Eduard Tumagian un Maestru la lumina aplauzelor
Omagierea marilor noștri interpreți, care au dus faima artei lirice pe toate meridianele contemporaneității, este un gest potrivit cu gloria pe care au cunoscut-o pretutindeni, fără a-și uita țara. Un astfel de nume exemplar prin succesele repurtate dar și prin altitudinea creațiilor este baritonul Eduard Tumagian, invitatul sărbătorit al Operei Naționale din București, vineri seara. Am mai avut ocazia să-l revedem, mai ales în ultimul deceniu, pe scenele noastre de concert și de operă, dar acum motivul era special. Se împlinea un număr de ani ai existenței sale, din care patru decenii dăruite scenei muzicale. Din această perspectivă îmi amintesc primul său spectacol, de absolvență la Conservator a studiilor universitare, în Flautul fermecat de Mozart, ca și avantajul meu de tânăr condeier, de a fi scris prima cronică a carierei unui mare cântăreț. Iată, ca o răsplată a acelui trecut, ce nu pare atât de depărtat pe cât este la modul obiectiv, aveam acum prilejul de a-i admira apogeul. În suita de spectacole-omagiu proiectate de Opera Națională, Eduard Tumagian a dorit să ofere spectatorilor săi de acasă, pentru prima dată aici, un rol cântat mult pretutindeni Rigoletto din opera lui Giuseppe Verdi. Un prilej de excepție pentru a-l observa pe acest cântăreț care poartă, prin voce și stil, amprenta de bariton verdian. Oriunde a fost ascultat, de la New York la Milano, de la Paris la Buenos Aires sau Tokio, cântul său a primit aprecieri maxime, ca și cultura dovedită în interpretările extrem de diverse ca stiluri, genuri și expresie. Cum a fost Rigoletto ? Firește, admirabil, emoționant, foarte uman în tragismul romantic ce îi animă faptele. Dar peste oricare altă impresie, stăruie lecția de profesionalism pe toate coordonatele așteptate din partea unui artist, de la frază și modulare sonoră la rostirea cuvântului și trăirea convingătoare. O rară modestie, semn de calitate umană și de conștiință morală, îi îngăduie să rămână legat de fiecare dintre cei care îl ascultă, personalizându-și astfel relația cu spectatorii și, pe de altă parte, cu partenerii de scenă. Eduard Tumagian i-a însuflețit, ca într-o relație de părinte cu tinerii ce îl însoțeau. Irina Iordăchescu, cu subtila sa pătrundere în sensurile psihologice ale vocalității verdiene, era într-adevăr, în Gilda, fiica lui Rigoletto. Oponent caracterial, luminos în egoismul tinereții sale, Ducele s-a bucurat de glasul strălucitor al lui Marius Manea. În apropiere de aceste personaje ale trioului, ceilalți soliști, Oana Andra, Marius Boloș, Horia Sandu, au întregit valoarea unui spectacol ce ne amintește încă semnătura regizorală a lui Jean Rânzescu care, ca istorie a stagiunilor, depășește anii de carieră ai protagonistului. Iurie Florea la pupitru, Stelian Olariu la conducerea corului, completau atmosfera înaltă a evenimentului trăit împreună cu Eduard Tumagian, în acest teatru unde a început să se scrie destinul său de vedetă a operei internaționale. Recursul la memorie are astfel tonurile pozitive ale satisfacțiilor unanime.
|
Grigore Constantinescu 2/13/2008 |
Contact: |
|
|
