Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Kinira - un petic de paradis


fragmente

Motto: "Suntem modelati si determinati de ceea ce iubim." (Goethe)

- Kalos irthate ! (Bine ati venit !) ne-a întâmpinat domnul Theodoros de îndată ce am intrat în curtea casei sale aflată pe tărmul mării, într-o pădure de măslini uriasi crescuti câte doi, înlăntuiti unul lângă celălalt ca într-o îmbrătisare eternă si caldă, plină de iubire.
Venisem acolo împreună cu Vassilis, prietenul meu, proprietarul unui catamaran elegant ce se afla ancorat la Limenas, un port frumos care te întâmpină binevoitor la intrarea în insula Thassos, după ce-ai traversat cu ferry-boat-ul venind de la Keramouti. Eram curioasă să-i cunosc rudele si să aflu ce fel de oameni sunt ei.
Domnul Theodoros, un tip brunet, înalt si foarte solid, privea la mine usor amuzat si a tresărit surprins după ce Vassilis m-a prezentat în limba engleză:
- Ea este Mimi, prietena mea. E din România.
- Ohoho, tocmai din România ! a hohotit domnul Theodoros, făcând ochii mari, vorbind cu naturalete în limba engleză, cu sigurantă si chiar cu încântare.
Apoi a spus ceva în greceste, râzând spre mine si Vassilis din toată inima. M-am uitat nedumerită la prietenul meu care, privindu-mă amuzat, mi-a tradus în engleză:
- Nu mă minti ? Si eu care credeam că esti grecoaică ! Oricum, ai ochi de drăcoaică !
Am râs si eu cu toate că nu prea gustasem gluma, dar mă încânta bucuria ce-o vedeam în ochii lor. „Asa o fi ! Si tata îmi spune uneori că am o privire sfredelitoare”, am gândit remarcând o inexplicabilă senzatie de libertate pe care o încercam privind la domnul Theodoros. Omul era îmbrăcat cu niste pantaloni scurti albi (asortati cu adidasii si ciorapii de aceiasi culoare) si o bluză elegantă albastru închis, de culoarea mării pe care o vedeam de sus, în imediata apropiere. Fără să vreau, am privit la insula Kinira care ni se arăta în toată splendoarea ei, plină de mister.
- Hm. Îti place zeita noastră !? ... a spus domnul Theodoros surprinzându-mi privirea usor melancolică si interesul meu pentru peisajul superb care mi se înfătisa la picioare.
S-a îndreptat spre mine si mi-a întins o palmă mare, bătătorită, mi-a strâns mâna cu putere, ca într-o joacă, m-a luat pe după umeri si m-a poftit în casă. Vassilis ne urma supus, de parcă domnul Theodoros i-ar fi fost tată. În hol, ne-a întâmpinat o femeie veselă, cu o privire isoditoare. (Ulterior am aflat că este sotia domnului Theodoros). Văzându-l pe Vassilis, aceasta a izbucnit într-un râs fericit, strigând în gura mare si alarmând pe toti ai casei care au iesit repede, fiecare de pe unde se afla cu treburi, întâmpinându-ne cu o bucurie fără margini. „Ce-o fi cu bucuria asta ?”, mă întrebam nedumerită si asteptam să pricep cauzele unei manifestări atât de binevoitoare si zgomotoase. (Mai târziu am aflat explicatia: întâlnisem niste oameni fericiti). Nu prea întelegeam ce se întâmplă pentru că toti vorbeau de-a valma, direct în greceste. Apoi, dintrodată, l-am auzit pe domnul Theodoros spunând tare si răspicat în limba engleză, ca să înteleagă toată lumea:
- Mimi este din România. Nu stim româneste si nici ea, greceste. Asa că, atâta vreme cât va fi musafirul nostru, vom vorbi cu totii englezeste. Este clar ?
S-a lăsat tăcerea, de parcă vestea aceasta i-a dezamăgit întrucâtva. Iar copiii domnului Theodoros (doi băieti si o fată) se uitau la mine cu vie curiozitate, asteptând să spun ceva, orisice, numai să-mi audă glasul. Asadar, am spus pentru toată lumea, cu un accent pe care-l voiam cât mai englezesc cu putintă:
- Dacă am să stau mai mult timp pe aici si voi cunoaste oameni minunati ca voi, la plecare, în mod sigur voi vorbi limba greacă.
Si toată lumea a izbucnit în râs, încântati că nu au de-a face cu vreo fiintă posacă. M-am trezit luată de mână de copiii domnului Theodoros (cu vârste cuprinse între 10 si 15 ani) care mi s-au prezentat deodată: - Dimitris, Kostas, Polinichia. Apoi, Dimitris, un băiat frumos cu priviri melancolice, care era cel mai mare dintre ei, m-a întrebat foarte serios:
- Esti artistă ?
Când a pus această întrebare, s-a făcut din nou liniste. „Ce-are băiatul ăsta ? De ce m-a întrebat tocmai lucrul acesta ? Ce să le spun ? Că sunt elevă de liceu ?”. Asadar, le-am răspuns râzând:
- Da. De circ.
Vassilis a făcut ochii mari, ca si cum lucrul acesta l-a surprins peste măsură, iar domnul Theodoros mă privea contrariat, fiind nelămurit dacă glumesc sau vorbesc serios. Explicatia răspunsului meu era simplă: auzisem un lătrat scurt si, dintrodată, din livada de măslini, a apărut un lup fioros. L-am văzut de departe, ori i-am simtit prezenta: o energie uluitor de caldă si extrem de puternică. Si simultan cu afirmatia mea cum că as fi o artistă de circ, lupul intrase în holul de la intrare al casei unde ne aflam si mi se asezase la picioare uitându-se la mine cu ochii lui aurii, ca la un soare. L-am privit ca o regină si, ridicând încet mâna dreaptă, am întrebat:
- Pe tine cum te cheamă ?
Iar întrebarea aceasta simplă, spusă cu o mare căldură sufletească, i-a lăsat pe toti cu gura căscată. Că de ce nu mă speriasem, simteam că mă întreabă ochii celor trei copii.
- Nicos, a răspuns Vassilis. Este un câine foarte rău.
- Toti lupii par răi. Acesta este un câine minunat, am răspuns eu aplecându-mă înspre el si mângâindu-l cu palma dreaptă, operatiune care l-a făcut pe Nicos să scoată un schelălăit de plăcere, abandonându-se în bratele-mi ce-i înlăntuiseră gâtul puternic.
Am remarcat că poartă o zgadă de metal frumos împletită, de care era prins un fel de portmoneu din piele. Mi-am făcut socoteala că probabil, în interiorul lui se aflau toate datele de identificare ale câinelui. Portmoneul era închis cu o capsă metalică..
- Te pricepi la animale ! a admis domnul Theodoros.
- Da. Mă pricep. Le înteleg. Si le respect.
- Te pricepi si la oameni ?
- Nu stiu încă. La oameni se pricepe tata. El stie cum gândesc ei si de ce se ascund de ceilalti. Sunt prea tânără pentru asa ceva.
Domnul Theodoros a făcut ochii mari de uimire. Probabil că cele ce-i spuneam îl surprinseseră în mod deosebit. Brusc a devenit serios si melancolic. „De ce oare ?”, mă întrebam contrariată...

* * *
De pe tărmul insulei Thassos, din locul unde mă aflam, insula Kinira arăta ca o cusmă tuguiată spre cer, de parcă cel ce o poartă (si care se află cu capul sub apele mării) te-ar privi cu demnitate si îti impune respect printr-o atitudine plină de mândrie. Iar dacă privesti mai atent la acest peisaj, este imposibil să nu te întrebi: „Pe unde oare se poate urca pe insulă, în cazul când as înota până la ea ?”. Insă, venind pe drumul de la Skala Potamia, văzusem că insula este alungită, iar relieful descreste usor pierzându-se în mare, pe măsură ce te depărtezi spre larg, de insula Thassos...

Este o fericire să stai întinsă la soare pe pietrisul insulei Thassos, în preajma localitătii Kinira, ori să te scufunzi în apele calde si limpezi de acolo. Imi petreceam timpul cu Nicos si cei trei copii ai domnului Theodoros. Vassilis plecase pentru a rezolva niste afaceri. La plecarea spre plajă, domnul Theodoros m-a întrebat:
- Vrei să mergi pe insulă ? Pregătesc barca. (Si mi-a arătat insula Kinira cu un aer plin de respect).
- Nu, am răspuns ferm. Prefer să stau cu Nicos pe tărm.
Asa ajunsesem acolo si nu regretam că urma să lâncezesc la soare ca să mă bronzez. Numai că, în loc să mă odihnesc sub razele strălucitoare, m-am trezit că port discutii interesante cu copiii domnului Theodoros. Asa am aflat că domnul Theodoros este pescar si pleacă aproape în fiecare dimineată pe la ora 4:00 ca să se întoarcă în jurul orei 9:00 cu barca plină de peste, pe care-l foloseste la restaurantul propriu. In afara locuintei sale, domnul Theodoros si-a construit un mic hotel...

Cu cât discutam mai mult, cu atât era mai evident faptul că odraslele domnului Theodoros voiau să mă întrebe ceva anume. Deodată, Polinichia si-a luat inima în dinti si a întrebat:
- Ce faci tu ca artistă de circ ?
Nu stiam ce să le răspund. Nu stiam cum să le explic faptul că afirmatia mea se referea strict la Nicos. Că totul fusese contextual si scotea în evidentă legătura inexplicabilă dintre mine si unele animale. Dar, când tocmai mă gândeam la cele ce urma să le spun, Nicos m-a întrerupt brusc:
- Ohau !
Si a privit către mine oarecum poruncitor, ceea ce ne-a uluit pe toti. „Ce frumos ar fi să putem discuta !”, am gândit eu privind la lup cu melancolie. Iar lupul s-a apropiat de mine si m-a lins pe mână.
„Du-te si adu un băt, ca să ne jucăm”, am gândit si am constatat că Nicos se întoarce repede, caută un băt pe măsură si mi-l aduce nerăbdător, spre stupefactia mea si a copiilor.
- Hm. Niciodată nu a mai făcut asa ! a exclamat Kostas. Ce l-o fi apucat ?
Nu-mi păsa de ce zic ei. Am luat bătul si l-am aruncat la oarecare distantă. Dar, Nicos a rămas pe loc, de parcă astepta ceva anume. Am gândit: „Du-te si adu-l !”. Iar lupul a zbughit-o după el cu mare bucurie. Rămăsesem cu gura căscată si mă uitam în jurul meu, să văd dacă nu cumva visez. „Oare, lupul îmi întelege gândurile ?”, am gândit contrariată...
- Ohau, s-a auzit lătratul lui Nicos care se apropia fericit.
Am pus mâna pe capul lui, am închis ochii fericită si mă gândeam că niciodată nu mai trăisem o asemenea stare de beatitudine.
- Ohau, a lătrat el aspru, de parcă m-ar fi certat pentru ceva anume.
Am privit către copiii domnului Theodoros si am spus:
- Iată ce pot să fac la circ.
Cei trei m-au privit dezamăgiti, ca si când lucruri din acestea se mai văzuseră. Dar nu îndrăzneau să mi-o spună. Îmi era milă de ei si i-as fi îmbrătisat pe toti trei ca să-i îmbunez. Îi mintisem fără să vreau. Tocmai mă pregăteam să le spun adevărul când iată, Nicos s-a apropiat de obrazul fiecăruia, i-a lins usor si delicat a împăcare. Copiii nu păreau prea încântati de atingere, iar atitudinea aceasta mi-a dat de gândit. „Probabil că nu au fost educati în spiritul unei apropieri fată de animale. Iubesc lupul, dar îl tin la distantă”, am socotit eu.
- Ohau, a făcut Nicos privindu-mă cu intensitate.
Ne uitam cu uluială la câine, fără să pricepem ce vrea. Deodată mi-a venit o idee: „Nu cumva lupul întelege mai mult decât este normal si firesc ?”. Iar Nicos a lătrat scurt:
- Ohau !
Apoi s-a apropiat de mine si m-a împins cu botul, lingându-mă delicat pe obraz. „Ce chestie ! Hai că asta-i tare de tot !”, socoteam uluită. „Cine crede asa ceva ? Poate niste copii”. Apoi am privit amuzată la cei trei si am spus:
- Am să vă fac o demonstratie. Nu stiu dacă merge, pentru că abia astăzi l-am cunoscut pe Nicos si nu-l înteleg întrutotul. Cu toate acestea, voi încerca. Veti vedea cum se poate realiza un număr de circ.
Cei trei m-au privit neîncrezători, dar extrem de interesati. Am continuat:
- Ceea ce fac eu este un secret. Vreau să nu spuneti nimănui despre el: nu vreau să stie oamenii cum procedez eu cu animalele, am precizat cu un glas care presupunea o oarecare complicitate. Promiteti că nu veti dezvălui acest secret ?
- Daaa, au răspuns în cor, toti trei.
Am deschis poseta si am scos afară agenda personală din care am desprins trei file albe. Nicos mă privea foarte atent. Am înmânat câte o filă fiecăruia dintre copii. După o oarecare căutare, am găsit si le-am dat câte un pix cu pastă. Cei trei asteptau cu vie curiozitate.
- Uite, am spus eu. Ca să nu se creadă că lupul este foarte destept si ne întelege vorbele, veti scrie fiecare pe foaia de hârtie, un lucru pe care vreti să-l facă el: să vă aducă ceva, să stea într-o anumită pozitie, să latre... In fine, fiecare poate să scrie ce crede de cuviintă. Dar să nu fie un lucru greu, ori irealizabil. Gânditi-vă că este doar un câine, nu un om. Apoi, împachetati fila si mi-o dati mie. Am s-o citesc, iar lupul va face ceea ce ati scris pe hârtie. E bine ?
- Adică, vrei să spui că nu vorbim despre ceea ce am scris, iar Nicos va executa ca si când ne-ar citi gândurile ? a întrebat Dimitris.
- Da. Cam asa ceva. Nu este chiar asa, dar, în fine, asa se vede din afară. Să vedem dacă merge. Totul este să crezi ! Apoi, am să vă rog să explicati cum am făcut.
- Eu nu cred ! a spus Kostas apăsat.
- Nici eu ! s-a raliat Polinichia.
- Este tare chestia asta ! a spus si Dimitris privind pierdut undeva în interiorul lui. Dacă reusesti să ne demonstrezi acest lucru, am să te tin minte toată viata.
- Nu este greu de demonstrat, am spus eu. Este greu de înteles ! In mare parte, este o iluzie. N-am să vă explic cum fac, dar dacă vă dati seama singuri, am să vă recunosc meritul. Tata m-a învătat trucul acesta. Dar nu mi l-a spus dintrodată, ci m-a lăsat să cercetez singură. Asadar, să nu-mi cereti explicatii pentru că nu vi le voi da. Gânditi-vă singuri ! Si veti afla lucruri incredibile. Uneori merge si la oameni.
- Bine, a spus Polinichia nerăbdătoare. Să vedem ce esti în stare.
S-a lăsat tăcerea. Se auzeau numai valurile mării care băteau linistite malul pietros. Nicos s-a ridicat si a venit să privească la ceea ce făceau copiii.
- Feriti-vă de el. Nu trebuie să vadă ceea ce scrieti. Aveti grijă că poate întelege, am afirmat eu misterioasă.
- Cum să înteleagă ? a întrebat Kostas. Păi ce ? Nicos stie să citească în limba engleză ?
- Este posibil orisice, am afirmat eu sigură pe mine si la fel de misterioasă, ceea ce i-a făcut pe cei trei să rămână cu gura căscată.
- Nu se poate, copii, a spus Polinichia putin îmbufnată. Nu s-a mai văzut asa ceva. Păi ce ? Avem un câine supradotat si noi n-am stiut despre asta ?
- Este dotat, am afirmat eu cântărindu-l din ochi. Să vedem dacă este supradotat. Scrieti. Si feriti-vă de el. Nu vedeti că face investigatii ? Cred că a înteles o parte din ceea ce vreti să scrieti.
- Adică, tu vrei să spui că Nicos poate să înteleagă ceea ce scriem noi ? a întrebat Dimitris foarte serios.
- Asa pare din exterior. Nicos are niste calităti pe care voi nu i le-ati văzut până acum. După ce vom termina cu demonstratia, asa veti crede.
Cei trei au continuat să scrie în grabă, foarte contrariati si ferindu-se de Nicos care, parcă întelegând că stăpânii lui îi ascund ceva, încerca să-i iscodească cu insistentă. Si, pentru că fusese respins de copii, Nicos a venit la mine si a început să mă împungă cu botul.
- Imediat lupule, a spus eu de parcă lupul m-ar fi înteles. Nu te grăbi. Trebuie să fii atent la mine !
Si i-am făcut semn cu degetul către ochii mei. Probabil că gestul îi era cunoscut pentru că lupul s-a asezat în fata mea si mă privea foarte insistent, de parcă ar fi vrut să mă hipnotizeze. Dar, nu l-am băgat în seamă...
- Gata, am terminat, au spus pe rând cei trei copii, împachetând frumos foile de agendă, dându-mi-le cu timiditate.
- Da... am acceptat eu preocupată. Acum să te vedem Nicos.
Iar când i-am pronuntat numele, lupul s-a ridicat în picioare, spre stupefactia tuturor. Eu zâmbeam foarte sigură de mine, în timp ce le analizam comportamentul: curiozitatea le era atât de mare, încât puteai să faci cu ei orice pofteai.
- Să vedem primul bilet, am spus eu privind frumos către Nicos. Esti pregătit ?
- Ohau ! a lătrat lupul la fel de nerăbdător ca si cei trei copii.
- Nu te grăbi, am spus eu calmă. Să vedem ce scrie aici. Aha. Polinichia.
Când si-a auzit numele, Polinichia s-a încordat într-un mod reflex. Nicos s-a apropiat de ea si a lins-o pe obraz, iar fetita s-a ferit oarecum, ceea ce l-a făcut pe lup să se culce la picioarele ei si s-o privească usor dezamăgit. Am citit ceea ce scrisese Polinichia: „Vreau ca Nicos să latre la Kinira”. M-am oprit în loc amuzată. M-am uitat la Polinichia, apoi spre insula Kinira si din nou la fetită, privindu-l cu coada ochiului pe Nicos care se concentrase asupra mea. Am spus într-un mod firesc:
- Asa !?
Si am simulat miscarea câinelui, atât fizic, cât si mental. Am avut senzatia că sunt un câine care latră furios la ceva invizibil. Si, deodată, Nicos s-a ridicat în picioare si s-a repezit către Kinira, mergând până la locul unde valurile mării se spărgeau de tărm, lătrând furios, spre stupefactia Polinichiei care rămăsese cu gura căscată. Apoi s-a potolit si a revenit mândru la noi.
- Cum ai făcut ? a întrebat ea uluită.
- Eu n-am făcut nimic. Întreabă-l pe Nicos.
Kostas si Dimitris au priceput ce scrisese sora lor mai mică...
- Eh, asta este un fleac ! a afirmat Kostas. Si eu pot să-l facă să latre.
- Nu să latre, bă, grozavule, a replicat Polinichia. Să latre la Kinira. Dacă puteai, de ce n-ai făcut-o până acum ?
- Chiar si-asa este un fleac. Cine stie ce gânduri a avut el !? a spus Dimitris.
- Asa. Da, foarte bine, am subliniat eu. Esti pe calea cea bună. Gânditi-vă la asta. Dar, hai să vedem ce-ati mai scris.
Am deschis cel de-al doilea bilet. Era al lui Kostas.
- Asadar, Kostas. Să vedem.... , am spus eu calmă si cu multă importantă.
Pe bilet scria: „Vreau ca Nicos s-o lingă pe obraz pe Polinichia. Este ceea ce ei îi displace cel mai mult”...
- Hm. Asta este foarte simplu ! am decretat foarte sigură pe mine. Stai să vezi !
Apoi, privind către cei trei, am izbucnit în râs si mi-au dat lacrimile din cauza emotiei: cât de naturali sunt copiii ! Nicos s-a apropiat de mine, de parcă ar fi vrut să-mi soarbă lacrimile ce se iviseră în colturile ochilor. Mi le-am sters usor cu degetul arătător, apoi l-am aplicat pe cei doi obraji ai Polinichiei spunând:
- Nicos te iubeste foarte mult. Nu te mai feri de el !
Si parcă pricepând cele ce spuneam, câinele s-a deplasat repede către Polinichia si a lins-o pe cei doi obraji, exact în locul unde pusesem degetul. Polinichia a stat pe loc acceptând manifestarea câinelui, oarecum sugestionată de vorbele mele. Iar Kostas privea la noi entuziasmat:
- Stiu cum faci ! Te-am prins ! Am înteles, am înteles... !
- Ce-ai înteles, năpraznicule ? a întrebat Dimitris.
- Am înteles, bărbate ! Am înteles. Am scris că voiam ca Nicos s-o lingă pe obraz pe Polinichia, că asta-i ceea ce-i displace ei cel mai mult. Nu stiam cum se poate face asa ceva si voiam să aflu. Am înteles cum a făcut Mimi. Este simplu !
- Sst, am spus eu misterioasă. Nu trebuie să spui nimănui. Trebuie să te gândesti bine ca să poti s-o faci si tu, ulterior. Gândeste-te. Ai să afli mult mai multe.
- Eh, nu e greu. Asta o poate face oriscine ! a stabilit Dimitris, întelegându-mi trucul.
- Bă, dacă tu puteai s-o faci, de ce n-ai făcut-o ? a spus Kostas privindu-l aprig pe fratele lui mai mare.
- Nu m-am gândit la chestia asta. Dar acum, pot s-o fac ! Să vedem cum va face Nicos ceea ce am scris eu, a răspuns Dimitris plin de importantă.
Auzindu-si numele, lupul a lătrat scurt: - Ohau ! Apoi a privit atent la mine, ca si cum ar fi fost curios să vadă ce voi spune.
- Bine, am spus eu. Să vedem ceea ce a scris Dimitris. După cum se anuntă, va fi un lucru greu. Numai să fie realizabil.
- Este realizabil, a spus Dimitris. O poate face dacă-l dresezi. Numai că tata nu l-a dresat până acum: costă cam scump si nu are bani de aruncat.
Auzind ceea ce spune, am devenit foarte serioasă si am zis:
- Un câine ca Nicos nu se dresează. El se educă. Este o mare diferentă !
Zicând acestea, am deschis biletul. Scria: „Vreau ca Nicos să meargă în camera mea si să-mi aducă de acolo, mingea de tenis. Ea se află în fotoliul de lângă fereastră”... Citind biletul scris de Dimitris, mi-am dat seama că băiatul nu se juca: el voia să aibă lucrurile clare, fără dubii. Mi-am amintit că la fel gândisem si eu în trecut, atunci când tata mi-a demonstrat calitătile câinelui nostru, Arthur. Asadar, l-am privit cu simpatie pe Dimitris si l-am întrebat:
- Are acces liber acolo ?
Dimitris mi-a răspuns foarte serios:
- Stie să ajungă în acel loc. De altfel, Nicos stie să ajungă oriunde, în casa noastră, oricând.
- Nu mai vorbi ! De ce spui lucruri care îl pot ajuta ? a întrebat Kostas îngrijorat.
- Ehe. Dacă poate să facă ceea ce am cerut eu, nici nu mai au importantă precizările.
Auzindu-l, Polinichia si Kostas au devenit foarte curiosi. Si văzând ei cât de serios era Dimitris, l-au privit pe acesta cu oarecare admiratie. M-am uitat către Nicos zâmbind usor, întrebându-mă dacă lupul pricepe ceva din cele ce tocmai discutam. Dar pe el nu-l interesau vorbele. Mă privea fix, de parcă astepta ceva de la mine. „Ei, acum să te vedem !”, am gândit. „Mă faci de râs sau te voi tine minte toată viata ?”...
- Ohau, a făcut câinele ca un fel de răspuns la gândurile mele.
„Ce chestie ! Oare întelege ceea ce gândesc ?”, mă întrebam pentru a doua oară în aceeasi zi. „Nu se poate ! E prea de tot. Ne stim de putin timp. Nici nu am avut când să ne cunoastem mai bine”...
- Ohau, a răspuns câinele ridicându-se în picioare.
- Bine. Fie. Am să încerc, am murmurat eu în limba română sub ochii contrariati ai celor trei care se uitau la mine crezând probabil că spun vreo formulă magică.
- Ce ai spus ? a întrebat Polinichia. Spune-ne si nouă.
- Nimic important, am răspuns fără convingere, preocupată mai mult de ceea ce urma să fac în continuare. Gândeam în limba maternă cu glas tare.
Răspunsul meu nu i-a satisfăcut: erau convinsi că utilizam magia. Probabil că asa se vedea din exterior. Dar au tăcut si nu m-au mai deranjat, asteptând să vadă ce se va întâmpla. M-am uitat la Nicos care mă privea fix. Apoi am închis ochii în liniste. Mi-am imaginat drumul lui până acasă, apoi camera lui Dimitris, asa cum mi se părea mie că ar putea fi, apoi la mingea de tenis si la fotoliul de lângă geamul camerei. Dar nu stiam multe amănunte.... Nicos a lătrat scurt si a asteptat. Am întrebat rămânând cu ochii-nchisi:
- Camera dă spre mare ? Mingea este albă ? În ce parte a ferestrei se află fotoliul.
- Da, spre mare, a răspuns Dimitris surprins. Galbenă. In partea dreaptă cum intri în cameră.
M-am gândit din nou la Nicos, apoi la imaginile improvizate din închipuirea mea. Am luat biletul lui Dimitris, l-am împachetat frumos, am deschis portmoneul de la gâtul lui, am băgat biletul în interior lăsând afară un rest din el, ca să poată fi văzut de un ochi mai exersat, apoi am închis capsa metalică zicând:
- Să facem în asa fel ca să nu uite ! Drumul este lung si cine stie, dacă-l întâlneste pe domnul Theodoros, uită pentru ce l-am trimis acolo. Cu lucruri din acestea trebuie să fim foarte atenti.
Copiii au acceptat pregătirea pe care i-o făcusem câinelui si au asteptat încrezători. Am pronuntat repede în limba greacă arătând cu mâna înspre locuinta copiilor:
- Eki ! (acolo). Sto spiti ! (acasă).
Când am vorbit, cei trei au tresărit brusc, uitându-se la mine cu luare aminte. Nicos a luat-o la fugă spre casa care se întrevedea undeva departe, pe o culme.
- Acum trebuie numai să asteptăm, am spus încrezătoare.
- Stii greceste ? a întrebat Polinichia cu admiratie.
- Eh. Numai cuvintele de bază. Nu le pronunt prea bine.
- Ba da ! Foarte bine...
Apoi privind către fratele ei cel mare, a întrebat:
- Ce-ai cerut, Dimitris ?
- Să-mi aducă mingea de tenis, a răspuns acesta impresionat de cele ce văzuse la mine.
- Băi, ce chestie ! a spus Kostas la fel de impresionat. Cum vrei tu să facă ceea ce ai cerut ? Nu crezi că exagerezi ?
Am privit amuzată la Dimitris: eram curioasă să văd ce va spune.
- Asa este. Dar eu vreau să nu am vreun dubiu. Dacă nu poate, nu mă supăr. Oricum, demonstratia pe care ne-a făcut-o Mimi m-a convins. Dar dacă îmi aduce mingea, asa cum am cerut eu, totul este incredibil si sunt foarte curios care să fie explicatia. Nu voi întreba nimic, pentru că asa ne-a fost întelegerea. Dar mă voi gândi la asta toată viata. Numai ca să înteleg lucrul acesta, este suficient pentru mine. Dar si dacă realizezi asa ceva, este peste orisice închipuire. Cred că de acum, voi visa mereu această întâmplare: până la urmă, trebuie să mi-o explic.

Toti patru asteptam cu încordare. Ne uitam la deal si asteptam să vedem ce mai urmează, când iată, de departe l-am văzut venind pe domnul Theodoros însotit de Nicos. Iar câinele ducea între maxilare mingea de tenis a lui Dimitris pe care nu ar fi abandonat-o pentru nimic în lume. Nu-mi venea să cred, dar m-am stăpânit rămânând rece si oarecum distantă. Îmi făceam socoteala că acum trebuia să devin si mai misterioasă. Copiii văzuseră pe Nicos venind cu mingea, drept pentru care, scoteau fel de fel de interjectii prin care-si arătau uluiala.
- Cum ai făcut, Mimi ? a întrebat Polinichia. Spune-ne te rog. Promit că nu mai spun la nimeni.
- Nu, a spus Kostas. Am promis că nu întrebăm. Trebuie să aflăm singuri.
- Da. Dar vreau să stiu, a continuat fetita. Si tu nu-mi spui niciodată, nimic. Esti un rău ! Te gândesti mereu cum să mă necăjesti. Mimi, te rog, spune-ne.
- Urmăriti-l mereu pe Nicos, am sugerat eu. Nici nu stiti cât de mult vă iubeste. Am constatat că dragostea si devotamentul lui pentru voi sunt nemărginite. Eu sunt numai un intermediar. Am avut si eu un lup. Îl chema Arthur. Mi-a trebuit mult ca să aflu cât mă iubeste. A murit de cancer. Abia după moartea lui am înteles totul. De atunci pot să fac lucruri din acestea. Durerea mea a fost atât de mare, încât am înteles. Din nefericire, Arthur nu mai este. Dar am constatat că orisice animal de lângă noi ne iubeste în felul lui. Iar câinii încearcă mereu să ne-o arate. Insă, nu avem toti disponibilitate spre a-i întelege si asculta. Cu toate că ei au să ne spună ceva anume, ceva care este foarte important pentru existenta noastră. Oricum, dacă vă gânditi la această demonstratie, vă rog să tineti seama de un singur lucru: totul este o iluzie. Singurul lucru adevărat este numai iubirea.

Nicos a venit si a pus jos mingea de tenis asteptând să-l laud. Dimitris s-a apropiat de el si l-a mângâiat cu o tandrete iesită din comun. Iar câinele era atât de emotionat, încât schelălăia în nestire. Apoi, s-a uitat la mine cu o privire umedă si fericită. Domnul Theodoros s-a apropiat de noi si ne privea amuzat. A întrebat:
- Ce s-a întâmplat ? Ce are Nicos ?
L-am privit oarecum contrariată si am răspuns:
- A plecat de lângă noi cu o sarcină precisă: nu ne jucăm.
Cei trei copii priveau la mine ca la o zeită. Învătaseră un lucru important: nu trebuie să fi artistă de circ ca să afli că un câine te poate diviniza.
- Hm, am continuat domnul Theodoros privind către mine într-un anume fel. A intrat în casă val-vârtej si a început să latre furios, alarmându-ne. Nu s-a lăsat până nu i-am deschis usa de la camera lui Dimitris care era încuiată. Si eram curios să văd ce vrea. Am crezut că este ceva în interior de care să nu am cunostintă. Asadar, i-am deschis usa, iar el s-a repezit si a luat mingea de tenis, dând să fugă înapoi. I-am poruncit să stea lângă mine si să-mi dea mingea. Nu m-a ascultat, asa că a trebuit să vin si să văd ce se petrece. A acceptat să meargă alături de mine cu toate că se cam grăbea. Dar tot nu m-am dumirit ce are.
- Ei, tată. Nu-ti face probleme, a răspuns Dimitris. Eu i-am poruncit să-mi aducă mingea. Nici nu credeam că o va face. Uite că a făcut-o.
- Adică, vrei să spui că i-ai zis să-ti aducă mingea si el a stiut de unde să o ia si ce să facă cu ea ?
- Da. Cam asa ceva. De altfel, am mai făcut exercitii din astea cu el, sus pe munte, a răspuns Dimitris cu importantă.
Domnul Theodoros a privit întelegător la Dimitris. Apoi a zâmbit către mine si a spus:
- Hm. Ăsta este un număr de circ. Tu n-ai niciun amestec aici ?
- Eh, am răspuns eu amuzată. Ne-am ciondănit în legătură cu lucrurile realizabile si cele irealizabile.
- Asadar, a zis domnul Theodoros, ai demonstrat că, dacă există bunăvointă, un lucru irealizabil poate deveni realizabil.
- Cam asa ceva, am stabilit simplu. Oricum, am învătat multe din experienta aceasta... Mai ales despre oameni.
Am privit la zgarda lui Nicos: biletul dispăruse. Cineva îl scosese afară. Dar, pentru copii, lucrul acesta nu conta. Doar domnul Theodoros privea la mine cu încântare.
- Oare, toti românii sunt la fel de inventivi ?
- Nu toti. Numai cei care stiu să iubească.
- Si sunt multi ca acestia în România ?
- Din nefericire, sunt foarte putini. Acolo conduc ceilalti ! Depinde mult de educatie, de familie. Scoala este în ruină. Familia se degradează pe zi ce trece. Oamenii aleargă după bunăstare materială, sperând că prin aceasta îsi vor găsi un echilibru. Dar bunăstarea materială exagerată conduce la haos: vrei din ce în ce mai mult...

* * *
Am terminat de mâncat, iar masa se golise de farfurii si tacâmuri. Rămăseseră numai paharele si sticla de tsipouro. Domnul Theodoros si-a aprins o pipă si pufăia din ea tacticos, savurând clipele de liniste pe care le trăiam împreună. Deodată, s-a înnegurat la fată si a devenit usor melancolic...
- Hai să vă spun o poveste, a stabilit el. Să vedem ce spuneti despre ea. Iar dacă aveti si voi vreuna de spus, abia astept s-o ascult...
Mă uitam la om surprinsă. „Este posibil să gândească asa cum o face tata mereu ?”, mă întrebam contrariată. „De ce ne spune el o poveste ? Stie oare că numai cei ce iubesc pot să scrie sau să vorbească despre lucruri importante ?”. Si am ascultat curioasă...

... De mult, pe vremea lui Papadopoulos, un localnic de pe aici, a socotit că pentru a-si educa copilul, cam neastâmpărat din fire, ar fi bine să-l ducă pe insulă (în timp ce vorbea, povestitorul privea cu tristete la Kinira) si să-l lase acolo peste noapte. Omul era pescar, iar viata îl făcuse putin mai aspru decât altii ca el. Asadar, socotea că educatia trebuie făcută cu severitate pentru că, si el, la rândul lui, beneficiase de acelasi tratament si-i prinsese bine.

Domnul Theodoros a făcut o mică pauză. Mă uitam la el surprinsă de modul bine organizat în care elabora frazele. Apoi ochii-i luceau nefiresc si trădau o trăire ascunsă care te punea pe gânduri. Gesturile erau ample si bine măsurate si se comporta ca si cum ceea ce dorea să ne comunice era ciudat si misterios. Omul avea un farmec deosebit, în pofida faptului că arăta oarecum grosolan (palmele erau exagerat de mari, tălpile picioarelor păreau uriase, iar trupul musculos aflat în repaos îi iesea în evidentă la fiecare miscare)...

... Prin urmare, într-o seară, si-a urcat băiatul în barcă si a purces către insula Kinira. La început, nu a găsit un loc pe unde să se catere si, prin urmare, a fost nevoit s-o ocolească de mai multe ori. Până la urmă, a dibuit unul si si-a abandonat copilul pe insulă.
- Numai asa ai să devii un om serios, a stabilit el privind la copil cu severitate.
- Tata, tata, nu mă lăsa aici, tata, striga copilul plângând disperat după părintele său. Am să fiu cuminte si n-am să-ti mai ies din vorbă. Iartă-mă !
Dar tatăl era de neînduplecat (povestitorul a înghitit în sec si a continuat cu mare greutate)…
In noaptea cu pricina, a fost furtună pe mare. O furtună cumplită. Tatăl îsi regreta gestul si, după mai multe sovăieli, s-a urcat în barcă pentru a merge să-si salveze băiatul.
- Doamne, iartă-mă că am fost necugetat ! se ruga el, apropiindu-se de insulă cu mare greutate...

Când a spus cuvintele acestea, a făcut o miscare anume si am avut impresia că, în acel moment, trebuie să ne deplasăm degrabă la insulă. Era ca si cum totul din jurul nostru, pornea la drum... („Ca să vezi cum poti să sugerezi ceva special, numai prin gesturi si cuvinte !”, meditam în tăcere)...

... Valurile erau mari, vântul bătea din toate părtile, iar drumul era extrem de anevoios. De departe, se auzeau tipetele copilului :
- Tata, tata, salvează-mă tata !
Iar vorbele acestuia îl înnebuneau pe părinte (în ochii povestitorului au apărut primele lacrimi)…
La lumina fulgerelor, copilul văzuse barca părintelui său si nădăjduia că va fi salvat. Si îsi jura că nu-i va mai iesi din voie, niciodată (Se pare că lectia aceasta dă repede, roade ! Dar de unde stia povestitorul gândurile copilului ?).
Părintele si-a văzut odrasla undeva, cocotată pe o stâncă, între niste copaci, deasupra unui platou miniatural. Înnebunit de disperare, tatăl căuta locul de acces, dar nu-l găsea defel, probabil, din cauza valurilor mari care-i măturau malurile.
Intr-un final, bărbatul si-a făcut cruce si a sărit din barcă, înotând către un loc de unde socotea el că putea iesi la liman. A reusit să ajungă la malul abrupt si disperat s-a cătărat până la un mic platou. De acolo, numai câtiva metri îl despărteau de băiatul său care se căznea să coboare.
- Multumesc, Doamne ! Multumesc, a strigat omul, către înalturile învolburate ale cerului, stând în genunchi cu capul plecat la pământ.
Iar în acel moment, ca un fel de răspuns la starea de abandon total al omului în fata naturii, un fulger urias a despicat bolta cerească si s-a îndreptat către el, nimicindu-l.

S-a lăsat linistea. Toată lumea astepta continuarea, cu sufletul la gură. Dar aceasta nu mai venea. Iar omul a tăcut brusc. Nu îndrăznea nimeni să rupă tăcerea si am privit mai atentă la el. Cu lacrimi în ochi, astepta. „Ce-o avea omul ăsta ?”, m-am întrebat. „Probabil că el este copilul din poveste”, am continuat. „Si ce ? După 40 de ani, a rămas atât de marcat de eveniment ? E nasol ! Înseamnă că în sinea sa, el trăieste mereu acelasi lucru, dar îl priveste din unghiuri diferite. La ce i-o folosi lui, amintirea aceasta ? Si urmasii ? Ei ce trebuie să învete din această istorie ?”, gândeam contrariată si socoteam că, dacă va continua astfel, la bătrânete, îsi va pierde contactul cu realitatea. Dintrodată, mi-am dat seama care sunt adevăratele motive pentru care domnul Theodoros spusese această poveste si am simtit o inexplicabilă dorintă de a-l ajuta. Nicos se dusese lângă el si-l lingea delicat pe mână, ca si cum i-ar fi transmis omului, toată întelegerea si compasiunea lui. Vassilis mi-a făcut semn: să-mi văd de treabă si să nu pun întrebări. Meditam intens la situatia ciudată în care mă aflam. Deodată mi-a venit o idee. Asadar, am spus:
- Da. Interesant. Si foarte captivant. Am să vă spun si eu, o poveste, de pe la noi, din România. Este adevărată. La fel de adevărată ca si povestea dvs. După aceea putem să discutăm dacă vă face plăcere.
Toată lumea a tresărit deodată si toti au privit cu atentie către mine. Vassilis se uita în jur surprins si foarte preocupat, de parcă nu s-ar fi întâlnit niciodată cu o asemenea situatie. Până si domnul Theodoros, se arăta uluit de spusele mele si se concentrase ca să mă înteleagă mai bine. Ulterior, am aflat că povestea lui nu o mai spusese altor musafiri, iar domnul Theodoros mi-a măsturisit că ceva din mine l-a determinat să o facă (Cine stie ? O fi fost si ăsta, vreun destin !)...

... In povestea mea este vorba de o fetită. O fetită neastâmpărată de numai cinci ani. Ei bine, fetita aceasta nu pierdea timpul cu lucruri mărunte. Asadar, ea nu era interesată să afle de ce, dintrodată, prietenele nu-i mai vorbeau. Nu voia să afle de ce băiatul pe care-l plăcea, se făcea că nu-i dă nici o atentie. Nici nu voia să asculte povesti cu balauri înfricosători si zâne frumoase. Pe ea o interesau numai lucrurile serioase. Adică, de ce vecinul era supărat pe părintii ei, cu toate că acestia se purtau frumos si-l ajutau de fiecare dată când li se solicita sprijinul, de ce oamenii mari priveau la copii cu neîncredere si nu li se adresau cu respect, în timp ce copiii erau mereu obligati să salute si să le vorbească frumos si de ce Dumnezeu îi apărea uneori în vis dându-i povete despre viată. Iar neastâmpărul ei era subliniat de permanenta sa întrebare: „De ce ?”, întrebare ce ajunsese să-i exaspereze pe cei din casă, care, evident, trebuiau să-i răspundă, fiecare cum se pricepea.

Când am ajuns cu povestea aici, m-am uitat în jurul meu ca să văd dacă cele ce spuneam erau bine asimilate de cei care mă ascultau si dacă îndrăznea vreunul să nu fie atent. Dar oamenii erau foarte prinsi de cele ce auzeau de la mine si asteptau nerăbdători să vadă continuarea. Sotia domnului Theodoros mă privea cu multă afectiune si parcă se unise cu copiii ei, sorbindu-mi cuvintele. Până si Vassilis renuntase la realitate si se pierdea în imaginile pe care le cream. Nicos mă privea cu devotiune, de parcă el ar fi înteles ratiunea pentru care spuneam această poveste. Mi-am adus aminte de Arthur care îl privea la fel, pe tata, de fiecare dată când povestea ceva. Am continuat:

... Ei bine, într-o zi, bunica ei a căzut jos, răpusă de boală si nu s-a mai ridicat. Era o femeie corpolentă si nu prea tinea regim: o boală de nutritie. Drept urmare, dacă omul nu se caută si nu găseste solutii pentru afectiunile sale trupesti, este musai că urmează un sfârsit nemilos. Dar, cine-i de vină ?
Fetita îsi iubea mult bunica, aceasta fiind singura care-i dădea toate lămuririle necesare si răspundea mereu cu răbdare si întelepciune, la toate întrebările pe care i le punea. De fapt, bătrâna era artizanul modificărilor pozitive care aveau drept tintă, evolutia ei, iar modul în care o îndruma permanent lăsase urme adânci, nu numai asupra comportamentului nepoatei sale, dar si asupra intelectului acesteia.
Când a văzut-o întinsă pe jos, direct pe pământ (că totul se petrecuse pe când bătrâna se afla în curtea casei), inconstientă, a înteles imediat grozăvia. Dar nu si-a pierdut cumpătul si a telefonat calm, alertându-si mama care se afla la serviciu. Bătrâna nu a murit imediat, iar fetita a chemat mai multi vecini care au ridicat-o, au dus-o în casă si au asezat-o pe pat.
După ce mama a sosit acasă, au venit si doctorii, au consultat-o pe bunică si au dat din cap, în sensul că nu mai are zile de trăit:
- Nici măcar ore ! au stabilit ei.
Iar mama fetitei se gândea că, dacă soacra moare, trebuie să o îngroape singură pentru că sotul ei era plecat departe, iar ele îl asteptau să revină acasă abia peste o săptămână. Drept urmare, a luat legătura cu biserica în raza căreia domicilia si l-a chemat pe preot, ca să-i dea bătrânei sfânta împărtăsanie. Cu această ocazie au discutat si despre demersurile pe care trebuia să le facă pentru îngropăciune.
Fetita a asistat la toate discutiile dintre mamă si preot, într-o altă încăpere a casei, ca să nu deranjeze pe muribundă. Iar seara, ea s-a dus la căpătâiul bătrânei, unde ardea o lumânare si i-a spus:
- Să nu mori, bunico ! Mai asteaptă, să vină si tata. Trebuie să-ti iei rămas bun de la el. Că este unicul tău fiu. Îl iubesti si te iubeste. Nu poti să-i faci tatei, un asemenea pocinog.
Si i-a povestit bătrânei care nu era constientă, despre toate demersurile mamei sale. În final, a conchis:
- Toti trebuie să murim. Unii mai devreme, altii mai târziu. După cum am trăit ! Sau cum spuneai tu, bunico: asa cum vrea Dumnezeu. Si să nu-ti faci griji, că totul va fi bine !
Ei bine, după acest monolog (că vorbea numai fetita !), lucrurile au prins a se schimba. Bătrâna a început să respire regulat si amplu, iar corpul a căpătat parcă mai multă viată. Singura problemă era cea legată de necesităti, dar ele două (mamă si fiică) au rezolvat si acest aspect.

M-am uitat, din nou, la cei ce mă ascultau. Era asa multă liniste, că îti venea să te cufunzi în sufletele tuturor. Vassilis mă privea cu niste ochi, de parcă mi-ar fi promis dragoste vesnică. Domnul Theodoros nu mai lăcrima si privea la mine cu uluială. Si mă gândeam că el ar fi trebuit să intuiască sfârsitul povestii pe care tocmai o spuneam. Mă analizam surprinsă si nu întelegeam ce se petrece cu mine. Asadar, am continuat cu o mare plăcere, aducându-mi aminte de cuvintele tatei: „Măsoară timpii. Nu cuvintele sunt importante, ci pauzele dintre ele. Nu prin cuvinte depăsesti autocenzura ascultătorului tău, ci prin intervalele de tăcere, iar ele trebuie să urmeze o anumită logică, în functie de vibratia mentalului ascultătorilor. Cucereste-i cu privirea ta, cu tonul glasului tău, cu căldura sufletului tău ! Vei descoperi un alt univers sau o altă dimensiune. Iar în acele momente, nu mai ai nevoie de nimic”. Asadar, am stabilit niste variabile proprii, pe care le urmăream permanent, privind mai mult către interiorul meu, si mai putin la exterior. Dar erau si momente în care scanam fiecare ascultător, ca să reglez energia prin care actionam într-un mod oarecum reflex ...

... In noaptea aceea, fetita a visat-o pe bătrână care-i spunea că este obligată să plece si că nu mai putea să-si astepte fiul pentru a-si lua rămas bun de la el. In vis, fetita i-a zis:
- Nu pleca, bunico. Asteaptă ! Tata va veni !
Si s-a trezit brusc, în mijlocul noptii, nestiind ce să facă. Totusi, a rămas în pat si s-a gândit intens la tatăl ei. A simtit cum alunecă în somn, iar toată gândirea ei era întreptată către părinte. Si, încetul cu încetul, tatăl fetitei i-a apărut în vis.
- „Vino, acasă, tati. Bunica moare !”, a spus ea, atunci când a fost sigură că tatăl ei o ascultă. „Dă-ne măcar, un telefon, ca să te asiguri că ceea ce spun acum este adevărat”.
S-a trezit imediat si s-a dus în camera bătrânei unde se afla mama sa adormită într-un fotoliu.
- Mami, mami. M-am întâlnit cu tata în vis si i-am spus să ne dea telefon ! a spus ea către aceasta, în timp ce femeia se trezea cu greutate (că era obosită din cauza grijilor de peste zi !) si nu prea pricepea ce se întâmplă.
Au trecut vreo cinci minute, în care mama a încercat să linistească fetita. Dar, ea repeta întruna:
- Ai să vezi, mami. Acum va suna ! Stiu, nu crezi. Dar ai să vezi !
Si în miezul noptii, a sunat telefonul. Fetita nu s-a repezit la el, asa cum ar face orisicine. A privit la mama ei si a spus:
- Acum este rândul tău, mami. Oamenii mari nu cred o fetită care spune lucruri serioase !
Iar fetita a rămas în camera bătrânei care continua să zacă inconstientă si i-a povestit acesteia despre întâlnirea pe care o avusese cu tatăl său în vis.
- Asadar, tata va veni curând, bunico ! a conchis ea. Stai linistită...

M-am uitat în jurul meu: uluiala era teribilă. Sunt convinsă că niciodată nu mai ascultaseră ei, o asemenea poveste. In ochii lor, ghiceam o singură întrebare: „Oare, ce povesteste fata asta, este real ?”. Am zâmbit cu întelegere si am continuat:

...Peste două zile, tatăl fetitei a revenit acasă. A intrat în camera bătrânei, ca să-si ia rămas bun de la ea. Apoi, după un timp, a iesit. Când l-a văzut, fetita a spus:
- Tati, te rog. Să ne întoarcem împreună la bunica. Numai asa va muri linistită.
Iar când toti trei au revenit în încăperea acesteia, bătrâna a deschis ochii mari si i-a privit cu o dragoste netărmurită. Asa a găsit-o moartea si cred că a fost una frumoasă. Povestea este reală, dar cine crede o tânără care povesteste despre un lucru atât de serios ?

Ultima frază a fost teribilă, poate si pentru că am rostit-o într-un mod foarte bine elaborat. A căzut ca un trăznet. Initial, cred că nu a fost bine înteleasă, dar după ce toată lumea a realizat că mă adresam fiecăruia dintre ei, într-un mod oarecum direct, mai ales celor care aveau tendinta să minimalizeze fenomenul despre care tocmai povestisem, au lăsat capul în jos. Nici nu mai aveam la cine să privesc si, vreo câteva secunde, sedeam uluită pe scaun, gândindu-mă că nu prea o nimerisem si că talentul de povestitor al tatei era departe de al meu.
Primul care a ridicat capul, a fost domnul Theodoros. Când s-a uitat la mine, avea privirea atât de limpede si de curată, încât am crezut că mă aflu într-o biserică străveche, despre care citisem cum că credinta oamenilor de acolo avea forme stranii si profunde de manifestare. Mi-a spus:
- Multumesc. M-a impresionat povestea ta. Dar, de ce ne-ai spus-o ?
Mă uitam la Nicos care mă privea cu intensitate, de parcă el întelegea lucruri mult mai importante. Si mă întrebam: „Oare, a înteles câinele acesta ceea ce văd că nu întelege un om ?”. Si ca un răspuns, Nicos a făcut: „ -Ohau !”. M-am uitat amuzată la el, apoi i-am răspuns domnului Theodoros:
- Ne-ati spus o poveste reală si tristă. Si tocmai de aceea v-am spus o alta, la fel de reală si la fel de tristă. Diferenta dintre ele este esentială: niciodată nu trebuie să ne oprim din drumul nostru si să ne agătăm obsesiv de un moment traumatizant din trecut. Trecutul a fost deja trăit. Viitorul este important. Iar viitorul este ceva ce omul si-l poate face singur. Întotdeauna trebuie să ne întelegem pe noi însine si, numai astfel ajungem să-i întelegem pe cei din jurul nostru. Să nu trăim având în suflet lucruri neclare. Iar dacă o fetită, reuseste să oprească pentru un scurt timp, drumul firesc al unei bătrâne grav bolnave către moarte, iar prin aceasta, viitorul celorlalti să fie scutit de unele neîmpliniri, socotesc că un bărbat care a trăit evenimente la fel de triste si traumatizante poate face efortul să înteleagă si să-si îndrume urmasii către lumină. Este un privilegiu că trăim ! Si trebuie să o facem frumos.
Când a auzit ceea ce tocmai îi spusesem, omul a privit mai atent la mine de parcă m-ar fi văzut pentru prima oară. Apoi a căzut pe gânduri. Asteptam să văd cum va continua si-i priveam fata, cercetătoare. Am constatat dintrodată că Dimitris ne urmărea cu mare atentie.
- Mda, a admis domnul Theodoros în cele din urmă, privind oarecum melancolic către mine si Dimitris. Se pare că, si oamenii, ca si câinii, ori alte animale, pot fi manipulati prin iubire.
M-am uitat la el uluită si oarecum dezamăgită. „Asadar, a ales sensul negativ de interpretare”, am gândit extrem de afectată. Am privit din nou către Dimitris, mi-am otelit privirea si am precizat:
- Da. Nu m-am îndoit niciodată de lucrul acesta. Si fiecare este liber să procedeze cum crede de cuviintă. Oricum, va da socoteală. Dar ca să poti face asa ceva, trebuie să înveti să iubesti. Iar dacă ai realizat acest lucru, nu vei mai actiona după bunul tău plac. Suntem modelati si determinati de ceea ce iubim !

* * *

La plecare, am fost petrecută de toată familia....
- Mimi, a spus domnul Theodoros. Te rog, fă-ti timp si mai vino pe la noi. Nici nu-ti dai seama cât de mult a contat vizita ta, pentru noi.
- Am să revin neapărat. Îl aduc si pe tata. În preajma lui veti întelege mult mai multe lucruri.
Nicos nu si-a luat rămas bun de la mine: sedea în fata portii de la intrare, în pozitia sezut si mă privea cu severitate. Dintrodată mi-am adus aminte de cuvintele tatei : „Micuto, mereu am trăit cu impresia că într-un animal de lângă casă, pe care-l iubesti foarte mult, se reîncarnează un strămos. Unul care te iubeste cu disperare !”... Am privit la domnul Theodoros si am gândit: „Oare el poate gândi ca tata ?”. Si, lucru ciudat, domnul Theodoros a privit si el la Nicos, apoi din nou către mine si a dat usor din cap, cu ochii plini de lacrimi...






Marian Badea    3/22/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian