Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Second hand



Uneori, vremurile de recesiune au calitatea de a scoate la iveala trasaturi pe care nici macar noi insine nu ni le cunoastem. Spre exemplu, fireasca si banala actiune de cumparare de imbracaminte: spontan ne vedem cu marfa mirosind a nou si curat, proband si cautand prin rafturi si umerase, dupa ceva care sa ni se potriveasca la stil si la buzunar.

Ei bine, nu si in vremuri de restriste! De curand aratau la TV, intr-un documentar, cat de bine le merge celor din bransa imbracamintii de mana a doua, de cand cu problemele din economia Germaniei. O patroana de magazin se lauda cu marfa ei „exclusiv exclusiva” si pomenera fara retineri nume cunoscute de personalitati care se numara printre clientii ei cei mai fideli. Brusc am devenit toti antirisipa, protectori ai mediului ambiant, toleranti si fantastic de sociali, de cand nu ne mai ajung banii pentru toate capriciile. Frumos, nu? Si unde mai pui ca instinctele noastre atavice de culegatori si de vanatori se ascut nemasurat odata cu „captura” unui Armani sau Chanel!

Dar situatia nu e asa de simpla cum pare la prima vedere. Bunaoara, imi amintesc cum nu la mult timp dupa eliminarea dictaturii comuniste au rasarit ca ciupercile magazine de imbracaminte de mana a doua in Bucuresti. Cu greu am reusit pe atunci sa-mi conving o prietena sa facem o escapada intr-o astfel de „consignatie”, bineinteles cu conditia ca nu care cumva sa ma scape vreodata gura fata de logodnicul ei. Facand abstractie de mirosul acrisor de vechi din magazin, ne-a facut placere sa cotrobaim printre haine si am cumparat cateva lucruri in stare buna, la un pret de nimic. Aceleasi haine cumparate la pretul real (pe care oricum nu ni l-am fi putut permite), intr-un magazin de lux, ne-ar fi provocat probabil un „dus” de adrenalina si sunt convinsa ca ne-am fi simtit obligate sa le purtam cat mai des, in vederea recuperarii investitiei piperate. Asa insa, le-am ingropat undeva in fundul dulapului si duse au fost pe vecie, fara mustrari de constiinta.

Nu e o regula sa se intample asa. In ciuda acestei experiente, mi se intampla regulat sa cumpar sau sa primesc cadou haine de mana a doua iar unele dintre ele se transforma in piesele mele preferate. Asa se face ca printre putinele lucruri pe care mi le-am adus cu mine se numara: un batic cumparat intr-o consignatie din Bucuresti, un sacou elegant primit de la cineva din ajutoare, care imi vine ca turnat (fusta corespunzatoare era in schimb dublu de larga – te intrebi cum o fi aratat olandeza care le-a purtat impreuna?!), un sweater roz Benetton de la o prietena austriaca (careia ii ramasasese mic acum zece ani!) si o rochie de gala superba de la o alta prietena care nu mai incapea in ea.

Daca reusim sa depasim usorul discomfort provocat la gandul ca tesaturile respective au mangaiat candva pielea unei persoane complet necunoscute, cu timpul aterizam in extrema cealalta si ajungem sa fim fascinati de cantitatea de istorie care se poate inmagazina in banala carpa. Si te-intrebi atunci prin ce intamplare complicata s-a nimerit ca piesa cu pricina sa te aleaga taman pe tine pentru a-ti completa stilul, a te pune in valoare, a-ti place si a-ti veni bine? E „cochilia” altcuiva care te imbraca asa de adecvat si pe care tu ti-o imprumuti pentru o vreme? Sau cineva a croit ceva pentru tine, fara sa te cunoasca dar avandu-te in minte asa cum ai vrea sa fii? Mai bine te opresti aici cu speculatiile, pana nu ajungi sa crezi ca haina a colindat lumea cautandu-te pe tine. O astfel de personificare a unui obiect neinsufletit ar fi extrem de periculoasa...

Dar tot nu ma pot opri din uimire cand observ lungul drum al cate unei creatii vestimentare mai mult sau mai putin elaborate. Nu-mi iese din minte cat de complicata si de laborioasa poate sa fie cantitatea de energie acumulata in istoria unei carpe, in raport cu efortul relativ redus depus la „nasterea” ei. Exact ca si la noi, oamenii: aparem pe lume in baza unui mecanism al naturii relativ tipizat (sa ma ierte partizanii „miracolului nasterii”; de acord cu ei, poate fi fascinant in ciuda simplitatii aparente) pentru ca mai apoi sa urmam un curs fara noima complicat pana la paroxism. In zilele noastre nu mai e nevoie sa te numesti Jaques Ives Cousteau sau Napoleon pentru a fi intersectat de-a lungul unei vieti: cinci continente, zece meserii, patru casnicii, cateva milioane de pagini de carti si de ziare, o suma de operatii chirurgicale si, nu in ultimul rand, pentru a fi uzat cateva sute de perechi de incaltari si periute de dinti, toate astea pentru ca optzeci de ani mai tarziu sa te regasesesti cu aceeasi mina nestiutoare exact in punctul din univers unde a inceput totul.

O constatare simpla si de bun simt: odata scapate fraiele din mana, haosul poate crea istorii fascinante, mult mai doldora de talc decat cate un roman bine gandit, cu prolog, intriga, deznodamant si epilog. In sensul acesta, s-ar putea ca peste ani si ani, dupa disparitia mea, povestea rochiei mele de gala sa fie pe alocuri mai palpitanta decat curriculumul vietii mele complete. Iat-o (sau cel putin partea din ea pe care eu o cunosc):

Ca-ntr-o poveste moderna se facea ca undeva in Romania la Cluj traia o pereche de tineri casatoriti bine situati, ea profesoara iar sotul activist de partid. Si pentru ca nu intotdeauna lucrurile se petrec ca-n basme, ea avea un amant care era securist. Sotul ei nu stia de amant, bineinteles. Dar pentru ca pana si in astfel de situatii usor deraiate de la firul idilic, basmul se incapataneaza sa continue, sotul primeste ca rasplata pentru comportamentul adecvat si abnegatia fata de cauza partidului o deplasare pe linie de partid in strainatate, nici mai mult nici mai putin decat in Statele Unite. Hotarat sa ia lumea in piept si sa se intoarca plin de succese inapoi la turturica lui, sotul pleaca peste ocean.

Cum dracul isi baga coada in povestile care i se par prea dulcege, securistul cu misiunea de a nu-l scapa din ochi pe sotul calator s-a intamplat sa fie tocmai amantul doamnei. Cei doi nu se cunosc si nici nu au ocazia sa se cunosca vreodata, ca soarele si luna, perfecti pentru rolurile pe care li le-a dat viata, atat in plan privat cat si in plan profesional.

Sotul isi indeplineste bine datoria dar pe masura ce se apropie data intoarcerii il cuprinde panica pentru ca nu stie ce cadou potrivit sa-i aduca minunatei sale sotii. Sau mai bine zis, stie dar nu-i ajunge solda comunista pentru mirifica rochie pe care o admira pe manechinul din vitrina unui magazin de lux din apropierea hotelului in fiecare dimineata.

Amantul, ca o umbra, il urmareste pas cu pas si automat vede aceleasi lucruri ca si sotul, inclusiv rochia din vitrina. Si pe el il preseaza timpul si nu stie cand si unde va mai apuca sa-i cumpere amantei un cadou pe masura.

In penultima zi, la trecerea prin dreptul magazinului, sotul inregistreaza cu usurare disparitia rochiei din vitrina si cumpara un colier pentru sotia lui. Fericit se intoarce acasa si petrece o prima noapte din nou alaturi de ea, povestindu-i cu de-a fir a par toate peripetiile lui in America. Dupa un pahar de vin ii descrie in amanunt rochia, tinerei neveste i se incetoseaza ochii de emotie si in sinea ei blestema destinul implacabil. Dar nici colierul nu e de ici colo si colegelor de la catedra sigur le va crapa fierea de invidie! Ce mai tura-vura, bine ca s-a intors sotul acasa si se pare ca si amantul e din nou la post, venit inapoi dintr-o deplasare secreta, numai Dumnezeu stie de unde.

Nu-i de mirare asadar ca a doua zi, la intalnirea cu amantul, tanara e extaziata la vederea cadoului adus de amant, o rochie superba exact asa cum i-o descrisese sotul ei. O probeaza si ii vine perfect, ca pentru ea facuta. Izbucneste apoi intr-un plans isteric, neconsolata. Niciodata nu va putea imbraca minunatia, cel putin nu atata vreme cat tine la casnicia ei. Sotul ei ar recunoaste rochia imediat! Asa ca se resemneaza si o vinde unei foste colege de facultate din Bucuresti, departe, cat mai departe...

La circa un an inainte de imensa schimbare provocata de eliminarea „Cortinei de Fier” care ne despartea de lumea larga, eram studenta si locuiam in capitala, intr-un apartament de bloc, impreuna cu o prietena cu niscai ani mai in varsta decat mine. Din perspectiva varstei mele de acum, amandoua eram tinere si pline de viata dar pe atunci, anii de experienta in plus ai prietenei mele o proiectau in mintea mea intr-un plan mult mai avansat decat pe mine. Asupra mea, in calitate de proaspata studenta cu vederi ardelenesti destul de inguste - venita dintr-un linistit oras de provincie, nici prea mic dar nici prea mare, cu vocatie medievala molcoma - viata trepidanta a capitalei avusese un impact socant. Ca un fluture fascinat de lumanare incercam sa ma apropiu de lumea asta pestrita pentru a o intelege mai bine si ma straduiam in acelasi timp sa nu-mi parlesc aripile. Prin contrast fata de mine, prietena stapanea un intreg arsenal de cunostinte, experiente si explicatii menite sa-mi reveleze pe zi ce trece dedesupturile caleidoscopului pestrit care ne inconjura, ca niste solutii matematice ale unor ecuatii complicate.

Pentru a completa imaginea capitalei de pe atunci, trebuie spus ca, la fel ca orice sistem aflat in prag de colaps, totul era strident si exagerat. Societatea noastra era dominata de personaje indoielnice; puterea si bunastarea se concentrau in mana activistilor corupti, a securistilor privilegiati si a catorva comercianti cu dexteritati pe sub tejghele. Clasa cea mai nefericita era cea a intelectualilor – adica a noastra – care, spre deosebire de clasa muncitoare multumita cu traiul calau, avea discernamantul necesar pentru a realiza abisul dar nu dispunea de instrumente pentru a se razvrati impotriva starii de fapt. Situatia se lasa manevrata pe muchia suportabilului cu ajutorul unei retele de sfori pe care fiecare le tragea cat mai discret posibil.

In circul asta general si-n regia unui haos cu valorile intoarse pe dos, omul de bine blestema sistemul nedrept si opresiunea vaduvitoare de demnitate elementara, dar acelasi individ se considera printre norocosi daca numara printre cunostintele sale cativa diplomati straini (o cutie de ness, un sapun „Lux”, un Kent – tigara medicinala pentru un medic, un garaj...), un securist-doi acolo pentru o pila sau o informatie semisecreta, un sef de restaurant samdp. Intr-o astfel de lume, simpla posesie a unui bun de larg consum de provenienta occidentala il putea propulsa pe posesor pe culmile sau – dupa caz – in prapastiile scarii sociale. Daca obiectul cu pricina era mai mult decat o cutie goala de tigari si mai venea si de departe, de peste ocean, avea toate sansele sa schimbe cateva destine.

Nu e deci de mirare ca prietena mea nutrea sentimente foarte adanci pentru rochia ei superba, de satin negru, cu captuseala de tuell care plutea imponderabil in jurul genunchilor, cu decolteul maiestru impletit intre sani si cu umerii goi. Pe scurt „rochia din America”. Un vis de rochie pana si pentru o cetateana bine situata din cel mai dusmanos occident capitalist, daramite pentru o profesoara dintr-o tara modesta in curs de dezvoltare, de care nimeni n-a auzit! Lasand la o parte faptul ca ocaziile pentru imbracarea unei asemenea rochii erau practic inexistente in lumea noastra, rochia mai avea si marele dezavantaj ca nu o mai incapea de mult pe trupesa posesoare. Nimic mai logic si mai evident decat dilema tipic feminina intre cele doua alternative: a pastra trofeul fara a se bucura de el sau a vinde marul discordiei pentru a satisface alte nevoi stringente?

Asa a vrut Dumnezeu ca mie sa mi se potriveasca rochia pe care am obtinut-o dupa o serie de tatonari si care mai tarziu avea sa-mi aduca admiratie in cateva ocazii festive. Poate doar Mona Lisa sa fi zambit mai ambiguu decat mine cand ma intrebau rudele si prietenii de unde m-am ales cu asa podoaba.

Ma gandesc sa o donez crucii rosii. Asa neagra cum e s-ar potrivi in multe ocazii. Se poate spune ca are vocatie universala...





Gabriele Calutiu     6/23/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian