Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


27 Ianuarie - Nicapetre



Arta e un teritoriu parsiv: n-ai idee ce va-sa-zica, incremenesti cuprins de spaimele necunoscutului, ai idee, pasesti prudent, cu piosenie chiar, calcatura profana s-ar putea sa tulbure consideratiile emotionale si fara ele sau, confuze fiind, s-ar putea sa treci “pe langa”.
Nimic mai trist.
Da, dar suna prea simplist.
Sigur ca suna prea simplist, relatia individ-cultura si, prin extensie, individ-arta implica un milion de intrebari ramase fara raspuns.
Complexe sau nu raspunsurile eventuale penduleaza permanent intre confuzie si intelegere, claritatea interpretarii ramanand doar o iluzie, asa cum dialogand cu arta ne apropiem sau nu de aceasta iluzie.
Camus zicea ca “arta nu e o bucurie solitara, ea este mijlocul de a bucura cel mai mare numar de oameni” ( traducere aproximativa a textului francez) si in afara faptului ca ma auto surprind citandu-l, dat fiind aerul proletcultist al scrierii lui, asa existentialist cum e considerat, apreciez intentia, altruismul interpretarii si atunci imi permit sa adaug: arta ar TREBUI sa bucure cela mai mare numar de oameni.
Nu intram, insa, in iluzie cu usurinta si atunci ramanem la porti : le deschidem, ne-a “pus Dumnezeu mana-n cap” si bucuriile artei intarzie albirea timpurie, ramanem in afara lor, se poate trai si asa!
Procesul intelegerii, zice Cioran, “este expresia unei profunde nedumeriri careia nu-i poate gasi o rezolvare”
Perfect!
In arta, insa, “intelegerea” e mai putin importanta decat “nedumerirea”, caracteristica artei fiind aceasta continua intrebare: de ce ?
“De ce” -ul la Nicapetre e dimensionat de relatia Univers-Individ, raportul artist-creatie contempland permanentul dialog intre imediat si absolut , intre ordinar si exceptie, intre umilinta si aroganta, framantata existenta a omului constituind numai punctul de plecare al incursiunii coplesitoare catre ceea ce numim conventional “Absolut” dar care este , de fapt apropierea de esenta, pe care tot conventional o numim “Dumnezeire”
Figurativ sau nu- evit cuvantul abstract cu intentie pentru ca abstractizarea artei e o aberatie, filonul emotional care o genereaza
trecand dincolo de limitele abstractului, asa cum mi-l traduc eu, cumva rigid, limitat de “neintelegere” sau de chinul intrebarilor inutile - figurativ, zic, sau nu, Nicapetre include chestionarul inerent : unde vrea sa ne duca, ce taram necunoscut deschide pentru noi, care-i sunt intentiile si, mai ales, cata putere ascund sau dezvaluie toate pietrele si lemnele reinterpretate, desghiocate, descojite de inutilul pe care numai artistul il intuieste, cat de personal sau, mai ales, cat de abil se include in liniile desenului, filigranat de finetea penitei, cat de mult se consuma in gestul larg al carbunelu, amagit tangential de o boare albastra ori de senzualitatea subtila a rosului, cat de onest se comporta manevrand supletea pensulei si cat de aservit pare a fi culorii prin care respira aerul marii sau adulmeca mirosurile tari ale cepelor de pe stergarele romanesti?!?
“Tripticul” tresare din iarburile Brailei reinventand valorile umanului si noi incercam “topirea” spirituala a pietrei care curge, “Umbrele” rascolesc trecutul pe care il intuim evocat ca speranta, “Altarele Pagane” cern aroganta omului si-l fac sa-si intoarca fata, fara putinta de scapare, catre Dumnezeire, “Invocatiile” devin altare ele insele, fie inchinate puterilor supreme, fie omului, dintr-o data nu chiar asa marunt, fie artei pur si simplu.
Portretele, unul, doua , cateva; Perpessicius, Eliade, Nae ionescu, Aaron Cotrus, Horia Stamatu…Deloc conventionale; trasari de linii surprinzatoare, detaliul portretistic: periferic. Personalitatea revine momentului creational al fiecaruia; Perpessicius survolant observator al culturii, peste el trecand parca umbra genialitatii, contemplativ Eliade isi asuma responsabilitati definitorii, cutremurand gandirea, Nae Ionescu scruteaza viitorul fara pretentii triumfale , Cotrus, Stamatu rasar din ignoranta unei epoci “inchise” respirand romanism si suferinta acestuia .asistam la un dialog personal pe care sculptorul ni-l pune la dispozitie; vrem sa-l intelegem, bine, nu.si asa se poate!
Si pe urma Eminescu!
E la Campul Romanesc, la Hamilton, intr-o poiana oarecare inconjurata de pomi, ramurile arunca umbre pe marmura patinata acum de ceva vreme,(19 ani, mai exact) alba, aproape pura la origine, adusa din Grecia, sta cu aceeasi magestica detasare ca si la Copou, ca si la Ateneu, ca si la Paris, ca si oriunde, singura deosebire fiind extrordinarul flux emotional pe care numai Nicapetre l-a implicat in textura marmorei; e aici si si nu e!
M-am oprit, In acest ianuarie incarcat “ochi” de prezente majore…si Eminescu si Catagiale si Slavici si Cehov si Mozart si lista nu-i deloc completa…. m-am oprit, zic, la Nicapetre poate pentru ca ne e asa aproape si ca orice “apropiere” ne izbim de familiar, trecem greu pragul imediat – acela al comunicarii directe, fara fasoane, al contactului suetist- stam in fata omului , il auzim si, chiar cand ne vorbeste
despre arta, receptionam cu intarziere dezvaluirea unui proces intim, total personal, habar n-avem ca asistam la chinul creeatiei, stam, eventual, chiar cu gura cascata de curiosul informatiei si, cum e dealtfel omenesc, uitam ca dialogam cu cel care l-a sculptat pe Eminescu, ca nimeni altul, cel care este autorul Tripticului sau al Rugaciunii pentru fiul cazut, ma rog, ca cel cu care bem un pahar si-I cantam -La multi ani - poate fi Petre Balanica, dar e NICAPETRE!

La 27 ianuarie , cenaclul revistei Observatorul il va omagia pe Nicapetre.
Va fi prezentata si cartea " Brailita - Downtown, via U. A. P. " scrisa de Nicapetre .

LA MULTI ANI, MAESTRE!







Maria Cecilia Nicu    1/25/2008


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian