Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


La taifas cu Nicapetre

Sculpturile maestrului Nicapetre isi proiecteaza siluetele tulburatoare la toate azimuturile.
Drumul pâna la statutul de artist international a fost insa mult mai lung si anevoios decât cel care
leaga Brailita natala de Toronto.
A fost drumul unui creator care a crezut cu obstinatie, asa cum marturisea, ca sculptura lui inseamna
destin.
Reunind câteva dintre cele mai importante lucrari, expozitia „Nicapetre la saptezeci“, din toamna
anului trecut, a transformat salile Bibliotecii Universitare din Bucuresti intr-o catedrala a frumosului. Iar semnatarului acestor rânduri i-a prilejuit dialogul cu un interlocutor cald si modest, dar constient
de valoarea artei sale.

- Maestre Nicapetre, va propun sa incepem discutia noastra prin a marca principalele etape
ale drumului care v-a dus de la Braila la Toronto si, de aici, mai departe in lume. Care a fost
momentul intâlnirii cu linia, culoarea si volumul si când ati inteles ca arta va fi - dati-mi voie sa
va citez - „rostul vietii dvs.“?
- Ma stiu desenând de când eram mic. Aceasta activitate m-a acaparat treptat, astfel
incât am renuntat la toate celelalte bucurii ale copilariei. Tot timpul meu liber era ocupat cu
desenul. Nu-mi mai amintesc ce desenam, stiu doar ca faceam ilustratii pentru gazeta de
perete a scolii. Tot pe atunci am inceput sa modelez in lut: insigna de pionier, chipurile lui
Lenin si Stalin... Asa erau vremurile! Eram bucuros ca pot sa desenez si sa modelez, si asta
imi era de-ajuns.
Este greu de precizat si momentul când m-am dedicat acestei profesiuni. As putea spune
ca m-a descoperit un pictor care lucra la Teatrul de papusi din Braila: vazându-ma desenând
peisaje si vapoare in port, mi-a propus sa fiu ajutorul lui - sa dau cu pensula pe decoruri, sa
fac butaforie... Viata era grea dupa razboi, la scurt timp am ramas orfan de tata si a trebuit
sa-mi intretin familia. Anii au trecut si am ajuns student la Institutul de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu“. Spre ghinionul meu, am fost repartizat la clasa lui Boris Caragea, pe
care nu prea l-am iubit si de la care n-am invatat mare lucru. Am fost insa un baiat sârguincios,
aveam bursa, am terminat facultatea cu medie mare si am pornit in viata ca sculptor.

- O intâmplare din timpul examenului de admitere la facultate este relevanta pentru talentul
adolescentului Petre Balanica.
- Probele practice constau - daca-miamintesc bine - in reproducerea in lut a bustului
lui Agrippa si in desenarea in carbune a portretului unui model feminin. Dupa afisarea
rezultatelor, lucrarile au mai ramas o vreme expuse pe peretii salilor de examen. Curiosi,
studentii mai mari treceau sa vada nivelul noilor admisi. „Badie, matale ar trebui sa dai
examen pentru Uniune, nu pentru facultate!“ - mi-a spus Vasile Gorduz, care se afla intr-un
grup. Astazi, el este un sculptor apreciat in România, iar eu sunt considerat un „artist
international“. Mi se pare cam mult spus, dar cred ca sunt un sculptor bun: am lucrat mult si
am expus in nenumarate locuri. Nu m-am lasat deloc, cu toate greutatile pe care le-am intâmpinat,
nu numai in România lui Ceausescu, dar si ca emigrant in Canada.
La scurt timp dupa terminarea facultatii, destul de revoltat de ce se intâmpla in artele
plastice din tara - tematica impusa de partid si toate celelalte mizerii -, am plecat sa-mi caut -
poate ca e pretentios spus - propriul drum. Simteam foarte tare ca trebuie sa cioplesc, ca
piatra e acel lucru care ma cheama si ca ideile mele nu se potrivesc cu ceea ce se cerea. Câtiva
ani am lucrat in cariera „Nifon“ din Magura Buzaului, de unde s-a scos piatra pentru
Taberele de sculptura. Traiam si munceam alaturi de cioplitorii din Ciuta...

- Intr-una dintre cartile dvs. exista câteva rânduri impresionante referitor la aceasta perioada:
„Cocosul ma trezeste de cu zori, apuc traista cu ce-mi este pregatit pentru prânz si urc. ~mi place sa cioplesc acolo sus, laolalta cu pietrarii. Cu toate ca mi se adreseaza cu domnule, ma socotesc unul de-al lor. Urcam si coborâm dealul impreuna. Calcatura mi s-a dat dupa a lor, imbracamintea ne seamana.
Bataiasul, tiul cu doua capete si pupaza cu coada lunga, calita pe nicovala tiganilor din Vintilesti, sunt
sculele cu care muncesc si pe care le port pe umar ori sub brat, ca si ei. Palmele-mi sunt batucite ca si
palmele lor.“...
- Din aceasta framântare, din aceasta munca de ocnas au iesit o serie de sculpturi
care au fost expuse in prima mea „personala“, de la „Simeza“, in vara anului 1969. Intitulata
„Cariatide“, expozitia era un fel de melanj - ca sa zic asa - intre idei ale clasicismului grecesc,
idei ale sculpturii si arhitecturii populare românesti si propriile mele idei. De atunci
dateaza si primele rânduri despre sculptura mea: „Daca Nicapetre va continua cu acelasi
suflu de gândire filosofica si cu aceeasi pricepere de cioplitor al pietrei, vom avea un
foarte original si mare sculptor“ - scria Petre Comarnescu in cronica lui saptamânala din
Informatia Bucurestiului.

- Comarnescu recunostea in creatia dvs. tendintele de care ati amintit si formula aprecieri
deosebit de elogioase: „Numele ne era cunoscut datorita unor desene, dar nici nu banuiam ca
acest sculptor, care a absolvit Institutul de Arte Plastice odata cu alti sculptori azi pretuiti, va
avea rabdarea si taria de a se prezenta cu oare-intelegere in opera lui. Cred ca fac parte din
aceeasi familie cu el, aceea a artistilor preocupat i de cuprinderea filosofica a lucrurilor, a
artistilor care il pun pe gânduri pe privitor. Un alt gen in creatia dvs. il constituie portretele. ~n expozitia de-acum se afla, alaturi de lucrarea „Eminescu“ - in opinia mea, o minunata transcendentalizare a chipului poetului -, trei busturi in lemn ale filosofilor braileni Vasile Bancila, Anton Dumitriu si Nae Ionescu. Din fotografii cunosc o alta lucrare impresionanta: bustul in marmura al lui Perpessicius, in care criticul si istoricul literar este infatisat cu pleoapele umflate de truda pe manuscrisele eminesciene.
Care este povestea acestor sculpturi?
- Prin anii 70, fiul lui Perpessicius, profesorul Dumitru D. Panaitescu, mi-a comandat
un bust pentru mormântul tatalui sau. Am replicat ca eu nu sunt portretist si ca am facut
asa ceva doar pentru placerea mea. El insa a insistat si atunci am inceput sa ma documentez
asupra vietii carturarului, sa-i privesc chipul in fotografii, sa-i citesc cartile. Am lucrat mult, am modelat bustul in lut de câteva ori si, dupa vreun an si jumatate, m-am oprit la o varianta. Familia a vazut-o si a spus: „Da, aceasta-i imaginea lui Perpessicius!“. Dupa ce a fost turnat bronzul care acum se afla
la Bellu, am facut o replica in marmura, cioplind direct, asa cum am obiceiul si imi place.
Lucrarea am expus-o la Expozitia anuala de pictura si sculptura din ’78 si a avut mare succes.
Ministerul Culturii a achizitionat piesa si a repartizat-o Muzeului din Braila. Dar, cum
intre timp plecasem din tara si se aflase ca nu ma mai intorc, bustul a fost azvârlit in beciul
muzeului. De acolo a fost scos in 1994 si amplasat in curtea Casei Memoriale
„Perpessicius“, proaspat amenajate. S-a pastrat si ghipsul, care acum se afla la Liceul pedagogic
ce poarta numele savantului.
La doi ani dupa sosirea mea in Canada, românii din imprejurimile orasului Toronto
s-au gândit sa faca in Câmpul Românesc, de lânga Hamilton, o alee a scriitorilor nostri din
diaspora, iar sarcina realizarii sculpturilor mi-au incredintat-o mie. Am inceput cu bustul
in bronz al lui Aron Cotrus si am continuat, de-a lungul anilor, cu cele ale lui Mircea Eliade,
Horia Vintila, George Donev, Vasile Posteuca.
In 1989, când in intreaga lume s-a sarbatorit „Anul Eminescu“, mi s-a cerut sa fac bustul lui
Eminescu: „Ne e dor de el“ - mi-au spus conationalii mei din Canada. L-am cioplit chiar
acolo, direct, dintr-o bucata de marmura pe care o adusesem din Grecia. De fapt, eu n-am
sculptat chipul poetului, ci nevoia noastra de Eminescu. Ghipsul pe care l-ati vazut in
expozitie este turnat dupa marmura de la Hamilton. Dupa câtiva ani, a aparut ideea unui
bust al lui Nae Ionescu, pe care l-am cioplit tot intr-o bucata de marmura din Grecia. O copie
in bronz urmeaza sa fie montata in Piata „Poligon“ din Braila. Busturile in lemn ale
celor trei filosofi le-am cioplit in 1998, in curtea Bibliotecii „Panait Istrati“ din Braila, din
niste trunchiuri de plop. Cred ca sunt niste opere vii, vibrante, nu niste reproduceri
fotografice. Lucrarile urmau sa fie amplasate in Centrul Memorial „Vasile Bancila, Anton
Dumitriu si Nae Ionescu“, infiintat in Braila cu câtiva ani inainte. Din pacate, casa unde a fost
amenajat Centrul a fost revendicata si apoi vânduta unui politician, caruia nu-i pasa de cultura.
Am mai modelat in lut bustul altui filosof brailean, Petre Andrei. La Braila exista un
admirabil patriotism local...

- Marmura, granit, lemn de diferite esente - artar, plop, salcie.... „Cioplesc... dalta musca, insa
piatra creste. O putere mocnita se vrea catre lumina“; „Cioplesc trunchiul copacului cazut cu
convingerea ca-l ridic din nou la viata“ - sunt câteva gânduri desprinse din confesiunile dvs. Care
este relatia sculptorului Nicapetre cu materia?
- Multi cred ca intre artist si material exista o relatie misterioasa. Pentru mine, materia cu
care lucrez reprezinta vorbele prin care spun ceea ce am de spus. Este o relatie fireasca, nu
are nimic fabulos, nimic extraordinar, dar in lucrarea finita se pot citi un respect si o prietenie
intre sculptor si materie. Mi-a placut insa intotdeauna - fara sa-mi pun intrebarea de ce -
sa rostogolesc pietrele si trunchiurile de copaci.

- „Inca imping la butuci si bolovani si sper in nemurirea artei“- scriati intr-una dintre
cartile dvs, care releva un condei alert si plin de umor. Dupa decembrie ’89 ati revenit in tara de
mai multe ori...
- In fiecare an, cu exceptia unuia in care a trebuit sa suport o operatie mai dificila...

- ...Ce inseamna pentru Nicapetre „dorul de tara“?
- Ah! Nu-mi spuneti de chestia asta, ca-mi vine sa plâng. Ce sa va spun? Dorul de tara nu
poate fi comparat cu nimic. Ne intoarcem mereu, la locul de unde am plecat. Am sa va dau
un exemplu, care mie mi se pare minunat. In fata casei din Toronto unde locuiesc se afla
doi brazi foarte mari. Cu vreo trei ani in urma, intr-unul dintre ei si-a facut cuibul o familie
de ciori. Iubesc mult aceste pasari galagioase - locurile unde am copilarit erau pline de ciori
-, pentru ca sunt grijulii cu puii, rezistente la frig si extrem de utile, mâncând insectele care
distrug copacii. Ciorile de care va povestesc au depus oua, au scos pui, i-au invatat sa
zboare. Din când in când pleaca si zile in sir nu le mai vad. Dar intotdeauna revin la cuib...
Asa e si cu sculptorul Nicapetre: se intoarce mereu la cuibul lui din Braila. Ma trage ata,
ma cheama locul unde am vazut lumina zilei.
Nu pot sa spun ca peisajele canadiene sunt mai frumoase sau mai urâte decât cele de la
noi, ci doar ca sunt total diferite. Natura este frumoasa pretutindeni. Stând de atâtia ani
acolo, m-am obisnuit, asa incât atunci când sunt in România imi este dor de privelistile
din Canada, iar când sunt in Canada imi este dor de balta, de Braila, de dealurile Istritei...
Din satul ala de cioplitori unde am trait câtiva ani se vede albastrind apa Buzaului, iar deasupra
se inalta muntii. Este o frumusete, o nebunie, iti strecoara in suflet un sentiment
de calm, de eternitate... Acolo, timpul nu mai exista.

Nota Observator

Am reluam interviul luat lui Nicapetre la Bucuresti , in timpul expozitie " Nicapetre 70 " de la Universitatea din Bucuresti , de prietenul si colaboratorul nostru Dinu Moraru




Dinu Moraru    4/24/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian