Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Peregrinări prin istorie (IV)

Motto: Trebuie să luăm din trecut focul, nu cenusa( J. Jaurčs).

Evolutia omenirii în secolul al XX-lea urmează o cale dialectică, extrem de complexă, cu realizări culturale de vârf, dar si conflicte generalizate si existenta unor regimuri totalitariste. Puterile europene erau convinse de misiune lor civilizatoare, având credinta că „sarcina omului alb” (Kipling) este de a lua lumea în grija sa. Nu întâmplător, curiozitatea geografică a fost însotită de o activitate misionară catolică si protestantă, iar expansiunea colonială a Angliei si Frantei a fost urmată de pretentiile imperialiste ale Germaniei si Italiei pentru împărtirea lumii, la care se adaugă promovarea panslavismului de către Rusia care dorea crearea sub autoritatea sa a unei confederatii pentru toti slavii. Evident, s-a dorit ca unele zone ale planetei să devină surse de materii prime si piete de desfacere a produselor lumii civilizate. Politica pentru un nou echilibru de forte a neglijat calea diplomatică în favoarea unei curse a înarmărilor fără precedent si a unor actiuni militare de anvergură. În acest scop, statele cu interese antagoniste au format două grupări politico-militare : Tripla Aliantă, constituită în 1882, între asa-zisele Puteri Centrale (Germania, Austro-Ungaria si Italia), respectiv Tripla Întelegere (Antanta), apărută între 1893 si 1907 ca reactie a Frantei, Angliei si Rusiei. Primul război mondial a fost declansat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, ca pretext pentru uciderea la Sarajevo a printului mostenitor Franz Ferdinand, de către un student bosniac, Gavrilo Princip. Statele membre ale celor două blocuri militare au declarat pe rând mobilizarea, urmate apoi de Japonia, România (1916), Grecia si SUA, de partea Antantei, respectiv de Turcia si Bulgaria, de partea Puterilor Centrale. În prima fază, strategia militară adoptată de Germania s-a bazat pe actiuni ofensive rapide, desfăsurate împotriva Frantei, în est Rusia atacă Prusia orientală, iar în Balcani, ofensiva trupelor austro-ungare s-a lovit de rezistenta incredibilă a Serbiei. După 1915, războiul a căpătat un pronuntat caracter de uzură, obiectivul principal fiind acela de a produce pierderi cât mai multe adversarului. Se fac mari eforturi materiale si financiare pentru perfectionarea tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul si mitraliera cunoscute mai de mult, apare acum lansatorul de flăcări, arma chimică, tancul, avionul si submarinul, care fac inutilă apărarea în transee si extind războiul terestru în aer si chiar si sub apă. Se ajunge la un război total, purtat pe scară largă, căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor beligerante, populatia civilă fiind supusă la muncă obligatorie, pe lângă efectele negative legate de inflatie si rationalizarea consumului de alimente. În final, Germania, rămasă singură, este nevoită să capituleze si să semneze sa 11 noiembrie 1918, armistitiul de la Compičgne. Ca bază a tratativelor de pace tinute la Paris, între 1919 si 1920, au fost acceptate propunerile făcute de T.W.Wilson (presedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care prevedeau : suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state nationale, crearea unei Societăti a Natiunilor care să ofere garantii reciproce tuturor statelor mari si mici privind independenta politică si teritorială. Germania, ca tară învinsă care a sustinut războiul, pierdea 1/ 7 din teritoriu (inclusiv provinciile Alsacia si Lorena) si trebuia să plătească reparatii de război statelor învingătoare, fiindu-i interzis să mai aibă armată. Imperiul Austro-Ungar părăsea scena istoriei, lăsând în urma sa state noi (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia), iar alte două state (Italia si România), în virtutea principiului autodeterminării, si-au putut întregi unitatea teritorială. Formarea statului national si unitar român corespunde vointei liber exprimate a populatiei din Basarabia (27.03.1918), Bucovina (28.11.1918) si Transilvania (1.12.1918, Adunarea de la Blaj, de pe Câmpia Libertătii) de a se uni cu România. După regele Ferdinand I (1914-1921), la tronul României a urmat Carol al II-lea, care a abdicat în favoarea fiului său Mihai I (1940-1947). În perioada interbelică, România Mare îsi consolidează economia de piată (1938- an de vârf al productiei industriale) si continuă să progreseze pe cale democratică, sub semnul unor importante transformări social-politice : reforma sistemului electoral (1918), reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constitutii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judete si plăsi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea si centralizarea capitalului). Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care este instaurată dictatura regală de către Carol al II-lea. În viata politică, pe lângă Partidul National Liberal (Ion C. Brătianu) si Partidul National Tărănesc (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod)- rezultat prin fuziunea în 1926 dintre Partidul National Român (Iuliu Maniu) si Partidul Tărănesc (Ion MIhalache)- au actionat diverse alte partide, ca : Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Social-Democrat (creat în 1927, prin transformarea Federatiei Partidelor Socialiste), Partidul Comunist (înfiintat la 8 mai 1921, intrat în ilegalitate după 3 ani), Partidul Maghiar (Iosik Samuel, Bethlen György), Partidul German, Partidul Nationalist Democrat Crestin (organizatie de dreapta, nationalistă si xenofobă condusă de C.C. Cuza, din care s-a desprins în 1927 gruparea reactionară „Legiunea Arhanghelul Mihail”, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, întâlnită apoi sub numele de „Garda de Fier”). Pe plan extern, România a participat la fondarea Societătii Natiunilor (1920) si a format două sisteme zonale de securitate colectivă- Mica Întelegere (1921, cu Iugoslavia si Cehoslovacia), respectiv Antanta balcanică (1934, cu Iugoslavia, Turcia si Grecia). În politica externă s-a remarcat Tache Ionescu, dar mai ales marele diplomat Nicolae Titulescu(1882-1914), profesor universitar la Iasi si Bucuresti, , presedinte al Academiei Diplomatice Internationale, Ministru de Externe, delegat al României la Liga Natiunilor. Strălucit orator, Titulescu a militat pentru instaurarea unui climat de securitate si colaborare internatională, atrăgând atentia asupra contradictiilor lumii interbelice. La scară globală, omenirea trece printr-o criză politică profundă, deoarece alături de cele trei mari democratii liberale, au apărut state totalitare de tip comunist si fascist. Un exemplu concludent de manifestare va contradictiilor îl reprezintă Rusia, care în 1917 a trecut printr-o dublă revolutie. În prima etapă, revolutia avut un caracter liberal si a dus la înlăturarea monarhiei tariste, proclamarea republicii si preluarea puterii de către un guvern provizoriu, care dorea un regim constitutional, de factură occidentală. În cea de-a două etapă (socialistă), fractiunea bolsevică a partidului comunist a reusit printr-o propagandă demagogică, să atragă o parte din armată si la 25 octombrie/7noiembrie 1917, să răstoarne prin fortă guvernul de la Petrograd, instaurând astfel dictatura sovietelor. Aceste consilii de muncitori si soldati aveau ca organ executiv central Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, Lev Davidovici Trotki etc. Noul regim, sprijinit de Armata Rosie si de organizatia de represiune internă (Ceka), a reusit după trei ani să elimine adversarii „albi” (partizani ai tarului) si să impună asa numita organizare a Rusiei pe baze federative în cadrul URSS. În realitate, URSS a devenit un stat centralist, format din diverse popoare, în care proprietatea privată a fost desfiintată, iar drepturile cetăteanului si chiar suveranitatea tărilor vecine au fost flagrant încălcate, mai ales în timpul lui Iosif Visarionovici Stalin. Printr-un efort urias si mari sacrificii îndurate de populatie, URSS ajunge în 1940 a treia putere industrială a lumii supă SUA si Germania. Spre deosebire de Stalin, atât Lenin cât si Trotki au crezul în posibilitatea unei revolutii mondiale conduse de partidele comuniste pentru instaurarea socialismului. În martie 1919, reprezentantii comunistilor din 19 tări europene, printre care si România, întruniti la Moscova, au pus bazele Cominternului, un fel de partid supranational care promova „lupta de clasă” si urmărea să exporte revolutia bolsevică în întreaga lume. Noua structură politică s-a mentinut până în anul 1943, când s-a autodizolvat, desigur, cu acordul lui Stalin. Initial, Cominternul a considerat promotorii social-democratiei ca adversari politici, însă după 1935, a lansat ideea unor fronturi populare cu o largă reprezentare politică de stânga, care să lupte împotriva fascismului. Astfel de fronturi populare câstigă alegerile în1936 din Spania si Franta. Reactia dreptei este atât de puternică, încât în Spania se declansează un război civil încheiat prin dictatura lui Franco, iar Franta ajunge o tară divizată politic si slăbită de conflictele interne, tocmai în preajma celui de-al doilea război mondial, când Germania, nemultumită de statutul de putere învinsă se pregătea pentru schimbarea raportului de forte în Europa. Instabilitatea politică a Europei a favorizat ascensiunea la putere a partidelor fasciste în unele tări, precum Italia (Partidul fascist, creat de Benito Mussolini în 1919, ajunge la putere în 1922 după „marsul asupra Romei”) si Germania (Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani- abreviat NSDAP- condus de Adolf Hitler, care devine cancelar în 1933). Tot regimuri de tip fascist au fost instaurate de Horthy în Ungaria (1920) si de Franco în Spania (1939). Termenul de fascism are o dublă semnificatie- de doctrină si miscare ultrareactionară, de extremă dreaptă, respectiv de dictatură teroristă, antidemocratică, anticomunistă, rasistă(în particular antisemită), demagogică si militaristă. Ideologia fascistă s-a inspirat din filozofia lui Nietzsche, care consideră că civilizatia poate fi salvată numai prin interventia unei fiinte superioare (Supraomul), fiind necesară constituirea unei elite viguroase, eliberată de prejudecătile moralei traditionale. O astfel de conceptie era cunoscută de Hitler când a elaborat în închisoare lucrarea sa „Mein Kampf”. Nazismul îsi justifică actiunile militare prin nevoia obtinerii unui „spatiu vital” pentru afirmarea rasei germane de origine superioară (ariană). Ca si Germania, care nu avea imperii coloniale si era obligată la autarhie (economie închisă, izolată), Japonia si Italia revendicau accesul la materii prime, piete externe si dreptul la teritorii coloniale. Primele focare ale celui de-al doilea război mondial au apărut atunci când Japonia a atacat China, ocupând Manciuria, iar Italia a ocupat în 1935, Etiopia. Germania, fără să tină seama de prevederile Tratatului de la Versailles, restabileste serviciul militar, subordonează industria armatei (Wehrmacht) si încheie cu Italia protocolul Axa Berlin-Roma, iar cu Japonia , Pactul Anticomintern. Politica de fortă a lui Hitler se manifestă prin anexarea Austriei (1938) sub pretextul unificării (Anschluss), iar pe 1 septembrie 1939 atacă Polonia, după ce în prealabil s-a asigurat de neutralitatea URSS prin semnarea unui pact de neagresiune cu aceasta, având la bază protocolul secret Ribbentrop-Molotov. În această situatie, la 3 septembrie 1939, Parisul si Londra au declarat război Germaniei, rămânând însă inactive initial. După un război fulger în est, soldat cu ocuparea Poloniei, armatele germane bine echipate si instruite, sprijinite ce „coloana a V-a” (actiuni de sabotaj organizate de spioni si trădători), au dezlăntuit ofensiva din vest prin invadarea Danemarcei si a Norvegiei, apoi a Belgiei, Olandei, Luxemburgului si Frantei.
Statele din sud-estul Europei (România, Iugoslavia, Grecia) rămase izolate, cad usor victimă agresiunii fasciste. În urma unui ultimatum, România pierde la 26 iunie 1940 Basarabia si Bucovina de nord, anexate la URSS, iar prin cel de-al doilea dictat de la Viena (30 august 1940), i se impune cedarea părtii de nord a Transilvaniei către Ungaria horthystă. La scurt timp, generalul Ion Antonescu instaurează un guvern militar si acceptă intrarea în tară a trupelor germane. Politica, lipsită de scrupule a lui Hitler, reiese si din lansarea operatiunii Barbarossa, de ocupare a URSS si de transformare a acesteia într-o sursă de materii prime si fortă de muncă. Evenimentele care au urmat, au arătat că această initiativă a distrus de fapt mitul „invincibilitătii” armatei germane, deoarece ofensiva sa este oprită la Moscova si Leningrad de popoarele sovietice, fiind obligată să suporte rigorile iernii într-un război de uzură desfăsurat pe un front foarte larg. Este un fapt nemaiîntâlnit în istorie, când pe lângă exploatarea sălbatică a populatiei, se organizează în tările ocupate un adevărat genocid împotriva evreilor, slavilor si tiganilor, considerati suboameni (solutia finală). La rândul său Japonia urmărea să creeze o zonă de „coprosperitate asiatică” în Extremul Orient si Oceanul Pacific, reusind să cucerească Indonezia, Thailanda, Malaya, Singapore, Indochina, Birmania, Filipine, Hong Kong, China de sud. Distrugerea flotei americane (portavioane, cuirasate) de la Pearl Harbour de către piloti japonezi sinucigasi (kamikaze) angajează în conflict SUA, care, nu numai că stopează ofensiva japoneză, ci obtine în 1942 o strălucită victorie aeronavală la Midwai, cu ajutorul portavioanelor. Pe frontul din Africa, ofensiva generalului Erdwin Rommel, supranumit „vulpea desertului”, după unele succese initiale, este învins de englezi la EL’Alamein (Egipt), iar debarcarea anglo-americanilor în Maroc si Tunisia, pune capăt războiului absurd în această parte a lumii. Anul 1943 adaugă la bilantul aliatilor înlăturarea lui Mussolini, după debarcarea anglo-americanilor în Sicilia si sudul Italiei, lansarea ofensivei de către Armata Rosie, care distruge blindatele germane în bătălia de la Kursk, înfrângerea la Guadalcanal a japonezilor care amenintau Australia. Chiar si în această conjunctură nefavorabilă, Hitler si-a pus mari sperante în răsturnarea situatiei cu ajutorul noilor arme, de tip bombă zburătoare V1 si rachetă V2, cu care a si bombardat Londra. De fapt, soarta războiului este decisă la conferinta de la Teheran (28 noiembrie 1943), unde Stalin, Rooesvelt si Churchil au hotărât lansarea atacului final prin deschiderea celui de-al doilea front în Europa de Vest. Debarcarea la 6 iunie 1944 a trupelor anglo-americane în Normandia a creat un context favorabil pentru România, care a hotărât la 23 august 1944 să întoarcă armele împotriva Germaniei, blocându-i astfel si accesul la sursele românesti de petrol. Învins pe fronturile din vest si est, care se apropiau amenintător de Berlin, oras supus permanent bombardamentelor aliate, Hitler se sinucide la 30 aprilie 1945, iar Germania capitulează la 8 mai 1945, războiul fiind practic încheiat. Din păcate, pentru a determina capitularea Japoniei cu pierderi minime pentru aliati, presedintele SUA, Harry Truman, îsi dă acordul pentru utilizarea bombelor atomice la Hiroshima si Nagasaki, evenimente controversate de istorie, puse sub semnul intrării omenirii „în era înarmării atomice”.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic si trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă de la Conferinta de la Yalta (4-11 februarie 1945) urmată apoi de Conferinta de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte :
- URSS anexează Tările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia si Romănia
- Polonia primeste în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (granita germano-polonă fiind stabilită pe râurile Oder si Nisa)
- Germania, inclusiv orasul Berlin, este împărtită în patru zone de ocupatie (americană, engleză, franceză si rusă)
- judecarea si pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul International de la Nürnberg, pentru cruzimea si atrocitătile comise asupra populatiei civile, deportările în masă si încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferintei care să pună bazele Organizatiei Natiunilor Unite.
De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia si SUA pe de altă parte, a încetat abia în 1951, iar între Germania si URSS, după 1955. Începând din anul 1945, tările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influentă politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democratii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria, Bulgaria) sau a sprijinit mentinerea la putere a comunistilor din Albania si Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea război mondial. Cu exceptia Iugoslaviei, în aceste tări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la nationalizarea industriei, băncilor, transporturilor si telecomunicatiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea si planificarea economiei, impunerea unipartitismului si a ideologiei comuniste, restrângerea drepturilor si libertătilor cetătenesti, înlăturarea opozitiei de către politia politică- trăsături suficiente pentru a încadra comunismul în categoria regimurilor totalitare. Sistemul comunist s-a extins si la tări din afara Europei, precum : China, Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba. Pe de altă parte, democratiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă, beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia si R.F. Germania. În acelasi timp, procesele decolonizării au pus în evidentă asa-numitele „tări din Lumea a treia”, care nu apartin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relatiile Est-Vest, în politica mondială a secolului al XX-lea, se vorbeste deseori de relatiile Nord-Sud. Diferentele ideologice manifestate frecvent prin relatii tensionate între cele două superputeri, SUA si URSS, si în general incompatibilitatea dintre democratiile occidentale si regimurile totalitare sunt cunoscute în istorie ca Războiul rece sau Cortina de fier(dintre Vest si Est). Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin initierea la Washington (4 aprilie 1949) a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA, Anglia, Canada, Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda si Portugalia, la care au aderat apoi Turcia si Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care si România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varsovia. În perioada „războiului rece”, sistemul bipolar mondial a trecut printr-o criză politică si militară profundă (războiul din Coreea, nationalizarea în 1954 de către Egipt a Canalului Suez, instalarea în 1962 de către URSS a unor rachete nucleare în Cuba) urmată între 1963-1975 de o destindere relativă (semnarea de către SUA, URSS si Anglia a „Tratatului cu privire la interzicerea experientelor nucleare în atmosferă, în spatiul cosmic si sub apă”, apoi a „Tratatului asupra neproliferării armelor nucleare”, acordul SALT 1 dintre SUA si URSS cu privire la limitarea armamentului strategic, adoptarea la Bucuresti în 1966 de către statele participante la Tratatul de la Varsovia a „Declaratiei cu privire la întărirea păcii si securitătii”, semnarea în 1975 a documentului final al Conferintei de la Helsinki, prin care cele 35 de state participante se obligau să recunoască granitele deja existente).
Din păcate, acest climat de destindere a fost influentat negativ de socul petrolier din 1973, care a declansat o criză economică mondială prin cresterea pretului petrolului de către statele arabe, cumulat cu efectele celor două războaie arabo-israeliene din 1967 si 1973, la care s-au adăugat conflictele militare dintre Irak si Iran sau între Anglia si Argentina, războaiele civile din Liban si Afganistan, miscările anticomuniste din Chile si Nicaragua, amplasarea în Europa (1979) de către sovietici si apoi de către americani a unor rachete nucleare cu rază medie de actiune. Criza economică a tărilor occidentale va fi depăsită abia după 1983, mai ales printr-o politică liberală promovată de Margaret Theacher în Anglia, Ronald Reagan în SUA, Helmuth Kohl în Germania si Jacques Chirac în Franta. Desigur, liberalizarea concurentei, robotizarea si informatizarea industriei au condus la disponibilizarea unui număr mare de muncitori, fapt care a impus luarea unor măsuri pentru atenuarea nemultumirilor sociale. Alături de SUA, care îsi mentine rolul conducător în configuratia statelor capitaliste, după 1980, creste rolul economic si financiar al Japoniei, având cea mai înaltă rată de acumulare. În URSS, Mihail Gorbaciov, ales în 1985, lansează „glasnostul” (politică de transparentă a informatiilor) si initiază „perestroika” (restructurare)- un program îndrăznet de reforme prin care se diminua rolul partidului comunist în favoarea intelectualitătii, categorie socială capabilă să se adapteze la revolutia tehnico-stiintifică si să revigoreze economia. Sperantele au fost însă înselate, deoarece izbucnirea nationalismelor locale au dus la intrarea într-un colaps economic si dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991, Confederatia Statelor Independente. În aceste conditii, puterea este preluată în Rusia de Boris Eltîn, care a decretat încetarea activitătii partidului comunist si a politiei secrete (KGB). Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democratii bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului si a libertătilor cetătenesti, economie de piată, separarea puterilor în stat etc. Pentru România, acest proces istoric de instaurare a principilor statului de drept a fost declansat spre sfârsitul anului 1989 si a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morti, printre care si cuplul prezidential Elena si Nicolae Ceausescu.
Prin disparitia CAER si a Tratatului de la Varsovia (1 aprilie 1991), sperantele noilor democratii europene, nevoite să facă fată unor tranzitii dure, sunt legate de integrarea în NATO si Uniunea Europeană (UE), pentru a-si asigura securitatea natională si accesul nelimitat la valorile civilizatiei occidentale.
North Atlantic Treatz Organisation(Organizatia Tratatului de Nord) este o aliantă politico-militară pentru apărare colectivă, instituită prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington pe 4 aprilie 1949. România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de de celelalte state membre.
Istoria UE începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect care stă la baza organizării „Comunitătii Europene a Cărbunelui si Otelului” (CECA), incluzând alături de Franta încă 5 tări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Alături de CECA, în 1957, au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea pasnică a energiei atomice) si CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite Comunitatea Europeană. De la sase tări membre CE se ajunge la în 1973 la nouă, prin intrarea Marii Britanii, a Irlandei si a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania si Portugalia. Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre, De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeană, structură care se extinde în 1995 la 15 membrii, apoi în 2004 alte 10 tări aderă la Uniune. În prezent UE are 27 tări membre, după aderarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei si României. Prin „strategia de la Lisabona” ,din martie 2000, UE si-a propus ca obiective: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piata mondială, încurajarea inovatiilor si a investitiilor în afaceri, adaptarea sistemelor educationale europene la cerintele societătii informationale. Prin integrarea în UE se urmăreste să se asigure o bunăstare egală pentru toatele statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de institutii - Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justitie, Comitetul Economic si Social, Banca Europeană de Investitii, Curtea de Conturi. Desi SUA a rămas singura superputere mondială capabilă să joace rolul de „jandarm international”, iar NATO, ca sistem de apărare colectivă poate să intervină în orice parte a lumii (ex. războiul împotriva Irakului, cazul Iugoslaviei), se remarcă cresterea ponderii UE în noua ordine planetară. În acelasi timp se impune adaptarea la noile cerinte istorice a Organizatiei Natiunilor Unite, fondată în Conferinta de la San Francisco (26 iunie 1945) cu scopul de a „mentine pacea si securitatea internatională” prin măsuri colective eficace. În Carta ONU, pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justitie si Secretariatul) sunt mentionate principii de drept international valabile si în prezent – reglementarea pasnică a diferendelor între state fără a recurge la fortă si amenintarea cu forta, de cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual si umanitar, de tratament egal al natiunilor mari si mici, de respectare a drepturilor omului etc. Dacă ratiunea va triumfa, mileniul trei va apartine culturii, singură alternativă pentru civilizatie si progres. www.praxisinventica.com , www.voxinventica.com , protelisav@yahoo.com .





Tudor Vasile    6/12/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian