Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Festele memoriei




Eu cred ca atunci cand Dumnezeu Dragutul ne zamisleste pe fiecare dintre noi, isi ia pensula si pune cate o pata de culoare pe creierul nostru pentru fiecare din trasaturile ce ne vor contura personalitatea. Cand mi-a pus si mie culorile si a ajuns la acea parte unde trebuia sa fie memoria, fie ca a pus o culoare prea inchisa, fie ca nu a pus destula culoare, fie ca a intrerupt lucrul si a intervenit Sarsaila care are numai culoare neagra, destul ca si Dumnezeu a vazut acest neajuns si a incercat sa mai dreaga cumva, dar nu total. Poate ca si-o fi zis in barba: „ Sa nu zica Sarsaila si oamenii lui de pe Pamant ca aceasta faptura a lui Dumnezeu are numai necazuri din cauza memoriei. Asa ca ii dau si puterea de a iesi din incurcaturi si unde nu o slujeste memoria, sa intervina deductiile, sa mai suplineasca cu imaginatia. Uite ca aici mai am putin loc si am sa pun o culoare ceva mai buna, ca sa poata iesi cu bine din festele ce-i va juca memoria”.
Poate o fi asa, poate ca o fi adevarat si ce spun oftalmologii, ca persoanele care au defectiuni mai mari de vedere au si o memorie vizuala slaba... cine mai stie! Cert este ca de-a lungul vietii, am avut multe situatii care mai de care mai nostime, desi nu intotdeauna.
Imi vin acum in minte cateva dintre cele mai din tinerete, pe vremea cand eram la Cluj. Acestea, ca si multe altele, imi starnesc mereu zambetul pe buze de cate ori mi le reamintesc.
In tinerete, cam pe la 27 de ani, imi cumparasem o stofa englezeasca, de lana, o gabardina bej de toata frumusetea, pentru un pardesiu si o fusta. Aparea pentru prima data o astfel de stofa dupa perioada grea de dupa razboi cand credeam ca am apucat pe Dumnezeu de un picior daca am reusit sa fac o rochie de stamba. Cadrele didactice mai beneficiau de cartela pentru imbracaminte, dar o stofa englezeasca era ceva de nesperat. Lux mare. Dadusem o avere pe stofa. Eram tanara si orgoliul la acea varsta e mare. Apoi m-am interesat de un croitor de lux, altfel nu se putea, si m-am infiintat la el. Suplu, inalt, blond, cu ochii albastri, cu mustacioara, ziceai ca descinde din stirpe nobila. Il chema Zoly, era ungur. Era spre sfarsitul iernii si se apropia vremea folosirii pardesiului cu fusta. Erau aproape gata, cand am primit o telegrama ca a murit bunica. Era cam pe la inceputul lunii martie.
In timpul copilariei ii purtasem bunicii un fel de raca pentru ca prea ma tinea din scurt. Mereu avea ceva de „indreptat” in purtarea si manierele mele si prea des venea cu o dojana sau cu o povestioara a carei pilda ma facea sa plec ochii. Nu aratam eu a fi dupa tiparul dorit. Cand veneam de la scoala si cantam cu adanca convingere, asa cum ne spusese „Domnul nostru”, cum ii spuneam noi invatatorului:
„Dac-am plecat, Ardealule, din tine,
Nu-i vina noastra, iarasi vom veni.
N-am fost invinsi si nu vom fi nici maine...”
imi invarteam ghiozdanul in aer in chip amenintator pentru dusmani si calcam hotarat ca ei sa se stie ca nu-i de gluma. Bunica ma vedea pe fereastra si profund nemultumita de lipsa de eleganta a mersului meu pe strada, imi tragea cate o dojana, de-mi sarea tot avantul patriotic. Cum greseam cate ceva, bunica incepea: ”Asa a patit unul care...” si ma umplea de rusine cu cate o pilda. Si pildele erau asa de dese...Uneori mi se parea ca vin din senin. Nu faceam nimic rau, eram cuminte, dar tot incepea: ”Era la noi un sat unul care...” Eu o ascultam cu atentie. Povestea frumos. Vorbele ei aveau farmec si parca teseau o panza vrajita. Numai ca panza asta incepea sa aiba tepi si eu saream in sus ca arsa: ”Bunico, spui asta pentru mine, crezi ca eu sunt asa.” Dar bunica netulburata continua: ”Eu spun pentru cine are urechi de auzit” si eu inghiteam in sec. Bunica era imbatabila.
Dupa ce am trecut apoi si eu prin ceva ape ale vietii, o vedeam pe bunica cu alti ochi si cuvintele ei pline de intelepciune, acum imi sunau altfel in urechi. (Acum nepoata mea probabil ca isi invarte in aer ghiozdanul cand nu ma uit, pentru ca, la randul meu, sunt plina de pilde). Dar eu, tanar adult ce eram acum in Cluj, chiar aveam si un fel de mustrare de cuget pentru raca ce i-am purtat-o bunicii. Acum, afland ca a murit, m-a apucat o jale mare si musai sa plec la Tiganesti, comuna mea natala, la inmormantare. O calatorie de la Cluj si pana in partea de sud, mai jos de Alexandria, in judetul Teleorman, era cumva asemanatoare cu o calatorie dintre Bucuresti – Toronto din zilele noastre. In cursul unei zile era numai un accelerat, cu viteza nu prea accelerata. Apoi aveai de schimbat alte trenuri personale si cu lungi asteptari in gara, dar eu eram hotarata sa merg si sa o vad ultima oara pe bunica.
M-am uitat la ceas. Mai aveam o ora pana la plecarea trenului din acea zi. Am scris repede un biletel sotului si i l-am las pe masa, am trimis vorba la scoala ca voi lipsi, am luat poseta si o sacosa si am aleargat in goana nebuna la gara. Croitorul era in drum si din strada intrai in atelier. Dau navala in atelier si-i spun ca am nevoie de pardesiu si fusta. Imi da pardesiul, dar la fusta mai era putin de lucru. Am lasat-o pe masa. Nu mai era vreme de asteptat. Am plecat in goana cea mai mare doar cu pardesiul. A ramas sa ii platesc lucrul cand voi lua si fusta. Alergand din rasputeri, am reusit sa prind trenul din mers.
La inapoiere m-am luat cu una cu alta, a trecut apoi timpul de imbracat pardesiul si fusta, a venit vacanta, am plecat din Cluj si cand am revenit, aveam mari mustrari de constiinta ca nu m-am dus sa platesc croitorului si sa iau si fusta. Si unde mai pui ca ma costase stofa o avere si lalaind, o lasasem de izbeliste.
Intr-o zi, cand tocmai imi faceam planuri sa ma duc curand la el sa-mi termin afacerea, sa-mi iau fusta si sa-i platesc, cand veneam de la scoala, il vad trecand pe strada mea. Suplu, inalt, blond, cu ochii albasti si cu mustacioara...”El e, mi-am zis, e Zoly”.
L-am ajuns din urma, mi-am potrivit pasul alaturi de el cu gand sa-l insotesc pana acasa si sa-mi ispravesc cu bine treaba „neispravita” .Se nimerise ca tocmai luasem salariul si aveam toti banii la mine. Il salut eu si intru in conversatie cu el. Imi raspunde usor incurcat, dar politicos cum ii era si firea si usor zambind. Discut plina de voie buna de una de alta si el imi raspunde putin evaziv si mereu zambind. Ma cuprinde o banuiala, cunoscand alte antecedente prin care mai trecusem. „Poate nu e el”, mi-am zis in gand. Mai ma uit inca odata mai atent la el si vad ca e suplu, inalt, blond, cu ochii albasti si cu mustacioara. „El e, mi-am zis, de data asta nu gresesc.” Imi imaginez ca LUI i-a jucat memoria o festa. Amuzata si intelegand perfect o asemenea situatie, ma reped sa-i dau detalii si puncte de reper ca sa dau un curs mai curgator discutiei noastre. Mi se parea ca prea pluteste in aer toata conversatia. Imi continui conversatia ceva mai la subiect. „Va amintiti in ce graba am plecat atunci de la dumneavoastra, tocmai cand sa intre sotia pe usa?” El zambeste subtil. „S-a suparat sotia? Ce a zis dupa plecarea mea?” „Nimic deosebit, imi raspunde”. „Nici de bani nu a zis nimic?” Ii reaminteam cum am fost ultima data la el si am plecat in goana mare numai cu pardesiul si am lasat fusta la el. ”Ce a zis sotia cand a vazut ca mi-am lasat fusta pe masa si nu am stat sa dau ochii cu ea? Dar pentru bani nu s-a suparat? Nu s-a simtit prea tare pagubita? Nu s-a suparat pe dumneavoastra, invinuindu-va ca prea aveti inima larga? Eu va multumesc tare mult pentru ca m-ati inteles.” El parea ca se amuza si mi se parea ca este in continuare enigmatic. Eram din ce in ce mai confuza si nu mai stiam cum sa continui conversatia. Poate ca totusi eram EU cea care nu-mi aminteam ceva. M-a strabatut un fior: „Dar daca nu este el Zoly?” Incepusem sa am o presiune interioara si izbucnesc dintr-odata: „Nu va suparati, nu sunteti dumneavoastra croitorul meu...” si incerc sa continui, dar el izbucneste in ras de-mi taie respiratia si imi spune: „Da, sunt croitor, dar in carne vie, sunt medicul chirurg...” si imi intinde mana pentru cunostinta. „A fost foarte amuzanta conversatia cu dumneavoastra. Sunt incantat de cunostinta si mi-ar place sa va mai aud”. Am ras si eu, parca nici nu era vorba despre mine, ma amuza si pe mine intamplarea in sine. Daca asa m-a lasat pe mine Dumnezeu, ce era sa mai fac? Am continuat putin drumul comun, tot amuzandu-ne, el facand glume pe tema acestei discutii. „Sambata, zice el, avem o aniversare in familie si vom avea multi invitati, imi permiteti sa le spun aceasta intamplare?” „De ce nu, si eu am s-o povestesc prietenilor mei, poate si in scris. De povestit, am mai povestit-o, dar de scris, intre intentie si fapta s-au scurs mai bine de 40 de ani.
Ne-am mai intalnit intamplator si de fiecare data avea un larg zambet pe buze. Mi-a spus ca a povestit aceasta intamplare de mai multe ori si ca a starnit mult haz. Se vedea ca era un om cu mult umor.

O alta intamplare, tot cam din acea epoca si tot in preajma locuintei mele. Trecea pe strada mea o pereche de tineri. Erau sot si sotie care se certau. Sotia era extrem de furioasa, incat se vedea clar ca abia isi mai putea stapani furia, lucru mai rar in Cluj unde oamenii tineau sa arate un „obraz subtire”. Nu am observat asta imediat ce i-am intalnit. Cand am iesit in strada, ei erau la doi pasi de mine. I-am ajuns si i-am depasit. Cand am fost alaturi de ei, barbatul, argumentand ceva pentru a se dezvinovati de niste acuzatii considerate nedrepte, a facut un gest mai larg cu mana si a dat din cap. Cu coada ochiului eu am prins miscarea si am crezut ca ma saluta. Eu am raspuns politicos cu voce tare si apasat, asa cum imi studiasem tinuta in timpul mersului precum si felul de a raspunde la salut. Pentru ca nu am memorie vizuala buna, nu recunosc repede persoanele si decat sa supar oamenii ca nu raspund la salut, mi-am zis ca e mai bine sa raspund repede cand mi se pare ca cineva imi adreseaza un salut. Barbatul tresare, crezand ca a facut o gafa si nu a salutat la timp o „doamna asa de respectabila” cum voiam sa arat pe vremea aceea. Imi exersasem un mers de om distins, „princiar”. Barbatul, isi ridica palaria, face o reverenta si zambeste usor ca o scuza salutandu-ma ceremonios. Dar ca arsa, sare sotia: „De ce ai tresarit si te-ai fastacit? Cine este persoana in fata careia erai sa dai cu nasul de pamant?” „Nu stiu cine este”, raspunde el aproape naucit, ridicand umerii. „Aaa, m-am lamurit, aici e buba”, zice ea. „Te-am prins. Ea e. Stai sa va pun fata in fata si ii arat eu si ei sa mai faca pe doamna cea grozava. Sa vedem daca mai poate sa faca pe „distinsa” sau sa mai mearga cu nasul pe sus, dupa ce se amesteca in viata de familie a altora”. Eu purtam un coc sofisticat, de un blond auriu, cum era la moda pe atunci, care intr-adevar imi dadea o nota de distinctie. Pe cat era de frumos, pe atat mi se parea situatia mai jalnica sa il vad ravasit si ochelarii sparti pe jos fara sa am vreo vina. Am mers mai departe cu capul sus si fara sa i-l intorc la vrasmasa ivita din senin. El a tinut-o de mana pana m-am departat si am cotit strada pierind din raza lor de vedere. O auzeam pe ea cu voce ridicata ”Da-mi drumuuuu !”
„Doamne, m-am gandit, iti multumesc ca am scapat cu bine. Pe ce cai ma pot duce aceste farse ale memoriei!”

Cea de a treia intamplare pe care vreau sa o povestesc, s-a petrecut la liceul unde predam limba si literatura romana in Cluj. Pe vremea aceea, metodele de predare in invatamant erau diferite fata de cele de astazi. Se scoteau la tabla trei elevi care trebuia sa turuie lectia. Profesorul trebuia sa scrie pe tabla toate datele despre biografia si activitatea scriitorului, precum si ideile principale ale operei studiate. In acel an se introdusese in manuale scriitori care pana atunci erau socotiti ca „decadenti si dusmani ai poporului”. Se nimerise ca in acea zi eu sa am de predat la mai multe clase activitatea literara a mai multor scriitori care nu mai fusesera predati in anii anteriori, Arghezi, Blaga si la ultima ora, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Fiecare dintre ei aveau multe date de notat pe tabla. Fiindca eram foarte orgolioasa, nu am vrut sa imi fac notite pe care sa imi arunc ochii si m-am bazat numai pe memorie, desi stiam ca asta e partea mea cea mai slaba. Asa era parerea pe atunci despre un profesor bun, cel care preda „academic”. Cel putin asa era la Cluj. Nu eram o profesoara rigida, ba din contra am iubit profund copiii si adolescentii, le stimulam imaginatia si creativitatea, aveam multa caldura in suflet pentru ei si ei simteau asta, dar aveam ambitii mari, de profesoara „bine pregatita”, chiar daca imi biciuiam memoria.
Ma pregateam sa intru la ultima ora de curs. Fusese o zi foarte obositoare. Persecutata de gandul ca as putea uita ceva, repetam in gand datele despre Bogdan Petriceicu Hasdeu. Am intrat in clasa, am deschis catalogul si cu Bogdan Periceicu in gand, am inceput sa il caut in catalog ca sa il ascult. Il caut la litera „H”, Hasdeu, nu era. Il caut apoi la litera „P”, Petriceicu, nu era nici acolo. Il caut la „B”, Bogdan, nici acolo. Ma gandesc ca poate a venit mai tarziu la scoala si ca este inscris la sfarsitul catalogului. Caut si acolo. Nu era. Imi vine in minte: „poate ca am luat din greseala catalogul altei clase”. Ma uit. Catalogul era al clasei respective. Elevii stateau cu rasuflarea taiata. Nu stiau pe cine caut atat de insistent. Cand mi-am revenit, prin corp parca imi treceau rauri de ape repezi. Bine ca nu am intrebat de ce nu e in clasa Bogdan Petriceicu Hasdeu. Odata trezita, lectia a mers fara cusur. Imi era de-ajuns un dus, precum si o alta patanie petrecuta nu cu multe zile inainte.

La o alta clasa, tot la fel, repetand in gand anii aparitiei revistelor si numele lor, precum si alte date, cand sa intru in clasa, am ciocanit la usa asa cum faci cand mergi undeva in vizita si nu are clopotel. Cand mi-am dat seama, nu mai aveam nimic de facut, decat sa intru in clasa. Aveam inima cat un purice. Au auzit elevii sau nu, ca am batut la usa? In clasa era liniste deplina. Cand am intrat in clasa, elevii zambeau ca de o gluma buna. Unul a vorbit in numele clasei. ”Va multumim ca faceti glume cu noi si ca ne considerati ca pe cei apropiati si carora le faceti vizite. De aceea va iubim si noi si va pretuim. Dumneavoastra sunteti altfel decat multi profesori”.
Au zis de bine? Au zis de rau?
Si dreptate aveau elevii, fiindca am fost si sunt ceva mai altfel decat cei din jurul meu, poate si din cauza festelor pe care mi le joaca memoria sau mi le-ar putea juca.
Acum, va rog sa nu ma intrebati cum imi merge cu invatatul limbii engleze. Raspunsul il stiti.





Elena Buica - Pickering    7/3/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian