipocrat, a trasat metoda rationamentului deductiv si a calculat ariile unor figuri geometrice formate din arce de cerc. El are meritul de a fi primul care a notat cunostintele medicale ale timpului său, desi rolul unor formatiuni anatomice este prezentat eronat. Astfel, arterele erau considerate ca si bronhiile, drept tuburi pneumatice, deoarece pe cadavre au fost găsite golite de sânge. Această eroare a fost corectată mai târziu de Claudius Galenus, prin practicarea vivisectiei (disectie pe animale vii) a observat că arterele contin sânge, ca si venele.
Însă, cei mai proeminenti gânditori ai culturii clasice grecesti au fost Platon si Aristotel.
Platon a expus în admirabile „Dialoguri” teoria ideilor, conceptie idealist-obiectivă, potrivit căreia adevărata realitate o constituie lumea ideilor, entităti eterne, imuabile, perfecte, situate în afara spatiului si a timpului. Desi elev al lui Platon , Aristotel a combătut teoria ideilor. După el, lucrurile si fenomenele sunt o unitate a materiei(substrat pasiv) si formei (principiu activ), prin care se face trecerea de la posibilitate la actualitate. Despre cunoasterea stiintifică, marele gânditor a spus că porneste de la perceptie, dar se ridică de la concret si individual la general si esential prin intelect. Până la Aristotel, stiintele făceau corp comun cu filozofia. Această personalitate enciclopedică a antichitătii este cea care în lucrarea „Organon” a fundamentat logica, concepută ca „stiintă a demonstratiei”, a dat în „Istoria animalelor” prima clasificare a speciilor, s-a ocupat în „Fizica” de problemele mecanicii, rezervând „Metafizica” pentru cugetarea filozofică. În studiile sale a făcut distinctie între patru feluri de cauze (materială, formală, eficientă, finală) si a deosebit trei miscări (mecanică, cresterea si diminuarea, transformarea calitativă). În astronomie a emis sistemul geocentric, dezvoltat ulterior de Ptolomeu, prin care punea în mod gresit Pământul în centrul universului, conceptie care va dăinui multe secole mai târziu.
Evul mediu. În Evul Mediu, dezvoltarea culturii este frânată din cauza frământărilor sociale si a restrictiilor impuse de biserică. Scolastica, prin dictonul „crede si nu cerceta”, a transformat filozofia într-o „servantă a religiei” si a cenzurat spiritul stiintific si cutezanta în gândire. Sunt demne de remarcat preocupările tehnice si în constructii, dezvoltarea morii de apă (cunoscută încă din antichitate), conceperea unor instrumente utile pentru navigatie, dar mai ales ridicarea unor biserici si palate monumentale. Un merit deosebit revine matematicienilor arabi, prin studiile acestora despre numere si crearea trigonometriei, dar si pentru rolul lor de intermediari prin care cultura greacă s-a răspândit în Europa apuseană medievală. Arabii sunt cei care au transformat termenul de chimie (cuvântul apare sub forma „chemeia” într-un decret al împăratului roman Diocletian, din anul 296 î.eH., prin care ordona arderea cărtilor egiptenilor despre arta facerii aurului sau argintului) în alchimie, care s-a răspândit rapid în lumea occidentală. Desi faptele îi contraziceau, alchimistii se trudeau cu transmutatia metalelor în aur si găsirea unui medicament universal „piatra filozofală” sau „elixirul vietii”, care să vindece maladiile umane si să aducă întinerirea. În laboratoarele lor, dotate cu alambice (gr.alambix) s-au descoperit substante chimice importante ca acidul azotic, unele săruri etc. S-au sintetizat apoi medicamente în perioada iatrochimiei (gr.iatros-medic). Abia mai târziu, alchimistul si medicul elvetian Paracelsus a dat o orientare materialistă fiziologiei. El a revizuit conceptiile medicale din acea perioadă, considerând că bolile pot fi explicate prin factori chimici.
Renasterea. Bazele stiintei moderne au fost puse în perioada Renasterii (sec.XV-XVI), odată cu nasterea relatiilor de productie capitaliste. Aceeasi Renastere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, transformă profund constiinta umană, prin raportarea la o nouă scară de valori si situarea pe alte directii de actiune, care cultivă încrederea în om si în posibilitătile sale, dreptul său la gândire si actiune liberă, cercetează cu veneratie operele antichitătii si se inspiră din cultura greacă si romană. Umanistii au promovat ideea demnitătii omului ca fiintă autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe ratiune si natură. Odată cu formarea statelor nationale are loc emanciparea teoriei politice si juridice de sub tutela religiei si negarea caracterului divin al puterii de stat. Idealul desfiintării proprietătii private este zugrăvit în operele socialistilor utopici (Thomas Morus, T. Campanela). Tehnica cunoaste un progres considerabil, fiind marcată de inventarea tiparului, telescopului, lunetei, microscopului. Se dezvoltă mai ales ramurile stiintei legate de formele simple ale miscării ceresti si terestre. Heliocentrismul (atribuie un rol central Soarelui în Univers) enuntat de Nicolaus Copernicus, a însemnat un pas important în separarea stiintei de religie. Galileo Galilei a formulat conceptul de lege stiintifică, a subliniat valoarea experimentală în cercetare, a descoperit legile pendulului si inertiei, a pus bazele cinematicii. Confectionându-si o lunetă, a studiat corpurile ceresti, muntii pe lună, satelitii planetei Jupiter, petele solare. Pentru conceptiile sale novatoare a fost condamnat de Inchizitie si obligat să-si retracteze afirmatiile.
Legile miscării planetelor au fost descoperite de Kepler. Nicolo Tartaglia dă o metodă generală de rezolvare a ecuatiilor de gradul III. Ecuatiile de gradul I si II, fuseseră deja rezolvate cu circa 2000 de ani î.e.n., asa cum indică unele documente indiene si caldeene. Relatiile dintre rădăcinile si coeficientii unei ecuatii algebrice au fost găsite de François Vičte. A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Servet descoperă circulatia mică a sângelui. Tot acum, medicul englez William Gilbert face experiente de electrizare a corpurilor, iar în anul 1600 compară globul terestru cu un magnet urias. Pe drept cuvânt se poate spune că Renasterea reprezintă o revenire la rationalitate, dar pe un plan superior în cunoastere, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria omenirii.
Epoca modernă. Secolele al XVII-lea si al XVIII-lea au însemnat dezvoltarea relatiilor de productie capitaliste în economie, iar în cultură, pe lângă conceptiile idealiste si materialiste, are loc orientarea rationalistă a filozofiei (René Descartes în Franta, Baruch Spinoza în Olanda, Gottfrid W. Leibniz în Germania), la care se adaugă progresul deosebit al stiintei. Prin asezarea în prim plan a ratiunii se caută noi metode de cercetare a realitătii : inductia incompletă (Francis Bacon), principiul „îndoielii metodice” (René Descartes). Compromisul social dintre burghezie si nobilime se manifestă pe plan spiritual prin dezvoltarea, alături de materialism, a conceptiilor idealiste. În maniera unui idealism subiectiv dus la extrem, George Berkeley consideră lucrurile si fenomenele reale, drept un complex de senzatii manifestate la nivelul subiectivitătii. Linia materialistă este urmată în Anglia de F.Bacon, Thomas Hobbes, John Locke, iar în Franta secolului XVIII, de Diderot, Helvetius, La Mettrie, d’Holbach. Ei adâncesc continutul categoriei de materie, subliniază rolul simturilor în cunoastere, pe care le consideră izvorul cunostintelor certe. Din păcate, caracterul contemplativ al cunoasterii, reducerea tuturor formelor de miscare la cea mecanică, incapacitatea de a concepe lumea ca proces si autodezvoltare, îi situează pe pozitiile mecanicismului. Se ajunge la un determinism rigid, de tip Laplace, care exclude din Univers rolul întâmplării. O amploare deosebită o au cercetările în domeniul matematicii. Se inventează logaritmii (John Neper) si apar noi directii în matematică: teoria probabilitătilor (Blaise Pascal), geometria analitică (R. Descartes, Pierre Fermat), geometria proiectivă (Desargues), geometria diferentială (Leonard Euler, Gaspard Monge). Formalizarea definitivă si expunerea sistematică va fi dată în secolul al XVIII-lea si si începutul secolului al XIX-lea de către L. Euler, pentru geometria analitică, G. Monge pentru geometria diferentială si Poncelet, pentru geometria proiectivă. Gottfrid Wilhelm Leibniz si Isaac Newton creează calculul diferential si integral, L. Euler a introdus integrala dublă, iar Joseph Lagrange, integrala triplă. Se pun bazele teoriei seriilor, care extind operatia de adunare la sume cu un număr infinit de termeni. Astfel, Leibniz si d’Alembert stabilesc criterii de convergentă a seriilor numerice, Brooke Taylor dă regula dezvoltării în serie de puteri a unei functii de o variabilă, care va fi generalizată de J.L.Lagrange pentru functii de mai multe variabile. Tot acum Joseph Fourier descoperă metoda dezvoltării unei functii periodice în serie trigonometrică. Se fundamentează studiul ecuatiilor diferentiale ordinare (L. Euler, Jacopo Riccati, Alexis Clairot, J.L.Lagrange), se initiază studiul ecuatiilor cu derivate partiale (d’Alembert, J.L.Lagrange, Simon Laplace), precum si al functiilor de variabilă complexă (d’Alembert si L. Euler). Algebra a avut de câstigat de pe urma lui Michelle Rolle ( a dat o regulă de separare a rădăcinilor unei ecuatii algebrice), Etienne Bézout (a stabilit teorema care îi poartă numele, referitoare la împărtirea unui polinom printr-un binom), J.L. Lagrange (a sintetizat teoria ecuatiilor algebrice, a introdus formele pătratice). Proprietătile determinantilor au fost studiate de Théophile Vandermonde, iar S. Laplace dă regula dezvoltării determinantilor după minori de diferite ordine. Rezolvarea comodă a sistemelor de ecuatii liniare cu ajutorul determinantilor este datorată lui Gabriel Cramer. Bazele mecanicii analitice sunt puse odată cu calculul variational (L.Euler, J.L. Lagrange, A. Legendre). În fizică se descoperă legea transformării izoterme a gazelor (Robert Boyle, Edme Mariotte), legea refractiei luminii (Snellius, Descartes), se măsoară presiunea atmosferică (Evangelista Toricelli), se studiază transmiterea presiunii prin fluide (B.Pascal), deformatiile elastice ale corpurilor (Robert Hooke). Se fac cercetări în teoria cinetico-moleculara a gazelor de către Daniel Bernoulli, fizician care are si meritul fundamentării hidrodinamicii moderne, prin studiul curgerii lichidelor din conducte. În domeniul electricitătii se exprimă cantitativ interactiunile dintre sarcinile electrice (Charles-Auguste Coulomb), se construieste pila galvanică de către Alessandro Volta, considerată cea dintâi sursă practică de curent electric. În chimie se remarcă Lavoisier, care a sistematizat datele cercetării chimice de până atunci si a elaborat o teorie a proceselor oxidative (arderi). Fiziologia urcă noi trepte în cunoasterea functionării organismelor vii, prin descrierea circulatiei sângelui de către Wiliam Harvey si observarea vaselor capilare de către Malpighi.
Dar cel care domină întreaga gândire modernă, prin cercetări profunde si multilaterale (matematică, fizică, chimie, astronomie, filozofie) este genialul savant englez Isaac Newton (1642-1727). În celebra lucrare „Principiile matematice ale filozofiei naturale”, prin formularea principiilor dinamicii si a legii atractiei universale, a fundamentat mecanica terestră si a corpurilor ceresti. Împreună cu Leibniz, este considerat creatorul calculului diferential si integral. În domeniul opticii a studiat dispersia luminii (descompunerea luminii albe în componente monocromatice) si a construit telescopul cu oglindă, care nu prezintă aberatii cromatice. Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru la Royal Society din Londra, precum si membru fondator al Academiei de Stiinte din Franta. La Trinity College, unde a tinut regulat cursuri de matematică, i s-a ridicat un monument pe care s-a săpat un text din opera lui Lucretiu „Qui genus humanum supervit” (Cu mintea lui depăsea speta omenească). Legea atractiei universale a contribuit din plin la cunoasterea Universului, la care se adaugă saltul calitativ produs în astronomie de către Kant si Laplace prin formularea conceptiei cosmogonice privitoare la originea naturală a planetelor din sistemul solar.
Ipoteza lui Kant, publicată în 1775 si completată de Laplace în 1796, a fost pentru secolul al XVIII -lea o separare transantă dintre stiintă si religie. Ambii gânditori consideră că sistemul solar s-a format dintr-o uriasă nebuloasă de materie gazoasă aflată în miscare de rotatie. După Kant, aparitia unor centre de condensare în masa de gaz în miscare a condus la formarea Soarelui în centru si a planetelor spre periferie, spre deosebire de Laplace, care consideră că initial cantităti mari de materie au „evadat” prin planul ecuatorial după care s-a produs procesul de condensare. Ipoteza Kant-Laplace va juca un rol esential în secolele următoare asupra conceptiilor despre formarea si evolutia sistemului solar.
Tudor Vasile, www.praxisinventica.com , www.voxinventica.com.






Tudor Vasile    9/21/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian