Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Sub zodia cartii si a studiului (Cu Pamfil Seicaru in exil)

Cuvânt înainte

Am ajuns să corespondez cu Pamfil Seicaru, cu sigurantă unul din marii ziaristi români, primind adresa lui de la Traian Popescu, în editura căruia am publicat cartea tatălui meu Tiberiu Vuia “Vacantele destinului” adresă pe care, de altfel, i-am solicitat-o.

De la început subliniez faptul ca însăsi colaborarea mea la Carpatii si în special cu acest Traian Popescu, mi-a produs o mare desamăgire. Cunoscând orientările celor mai multi din exil, sub lupta lor zisă anticomunistă adesea se ascundea ocult colaborarea cu autoritătile comuniste din tară, pentru mine, condamnabilă, fiindcă nu am înteles să aleg destărarea si în consecintă libertatea, ca să fac ceea ce nu am făcut în tară, să colaborez tot cu reprezentantii regimului comunist din România. Excludeam din principiu că asa ceva e posibil din partea celor ce reprezentau miscarea legionară la Madrid, că alte legături ideologice nu am avut în comun si iată că în decursul anilor am constatat că m’am înselat grav.

Cu câtiva ani înainte de sfârsitul său prematur, Ovidiu Cotrus, geniu distrus in temnitele Leviatanului rosu, a fost trimis de noii culturalnici din tară la Madrid, în scopul de a merge pe urmele unchiului său, marele poet Aron Cotrus, să mai cerceteze dacă eventual ar mai găsi ceva de pe urmele activitătii marelui destărat. Traian Popescu îmi relata că desigur Ovidiu Cotrus l-a vizitat de mai multe ori odată ce Aron Cotrus, cel putin formal, figura ca director al revistei Carpatii, înainte de a pleca în Statele Unite, unde a murit la 70 de ani, îndurerat de perspectivele sumbre ale viitorului poporului său vândut de aliati, rusilor. În aceste conditii fiind în mica prăvălie filatelică a lui Traian Popescu, a apărut si omul ambasadei române din Madrid, de-acuma ca cel mai natural lucru din lume. Nepregătit, pe fata lui O. Cotrus se putea citi o spaimă nemaipomenită, pe care Traian Popescu n’a reusit să i-o alunge nici după ce dubiosul personaj a plecat, lăsându-i singuri: astfel, marele legionar, cel putin asa se afisa în lume, îl asigura pe vizitatorul său că legăturile sale cu institutia repere-ului erau cât se poate de bune, întâlnirile veneau si de la el spre ambasadă, deci colaborarea înflorea ireprosabil. Cu acea ocazie Traian Popescu mi-a vorbit fără nici un respect de Ovidiu Cotrus, cu care regretam că nu am putut sta de vorbă. Dar mi s’a adus la cunostintă prezenta lui la Madrid doar după ce plecase acasă, relatându-mi-se starea sa de continuă tensiune, iar pe gazda lui l-a impresionat faptul că toată noaptea nu dormea deloc, umplându-i marea scrumieră cu capetele de tigări pe care le fumase.

S’ar putea ca Ovidiu Cotrus să fi crezut, străin de toate trădările umane, că regimul din tară, criminal în esentele sale să-i fi întins, prin trimiterea lui la Madrid o cursă diabolică. Anii blestemati petrecuti în temnitele bolsevice, i-au schimbat total caracterul si totodată convingerile sale din tinerete, metoda spălării creierului functionat perfect asupra firii sale sensibile. De-altfel cu intentia de a-l compromite postum, ajuns în gratiile partidului, St. Aug. Doinas i-a editat zisele “Meditatii critice”, de fapt articolele si esseurile publicate sub comunisti, când Ovidiu Cotrus a fost si directorul “Familiei” din Oradea. Cu altă ocazie poate voi mai reveni asupra acestei cărti cu o analiză mai atentă în ce priveste continutul ei.

În ce priveste pe Traian Popescu prietenia cu ambasada română din Madrid a dat însfârsit roadele asteptate, când în editura Carpatii a apărut o “Transilvanie Românească” în engleză, evident tradusă în tară - mai bine spus trecută sub cenzură comunistă lucrarea lui N. St. Govora cu acelasi subiect, publicată în româneste, de-altfel - deci colaborarea nici nu era negată, autorul declinându-si orice responsabilitate în legătură cu ciuntirile executate în textul său - de… Traian Popescu. Pe acesta din urmă îl multumise mica afacere rentabilă încheiată, odată ce comunistii îi achitaseră mai mult de jumătate din costul cărtilor apărute, probabil că si primite în acelasi număr. Am primit si eu lucrarea respectivă chiar de la Traian Popescu, citind-o nu mi-a fost greu să constat vănzarea respectivă, si prin răspunsul meu - protest am deschis prima mare prăpastie între noi, care de altfel a devenit mai pe urmă de netrecut. Traian Popescu mă asigura cu lacrimi de crocodil că el si-a făcut numai datoria fată de neamul său amenintat de revizionismul maghiar, justificări zadarnice fiindcă nu au avut de câstigat decât comunistii care manipulau probleme atât de grave, urmărind în primul rând să-si întindă dominatia asupra unui exil oricum fărâmitat.

Cu Ovidiu Cotrus m-am întâlnit la facultatea de litere si filozofie din Cluj, eu balic el în ultimul său an de studii, dar cum seminarele le tineam în comun, am asistat la câteva avute loc în sala “Bogrea”, conduse de cunoscutul profesor de filozofie D.D. Rosca. Îmi amintesc, discutiile purtate de studenti, se remarcau în mod deosebit Ovidiu Cotrus si Enescu, erau duse la un nivel atât de înalt de cunostinte filozofice încât profesorul D.D. Rosca impresionat de pregătirea elevilor săi, refuza să intervină în discutiile si schimbul lor de idei, preluând si el simplul rol de ascultător. (Doinas nu se găsea printre ei, probabil că era preocupat de aventurile sale muieresti din Arad, cunoscut fiind prin calitătile sale priapice care-l vor sălta si mai târziu. În orice caz pe-atunci nu se considera poet, ca pedagog la internatul liceului “Moise Nicoară”, colegii mei de clasă mă asigurau că-i poartă de frică, la orice mică abatere domnul pedagog îsi arăta calitătile sale pugilistice adică le aplica o bătaie soră cu moartea, atât de crudă, încât nu-l recomandau pe viitorul autor de versuri ideale. Dar bietii copii răbdau cu stoicism aplicatiile contondente ale pedagogului lor, chiar îl admirau de când au aflat că Doinas era amantul de inimă al reginei curvelor, Roji de la Willi, cum se numea bordelul din Arad, ceea ce însemna o distinctie de prim ordin. Asa mi-a fost recomandat dl. Doinas ca pedagog la Liceul “Moise Nicoară” din Arad si jur că nimeni nu căuta să-l compromită pe viitorul poet care-si făcea practica de filozofare prin scatoalcele administrate elevilor si prin aventurile sale sexuate onctuos !!!)

Pentru Ovidiu Cotrus si multi alti colegi de-ai săi au urmat ani de detentie prin care partidul comunist nici nu încerca să-si ascundă intentiile de a distruge intelectualitatea românească, asa cum de fapt a si reusit.

Întâmplător, putin după eliberarea din închisoare l-am întâlnit pe Ovidiu Cotrus în Cluj, trecând prin fata biroului de voiaj, la brat cu o doamnă, probabil Delia, sotia lui. Nu l-am recunoscut la prima vedere atât era de desfigurat încât am rămas cu impresia ca avusesem o viziune, nu putea fi el. În aceeasi zi însă, un coleg, medic la Clinica medicală II, mă asigura că sigur l-am văzut pe Ovidiu Cotrus. Înternat în clinică i s’a găsit o ciroză hepatică si o tuberculoză evolutivă, medicii nu i-au mai decât câteva luni de viată.

Peste ani voi trăi o scenă asemănătoare, cu un alt coleg de generatie si liceu al lui Cotrus, la fel de strălucit, e vorba de Ion Omescu. Mă luptam să mă sui în statia din dreptul teatrului “Lucia Sturza Bulandra” în tramvaiul supraaglomerat si când am reusit, privind la cei rămasi jos, disting printre ei un chip extrem de palid, emaciat, parcă aflat în convalescentă după o lungă suferintă. Între timp tramvaiul se pusese în miscare si el mă urmărea cu privirile devenite mai triste, din cauză că n’a putut sta de vorbă cu mine, si să cobor, din cauza aglomeratiei era mai mult decât o imposibilitate. Evident avea nevoie, ca pastorul Brand al lui Ibsen, de un om să i se mărturisească. Si fiindcă mi-a părut că întinde bratele chiar spre mine, mi-a venit în minte un film în care Fabrice del Dongo, eroul romanului de Stendhal Mănăstirea din Parma, în aceesi postură se afla înapoia grilajului de fier, mânat de dorul de a o vedea pe Clelia, iubita lui. Aparitia lui pe acel loc însemna că tiranul cetătii o să-l aresteze cu acest prilej, dar pentru o singură clipă în care ar fi putut s’o vadă pe fată punea totul în joc si fără un cuvânt din expresia fizionomiei sale puteai întelege întreaga tragedie a acestui nobil personaj. Evocarea scenei de film nu avea nimic romantios, o retrăiam având înaintea mea pe un mare artist care-si juca durerea vietii sale, tocmai iesit din închisoare, dar ne-am recunoscut abea după ce ne-am dat seama că nu ne vom mai putea vorbi, strângându-ne în bratele prieteniei.

Toate aceste realităti m’au întărit în credinta că trăim într-o epocă în care pe lângă compromisurile si chiar trădările de rigoare, asistăm si la o violenta nemaîntâlnită în decursul istoriei omenirii, declansată împotriva omului si demnitătii sale. De unde suspiciunea si frica a devenit o a doua natură a intelectualilor de tipul genialilor Ovidiu Cotrus si Ion Omescu transformati în robotii acelora care i-au chinuit în închisori.

Acesta a fost motorul activitatii lui Ovidiu Cotrus sub comunisti, încât Meditatiile Critice publicate de Doinas trebuiesc luate ca mărturii a schimbării unui om printr’un sentiment stăpânind ubiquitar, al angoasei, element pe care existentialistii francezi l-au preluat de la pastorul danez Kierkegaard si l-au pus la temelia filozofiei lor, termen atenuat de M. Heidegger corespondent al unei simple griji.

Am insistat asupra lui Ovidiu Cotrus odată ce cu el s’a prăbusit o întreagă generatie, din ea l-am adus înaintea noastră si pe Ion Omescu, de unde golul culturii românesti resimtit, în mod tragic, până în zilele noastre.

Ci îl cunosteam pe Ovidiu Cotrus ca elev al liceului Moise Nicoară din Arad, refugiat din Oradea dupa diktatul de la Viena, tatăl său ne-a fost profesor de geografie. Fiind mai mic la vârstă decât el, auzisem de la colegii mai mari lucruri de-adreptul extraordinare. Astfel adolescentul elev avea temeinice cunostinte în filozofie, era familiarizat de-aproape cu gândirea lui Kant, Schopenhauer, Hegel, ceea ce unii elevi de-o seamă cu el, invidiosi, o puneau în legătură cu norocul de a fi avut la dispositie cărti, cu autori de care ei nici nu au auzit. Total obiectiv profesorul Ciontea ne vorbea de Ovidiu Cotrus ca de un tânăr genial când îl caracteriza, îi tremura vocea, evident emotionat. În acea vreme trebuind să organizeze comemorări anuntate cu o zi înainte, îi dădea lui Cotrus câte-o poezie de lungimea Scrisorii a treia de Mihai Eminescu, necunoscută lui si era destul să o citească o dată ca s’o recite impecabil, cu un sufleur, se întelege, înapoia sa.

În clasa a opta, ultima a studiului liceal, Ovidiu Cotrus avea o pregătire neobisnuită chiar si pentru un absolvent universitar.

Îmi amintesc de conferinta publică tinută de el despre poezia lui Lucian Blaga, în sala festivă a liceului asistând un public select, în bună parte fiind format din intelectualii de elită a urbei. (Ceea ce nu înseamnă c’asi admite ideea sa că ceea ce un om a admirat la vârsta de 15 până la 18 ani, rămâne valabil si când el trece de culmea vietii considerată a fi de Dante la 35 de ani, de-atunci diagrama mereu se mută, prelungind vârsta medie a omului).

Personal mai am o trăire privind acelasi subiect, de care nu am vorbit nimănui până acuma. Sunase începutul orei, astfel coridoarele tribunalului - unde se instalase provizoriu liceul nostru deoarece clădirea sa a fost ocupată de un spital militar sovietic - arătau pustii si eu mă grăbeam să ajung la clasă, când deodată l-am văzut pe bătrânul profesor Cotrus scotând din buzunar un mic pachetel - dejunul odraslei sale - pe care-l întinde fiului său Ovidiu, apărut după un colt în momentul când m-am apropiat mai mult de ei. Dacă elevul se simtea stânjenit de prezenta mea, profesorul părea că nu mă vede atâta îi erau de luminate privirile îndreptate spre dragul său fiu, exprimând tot ce putea să cuprindă o dragoste adâncă si sinceră de tată. Parcă mă încălzeau si pe mine razele, care în forma unui nimb, delimitau în jurul bătrânului o mandorlă, încadrând un sfânt. Din acel moment am privit cu deosebit respect la profesorul meu capabil de un asa sentiment profund, încât cred si astăzi ca el ar fi putut să fie luat de model pentru un genial artist, care ar fi voit sa închine bunătătii o statuie fără egal, sentiment întărit de o dragoste cerească precum este si iubirea unui tată. Pentru o atare realizare l-ar fi invidiat si zeii.

Dar cum elevii, descoperind un călcâi al lui Ahile dascălului, tocmai în supraumana sa bunătate, în loc s’o aprecieze la justa ei valoare, procedau chiar invers, orele lui transformându-se într’un vacarm pe care nici severul director Ascaniu Crisan nu-l putea potoli si, când îl auzea dădea neputincios din umeri: “Acolo are Cotrus oră”. Si de-acum, se întlege că aveam toate motivele să mă miste cruzimile uneori demente ale colegilor, până la lacrimi, am încercat să iau apărarea dascălului meu, gata să înfrunt si amenintarea fizica dar rezultatul a fost cel putin surprinzător: pe lângă huiduielile asteptate ale colegilor, însusi profesorul Cotrus se arăta jignit de interventiile mele, doar nu avea el nevoie el să-l apere un copil si nu se arăta deloc încântat când mă prezentam benevol să răspund la lectia învătată. Oare bătrânul profesor obisnuit cu batjocurile din jur ca eroul shakespear-ian regele Lear ajunsese chiar să le guste, să nu mai poată trăi fără ele? Cine stie!

Dar deveniseră celebre reactiile lui considerând că cea mai grea insultă adusă unui elev era să-l declari, nu mai stiu cum, încât răspunsul cel mai potrivit al său ar fi fost să părăsească clasa. Si când un elev a prins ca din zbor morala si se îndrepta spre usă profesorul mirat îl întreba, ce vrea să facă? Si se supăra când cel jignit îl asigura că îi urma sfatul, insultat părăseste clasa. Si culmea era că profesorul nu gusta sarja si umorul; supărat chiar mânios îl invita pe cel în cauză să-si ocupe locul în bancă.

La teză ne dădea un subiect general asa că dacă prindea pe unul cu cartea în fată îl dojenea spunându-i că, în acest caz, cartea nu face decât să-l încurce. De-acuma a venit momentul, pentru un meritat divertisment, ca elevii să-l roage să le povestească întâmplarea cu popa catolic. La început refuza, dar fiindcă deveniseră mai zgomotoase cererile, repeta ceea ce ne povestea cam la fiecare teză dată. Se prezentase la examenul de licentă, ne relata bunul profesor cu un blând zâmbet mijindu-i pe buze, când alături de el se asezase un preot catolic. Desigur, considera profesorul, dar asta provoca urletele salii, când dai o teză pentru orientare nu e rău să-ti rezumi principalele aspecte pe o hârtiută sau chiar o fituică bună la copiat, dar sensul era cu totul altul, când popa de lângă el scoase de sub reverandă o bibliotecă întreagă. De-acum râsul devenise general, din partea dascălului era unul sănătos ca cel descris de Creangă la unele personaje de-ale sale, dar copiii cunoscând poanta mai mult faceau gălăgie de parcă l-ar fi avut în fata lor pe un belfer de teapa lui Falstaff. Dar fiindcă pentru Cotrus lucrurile stăteau serios de tot, se căznea să ne întoarcă la textul tezei de care cei interesati pareău ca uitaseră cu totul.

Uneori la cei recalcitranti profesorul reactiona cu înscrisul în condică, pe care de fapt nu-l realiza, totul rămânea platonic, la nivelul unei amenintări blajine. Actul ar fi însemnat o scădere a notei la purtare ori asta nu vroia ca tocmai el să fie învinuit de o atare faptă necugetată. Totusi urma executarea unui ritual pe care bătrânul nu-l accepta în curata lui constiintă, si nu se gândea nici un moment că totul e o nouă mascaradă a elevilor săi cei “mai buni”. Astfel jumătate din clasă referitor la cel ce urma să fie trecut în condică la rubrica nedisciplinatilor, striga “iertati-l” ca cealaltă să contreze: “Ce folos?”. Si amuzamentul răutăcios era provocat de profesorul credul care era atât de răscolit de scepticismul nostru tineresc, încât ne tinea pur si simplu o predică despre morala iertării pe care nu o puteam zeflemisi.

În astfel de conditii, la geografie nu se învătă, stiindu-se că profesorul Cotrus nu cădea pe nimeni, elevului care tăcea pur si simplu îi dădea un cinci, adică nota de trecere deoarece dacă l-ar fi căzut ar fi suferit părintii si nu nătărăul de domn elev.

Desigur, astăzi, întorcându-ne pe treptele amintirilor, în plaiurile însorite ale trecutului umbrele lui ne încarcă sufletul cu o gingasă duiosie, negurile străvezii sunt ale suprasentimentului trăirii a ceea ce a fost si nu va mai fi niciodată.

Vom reda traducerea originală a poeziei lui Fr. Villon de către Tudor Arghezi, intitulată Ballade, des Dames du Temps jadis (Ballada Doamnelor de odinioară).

Ci cum o arată si podoabele cu stele si ofir din traducerea Cantării Cantărilor din Ochii Maicii Domnului, de fapt, în asazisele tălmăciri marele poet decantează din texte tot ce-i frumusete si curătenie aleasă, ca de diamant cristalin, rezultat din slefuirea cărbunelui negru, la urma urmelor poetul le recrează după tiparul inimii sale proprii titlul poeziei lui Villon va fi “Marie, Maică prea-curată” lar cele patru strofe vor fi înlocuite printr-o singură strofă de 14 versuri răspândind fiecare mirezme tari de paradis arghezian încât nici nu sunt socotite tălmăciri ci versuri scrise pe margini de pagini, dialoguri ce ar corespunde unor stihuri inspirate după celălalt autor, gen cunoscut sub formula “după”, cum e aici cazul, Fr. Villon:


Marie, Maică Prea-curată
Poti tu să-mi spui, soptind, ca’ntr’o poveste,
Atăta frumusete unde este,
Atăta gingăsie si iubire,
De câtă lasă veacul amintire;
Frământ si cântec si mânie,
Si-atâta nevinovătie?
Unde-i Thaisa de odinioară,
Ioana ciobănita, ostase si fecioară,
Si Heloiza, scumpă în zadar
Cinstitului părinte Abelar?
Unde-i murmurul fostelor pâraie:
Si-al apelor clătite’n helestaie,
Marie, Maică Prea-curată?
Dar unde-i si zăpada de-altădată?”


* **

Am făcut excursul respectiv în trecut si pentru a arăta ca în acel titlu “În exil cu Pamfil Seicaru” pe lângă faptul că fără îndoială această mare personalitate e personajul principal în prezentarea mea, mă voi referi si la alte aspecte fie că sunt direct legate de memoria marelui nostru înaintas, fie că e un subiect mai aparte prin care contribui întărind unele opinii ale talentatului ziarist si scriitor, fie că îmi permit să-mi exprim opiniile personale, independenta de gândire mi-a fost întărită chiar de Pamfil Seicaru în corespondentele noastre, fie prin lucrările sale, dar orientarea respectivă urmărind adevărul o aveam săpată în inimă de când mă stiu si am pus mâna pe condei.

Oprindu-ne la Pamfil Seicaru as mai vrea să adaog referitor la Traian Popescu - fiindcă a colaborat si maestrul întocmai ca mine cu acest personaj - era un Sancho Panca, vesnic cu gândul la marea lovitură vietii, la care nu a ajuns niciodată, dar pe câte rele a bătut moneda, are si reversul celălalt, a dus o activitate meritorie de editor, ceea ce incumbă multe sacrificii pe care le-a făcut fără să-i asigure cel putin un trai linistit, de unde goana lui de fiecare zi pentru a-si asigura un trai, de la o zi la alta.

Adevărul este că exilul nu iubea cartea, cum a făcut-o si în tară în timpul dintre cele două războaie mondiale când un Sadoveanu sau Bacovia trebuiau să lucreze ca functionari, nu prea mari în grad, pentru a-si asigura existenta. Ori, cum cheltuielile pentru a edita o carte au rămas la fel de costisitoare, pe lângă un număr mult mai mic de cumpărători ca în România interbelică, meseria de editor în exil însemna să te condamni la un faliment sigur, ori Traian Popescu a fost atât de abil încât a evitat acest sfârsit fatal, indiferent de procedeele aplicate pentru a supravietui. A nădăjduit că publicând lucrările, sigur de mare valoare ale lui Pamfil Seicaru, din această cauză l-a si editat ca legionar cu pretentii, dar sperantele lui de câstig nu s’au împlinit. Mai mult, unii aveau o reprezentare total falsă asupra activitatii lui. Ar fi să-l dau de exemplu pe Vintilă Horia care stătea foarte bine în centrul Madridului fără să-i fi dat un leu lui Traian Popescu, pentru că i-a editat în româneste cartea, Dumnezeu s’a născut in exil. Totusi i-a făcut imediat după aparitia cărtii propunerea să se pregătească pentru a doua editie, pe când Traian Popescu mi-a arătat că din 500 de exemplare din prima editie nu a vândut nici zece, desi a trecut un an de la publicarea cărtii.

Personal nu l-am putut ierta pe Traian Popescu pentru cel putin necuvenita faptă cu care mi-a răsplătit sprijinul, nu tocmai de neglijat, pe care i l-am dat ca editor - voi vorbi de ea când îi va veni rândul - dar teamă-mi este că posteritatea va trece peste micile sau marile sale potlogării si-l va admira pentru activitatea sa editorială, întradevăr de-o deosebită valoare, chiar dacă el nu cred că a citit de-alungul vietii sale o singură carte. Dar tocmai aici se află miracolul acestui caz, Traian Popescu.

Iar ca si Sancho Panca si el în loc de orice studiu a preferat ca să-si petreacă orele libere la pescuit în lacul de lângă casa lui de vacantă, pe care nu mi-a arătat-o niciodată, sau să stea pur si simplu cu burta la soare neocolind ca stimabilul Gargantua lui Rabelais, pocalul cu vin, iar când avea ocazia, însotit de un grătar bun, pregătit la iarbă verde să-i curgă, după consumarea lui, mierea din gură.

Traian Popescu a publicat o serie de cărti fundamentale pentru cultura românească, într-o editie de exil - dar avea unele si de lux - pentru lectura exilatilor, să nu-si uite cumva originile sacre de unde au plecat. Astfel a făcut să apară Istoria Românilor de A.D. Xenopol din limba franceză în română tradusă de N. St. Govora, Istoria Literaturii Române în 2 volume de D. Murărasu, Nationalismul lui Eminescu de acelasi autor, Dacia de V. Pârvan, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, La grande Thrace si Stefan cel mare de profesor Al. Boldur, Precursorii de Oct. Goga, Răscoala în 2 volume de Liviu Rebreanu si încă alte multe lucrări dintre care nu pot lipsi Parentalia, hommenaje al Emperador Trajan text spaniol de V. Pârvan cât si volumele de poezii ale lui Aron Cotrus, Intre Volga si Mississipi, Rapsodia iberică, Rapsodia valahă, Tara, Eminescu, Cântec lui Ramon Lull si altele. Vom mai aminti publicarea în editura Dacia, cum se numea la început, a cărtii lui Ion Cârjă: Întoarcerea din Infern (1969).

În acelasi timp apar si unele memorabile cărti semnate de Pamfil Seicaru ca Istoria partidelor National, tărănesc si National-tărănesc, 1963 (din păcate, din prefata la care maestrul tinea atât de mult s’au omis multe pagini valoroase) si Karl Marx: Însemnări despre români, texte inedite, cu comentariul apartinând marelui ziarist român. Au mai apărut câteva brosuri politice dar fiindcă Pamfil Seicaru nu le pretuia în mod deosebit nu le mai cităm. În anii următori primei cărti mai sus citate, Pamfil Seicaru publica în Editura Carpatii condusă de Traian Popescu o serie de portrete ale unor personalităti pe care el a avut ocazia să le cunoască mai de aproape. În zugrăvirea lor autorul ni se prezintă ca un adevărat Plutarh, înzestrat cu un puternic talent literar, de unde evocările reusesc să sublinieze tot ce au mai characteristic, personajele sale, care nu sunt eroi de Carlyle idealizati, ci apar în fata noastră ca oameni depăsindu-si mereu conditia umană; fără să fie prin asta zei, ci semenii nostri sublimi, coborâti din Walhala lor românească trăiesc încă o dată sub condeiul dătător de viată a nobilului lor contemporan. Cităm: Octavian Goga: Poesie si politica, A.C. Cuza, Un singuratec: C. Stere (1956), Tudor Arghezi (1958). În plan, Pamfil Seicaru avea de gând să publice până la 60 de portrete sub titlul: Fuit Quondem Ileoneum (A fost cândva cetatea Ilionului) titlu sugestiv dacă ne gândim ce a ajuns cetatea distrusă a Troiei, nu mai după câtiva ani).

Desigur, citind lucrările din exil ale maestrului mi-am putut da seama de valoarea acestui cărturar deosebit, cunoscător ca nimeni altul a epocii noastre interbelice, politice si culturale, de el sigur am auzit de la cei mai în vârstă, care au trăit epoca interbelică alături de el, dar după 23 August 1944 nu am mai avut ocazia să-l cunosc cu adevărat ci numai din ce scriau despre el, mistificând adevărul, slujitorii regimului comunist, întrupare el însăsi al minciunii si imposturii.

Prin urmare, având adresa lui de la München, dacă bine îmi amintesc de la Traian Popescu, i-am scris interesându-mă adevărul asupra legăturilor sale cu romanul Gorila al lui Liviu Rebreanu, pe care Fanny Rebreanu în memoriile sale sustinea că marele romancier a trebuit să-i modifice actiunea în urma amenintărilor marelui ziarist cu pretentia să i se arate versiunea finală, cea pozitivă a romanului, ori după descriere, fără să-l numească, el nu putea fi decât Pamfil Seicaru, la fel amintit si de G. Călinescu după cum urmează: “E foarte probabil că figura lui Pahontu a fost inspirată de acelasi cunoscut gazetar în viată la care se face aluzie si în romanul Jar. Romancierul n’a putut să inventeze si apare clar atenuarea liniilor, din temerea de a nu fi prea străveziu”.

Si cum îi este obiceiul criticului impresionist, consideră că Pahontu are aspectul unui erou balzacian, ceea ce este mai mult ca drept, dar Călinescu încă stie ca ceea ce a sustinut dimineata poate fi contrazis seara (vezi principiile sale de estetica), se răzgăndeste si recurge la paradoxul absurd că acest erou balzacian rămâne amorf fără consistentă fiindcă nici nu e lăsat să aibă atitudini semnificative, o afirmatie scoasă din buzunar, fără nici o acoperire.

I-am scris maestrului că intentia mea era de a elucida problema respectivă, fără a mă gândi că de-aici se va naste o corespondentă atât de prodigioasă, asta fiindcă asa a vroit si simtit dânsul, dovadă că nici n’am păstrat scrisoarea primă pe care i-am adresat-o.

Pe de altă parte incă din 1992 în Editura Europress din Bucuresti au fost publicate Scrisorile din emigratie scrise de Pamfil Seicaru istoricului din tară Radu Valentin, din care se poate deduce eronat că marele ziarist, prin diferitele legături cu anumiti istorici si oameni supusi regimului comunist, este el însusi un om al Bucurestiului, fiindcă el nu putea ajunge la poporul român decât prin intermediul partidului atotstăpânitor, chiar si pe inimile oamenilor. Asa dar, corespondenta dintre noi, astăzi, îmi apare si ca o replică dată interpretării încetătenite de caracuda exilului că Seicaru s’a întors cu fata spre răsărit, de unde la început între mine si marele ziarist existau diferente manifeste privind felul cum vedeam fiecare din noi orientarea sa ultimă spre tară comunistă, fiindcă alta nu exista, decât cea tinută în lanturile întunericului.

Din toate aceste cauze în paralel cu scrisorile maestrului am publicat si unele scrisori de-ale mele, atâtea câte s’au păstrat fiindcă pe-atunci nu dădeam importantă decât ideilor lui pe care nu mă gândeam că odată va trebui să le public, mai ales după aparitia scrisorilor sale din “emigratie”, apărute în 1992. Interesant că asa cum se întâmplă si astăzi în continuare, cei din tară nu erau si nu sunt interesati să afle ce cuprinde o corespondentă diferită de cea publicată în 1992, asta fiindcă ipso facto ea stătea cel putin sub controlul cenzurii comuniste. Prin urmare, cei din tară cautau să-l manipuleze pe Pamfil Seicaru în sensul că dacă el din exil a ajuns să aprecieze “cuceririle” comunismului ce mai puteau face ei aflati direct sub cnutul Leviatanului. O disculpare penibilă, usurând mentinerea la putere ale aceleasi mentalitati cu expunerea unor idei care altfel nu ar trebui să intereseze pe nimeni înafara celor ce continuă interesati să reîinvie împărătia bolsevică de ieri, sabotând spiritul a ceea ce ar însemna înăltarea unui altar de credintă nouă.

Deci, corespondenta mea cu Pamfil Seicaru nu vrea să fie o polemică adresată istoricilor români, doritori sa-si păstreze o catedră sau chiar pâinea cea de toate zilele, recurgând la niste conveniente venite din afară, ci în primul rând doresc să demonstrez că marele ziarist si scriitor a gândit mereu asa cum îmi scria mie, eliberat de toate dogmele comuniste, în bună parte impuse si lui, de la inimă la inimă, rămas credincios principiilor în numele cărora a actionat o viată întreagă, propria sa constiintă refuza să stea în solda cuiva, asa cum o vom demonstra în paginile cărtii de fată.

Am siguranta, de altfel voi arăta acest lucru până la urmă, am reusit să-l conving pe Pamfil Seicaru, întărit si de evidenta realitătilor, să se ferească de cei ce l-ar convinge să facă unele compromisuri din care n’ar avea ce câstiga decât să-si stirbească prestigiul propriu, în viată dar mai ales postum.

Am satisfactia platonică, desigur, de a-l fi înrâurit să nu ieie unele hotărâri pripite deci decisive pentru el. Nu urmăresc să-mi argumentez rolul jucat pe lângă maestru, dar în momentul când am intervenit în viata lui se afla la o răspântie de drumuri încât firea lui puternica a fost pusa la grea încercare, împrejurare favorabilă pentru a-l sfătui să nu cumva să se întoarcă în România, sustinut de asa argumente tari că el însusi s’a convins că ar face o gresală si în acest fel îmi confirma părerile de la început aliniate pe acest drum.

Voi mai arăta de ce G. Calinescu avea dreptate că Pahontu-Seicaru din Gorila lui Rebreanu corespundea unui tip de erou balzacian, cu o consistentă autentică asa cum numai genialul scriitor francez stia să construiască. Se întelege că impresionistul critic angajat pe alte drumuri mai întortocheate si-a dat seama de gafa facută si a revenit în speranta că nu va fi prea tare mustrat de cei ce gândeau la fel ca el.

Ori eu tin să demonstrez că acest erou balzacian, Pamfil Seicaru, cu un caracter pasional-volitiv nietzschenian nu si-a pierdut demnitatea umană, cu măretie legată de el, nici în ultimii ani de viată sau mai precis până în clipa când inima lui a încetat să-i mai bată în piept, în timp ce un exil fără identitate anumită, dacă îi exceptăm pe trimisii Bucurestiului, au aruncat oprobiul public asupra asa zisei trădări a lui Seicaru.

De fapt, societatea interbelică si-a găsit urmasii săi tot atât de dubiosi în a da verdicte definitive necorespunzătoare celui mai minim adevăr si în acest mod să stigmatizeze nemeritat un om a cărui personalitate creatoare cinsteste neamul din care el se trage.

Nu fac o apărare subiectivă a unui mare român, de care sigur nici nu are nevoie, ci caut să deslusesc, aducând la lumină ADEVĂRUL, să-l despart dând la o parte toată zgura minciunii si a delatiunii de idei.

Încă o dată se adevereste că pentru un om ales destinul de a fi român e un supliciu major, adăogat exilului, oricum greu de suportat.

În cursul istoriei noastre crunte, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu si atâtia altii dintre ei, să nu-i uit pe Mihai Eminescu până la Nicolae Iorga si Ion Antonescu au fost ucisi fizic, pe când în cazul lui Pamfil Seicaru s’a încercat o ucidere spirituală, mai rea decât moartea în sine!

vom continua cu
CORESPONDENTĂ CU PAMFIL SEICARU
- note si comentarii -



www.ovidiu-vuia.





Ovidiu Vuia     11/7/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian