Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


PE TEME DE EDUCAȚIE ( XVI ) AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

Într-o familie fericită, iubirea părinților pentru copiii lor este complementară cu autoritatea părintească înțeleasă corect.
A iubi un copil nu înseamnă a-l alinta și a-l dezmierda permanent, a-l privi – când este mic – ca pe o jucărie, spre amuzamentul nostru, sau a-l transforma într-un cățel afectuos care să execute mașinal ceea ce-i cerem pentru a ne lăuda astfel cu el în fața rudelor sau prietenilor. Deopotrivă, iubirea pentru copiii noștri nu se va manifesta eficient nici ferindu-i de contactele exterioare, de alte familii, de alți copii și, dacă ar fi posibil, chiar de colectivitățile școlare și nici obligându-i să urmeze un program rigid, impus despotic de noi. Autoritatea părintească ne obligă, însă, să gândim bine ce acordăm copiilor în funcție de sex, vârstă, trăsături temperamentale și caracteriale, precum și de împrejurări.
A-i iubi pe copiii noștri înseamnă a le asigura, în măsura mijloacelor noastre, ceea ce le trebuie din punct de vedere material și, mai ales, a-i înconjura cu aleasă afecțiune, consacrându-le cât putem de mult din timpul nostru, a realiza ceea ce numim “permanența noastr㔠alături de ei, lucru de care au mare nevoie până se realizează ca oameni în stare să navigheze în viață, în societate, conducând corabia proprie.
Nu ne vom potrivi capriciilor copiilor și nu vom renunța să manifestăm exigență în cunoașterea preocupărilor lor, în îndrumarea lor – în mod mai vădit la vârste mai mici, din expectativă, dar cu perseverență, la vârsta adolescenței. Renunțarea la autoritate, ca și lipsa de perseverență, pot duce la libertinaj, delincvență, la neadaptarea socială a tinerilor – trecând prin grosolănii, prin folosirea unui ton de comandă față de părinți.
Ce vom face atunci când la școală, în excursii, în activitățile de vacanță, tinerii află că unii colegi de-ai lor au obținut din partea părinților lor anumite învoiri, cadouri, sume de bani de buzunar (sume mai mari, căci sume modice oricare dintre noi este bine să le asigurăm copiilor din motive lesne de înțeles)? Față de relatările de acest fel, pe care le fac admirativ fiii și fiicele noastre, vom rezista să nu-i imităm pe acei părinți? Dacă în familia noastră a fost întronat un climat de încredere a copiilor față de noi, dacă i-am învățat să ne dea ascultare, să aștepte satisfacerea unei plăceri, să știe că merită o recompensă după un succes școlar deosebit sau un cadou la o aniversare, ei nu vor pretinde cu insistență avantaje suplimentare, după exemplul colegilor și prietenilor lor – și nu vom avea probleme deoarece autoritatea noastră este întemeiată pe iubirea reciprocă dintre noi și copii, pe înțelegerea pe care ei ne-o acordă considerându-ne drepți, corecți, fermi, dorind să ne imite la rândul lor.
Unele voci pledează pentru realizarea educației fără nici un fel de constrângere. Desigur, nu suntem pentru constrângere brutală, dar sunt necesare și frâne față de unele porniri ale copiilor, cunoscând că instinctele, impulsurile nestăpânite pot duce la situații conflictuale. Copiii obișnuiți cu imediata satisfacere a plăcerilor lor, cei cărora li se îndeplinesc toate poftele, vor suferi mai târziu eșecuri în relațiile lor sociale, vor fi egoiști, neagreați de nimeni, nefericiți. Ar fi o mare greșeală să nu-i ajutăm pe copiii noștri să înțeleagă rostul fermității noastre ca părinți, să nu le construim frânele necesare și să-i lăsăm să ne dicteze ceea ce vor. În afara celor arătate mai sus, ei pot deveni impulsivi, obraznici, ne pot disprețui, considerându-ne slabi. În această situație, unii părinți dezarmează sau trec în cealaltă extremă, devenind ei violenți. Nu este în nici un caz o soluție pedagogică. Părinții își pot demonstra nu forța fizic㠖 orice agresare a copiilor fiind, de altfel, pedepsită de lege în Canada – ci forța înțelepciunii, prin pregătire, răbdare și consecvență în acțiunea educativă.
Nu trebuie confundată, însă, autoritatea cu autoritarismul – un fel de dictatură, doar o mimare a autorității. După ce au încercat alte metode falimentare – lăsarea copiilor de capul lor, apoi pozarea în “prieteni” ai copiilor lor, neștiind cum s-o facă, unii părinți s-au hotărât să devină ditr-odat㠓severi”, căutând să se impună ca atare. Rezultatul a constat într-o adaptare falsă, superficială și înșelătoare a copiilor, în final la o stagnare a dezvoltării lor și chiar la resentimente și revoltă.
Extremele trebuie evitate în educație. Se va prefera echilibrul care dă securitatea afectivă a copilului. Autoritatea trebuie să fie, într-adevăr, consecventă, dar maleabilă și atentă, să izvorască din grija noastră pentru dezvoltarea copiilor, pentru pregătirea inserției lor sociale.
Lipsa de autoritate în familie apare, de pildă, atunci când tatăl, uneori solicitat de specificul profesiei sale, lipsește multe zile de acasă sau, la orele la care ajunge acasă, nu se poate ocupa efectiv de copiii săi. Același lucru se poate întâmpla atunci când mama (văvuvă, divorțată) este singură cu copiii ei. Alteori, tatăl este prezent, dar nu se vede pe sine ca educator al propriilor copii,lăsând totul pe seama soției; este comod ori lipsit de personalitate. Cunosc câteva cazuri de acest fel – și încă în familii de intelectuali; nici unul dintre copiii familiilor respective nu a ajuns să aibă poziții definite în societate. Sunt și cazuri în care tatăl și mama nu se pun de acord asupra liniei și metodelor educative de urmat pentru formarea copiilor, divergențele dintre ei fiind exploatate de aceștia, după cum alți părinți sunt inconsecvenți în cerințele lor, schimbători, lasă impresia că nu știu ce vor, oferind astfel un rău exemplu copiilor care rămân derutați, dezorientați.
Este normal ca într-o familie exigențele deosebite să fie formulate de tatăl copiilor, iar mama, de acord în fond cu tatăl, să realizeze, prin înțelegere și blândețe, o contrapondere rezonabilă în numele echilibrului afectiv amintit mai sus. Mamele care-și cresc singure copiii într-un spirit de responsabilitate, tind să se manifeste autoritar, “bărbătește”, prea dur. De aceea, nu greșesc mamele care, aflându-se în această situație, solicită sprijinul altor bărbați apropiați de familie – rude, educatori de profesie, în cazul în care nu se recăsătoresc pentru a asigura un tată copiilor lor. Părinții vitregi ridică alte probleme – și depinde de obligațiile cu care ei vin în familie, de formația lor profesional - culturală și de trăsăturile lor psihice – ca să îndeplinească bine rolul părinților naturali.
Pentru dezvoltarea viguroasă și armonioasă a copiilor, este nevoie, așadar, de autoritatea părintească, așa cum este nevoie totodată de afecțiune. Și cu cât autoritatea noastră este liber consimțită de fiii și fiicele noastre, cu atât mai bine pentru toți.







Profesor Silvestru Moraru - Toronto    8/19/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian