Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Modalităti de afirmare a identitătii culturale a românilor din străinătate *




Larga deschidere a granitelor tării după 1990 a creat un fenomen de anvergură nemaiîntâlnită pînă acum: o adevarată strămutare a unor mase mari de români, o “a doua Românie” în alte tări unde, în afara activitătii lor de dobândire a mijloacelor de subzistentă, se exercită si manifestări de păstrare si afirmare a identitatii culturale si spirituale, resimtite de o însemnată parte a acestor români ca o reală si firească necesitate, în vreme ce o altă parte a celor plecati, acum sau altă dată, se străduiesc din răsputeri să steargă orice rămăsită a “rădăcinilor”, să devină “oameni recenti”, (după o formula deja celebră, consacrată de H.R.Patapievici!), dar apartinători majoritătii etnice în care doresc să se integreze.
Asadar realitatea zilelor noastre contine si un tronson substantial – pe zi ce trece tot mai substantial – apartinând românilor dizlocati din mediul lor autohton si obligati să se adapteze unui nou mediu existential. Cum se petrece acest fenomen ne explică – avant la lettre!- acelasi omniscient M. Eminescu, în care pare că se găsesc, ca în Biblie, răspunsuri chiar si la întrebările încă nepuse. El formulează lapidar - printre multe alte intuitii stiintifice ale sale, unele confirmate mai târziu - si o Lege a coadaptatiunii, recte aceea care statuează că mediul exterior unui individ, de pildă, devine mediu interior. Asadar, cu alte cuvinte, individul translocat într-un mediu străin, dominant, devine într-un timp oarecare, asemănător celorlalti din jurul său, înlocuind continutul său mental cu substanta plasmatică înconjurătoare. În ce proportie se petrece aceasta în cazul românilor, comparativ cu alti emigranti, ne spune o observatoare din interior a fenomenului, Andreea Olaru Cervatiuc, (doctor în filologie a Universitătii din Iasi, si doctor în educatie a Universitătii din Calgary, Canada):”Spre deosebire de alte natiuni care-si păstrează identitatea si la a saptea generatie în exil, românii sunt, din păcate, campioni la renuntarea rapidă si neconditionată la identitatea românească” . Articolul în cauză este o radiografie succintă si foarte elocventă asupra acestui fenomen, drept care mai cităm câteva pasaje: ”Unii mai păstrează obiecte folclorice românesti precum: vase de ceramică, broderii de mână, ouă-nchistrite sau păpusi în portul national. În cercul de prieteni însă, existenta unui colt românesc trece adesea neobservată câtă vreme ceea ce contează este numărul de metri pătrati ai casei – cu cât mai mare cu atât mai de admirat – sau marca masinii nou achizitionată”. Observarea lucidă a fenomenului continuă astfel: “Si totusi în primii ani unii emigranti caută cu înfrigurare stiri despre România pe Internet, nu scapă un moment fără a-i întreba pe cei care se întorc dintr-o vizită în “tara veche” ce mai e nou, trăiesc măcar cu o fărâmă de suflet acolo de unde au plecat. Cei mai multi români canadieni din prima generatie trăiesc câtiva ani suspendati între două lumi, savurând confortul material de aici, dar înconjurându-se de hrana spirituală românească.” După ce continuă descrierea acestui proces de adaptare, de apropriere a filozofiei de viată dominată de implacabila opozitie dintre winner si loser , autoarea, absolventă a Universitătii iesene, conchide: “Din fericire, există oaze de spiritualitate românească în exil, precum bisericile românesti, sau revistele culturale, al căror rol devine si mai important în păstrarea identitătii românesti, mai ales acum în epoca globalizării tehnologice si a uniformizării culturale.” Apoi, invocând paradigma reconcilierii filozofice dintre mesajul christic si mesajul socratic formulată de N. Steinhardt, autoarea conchide revelator: “reconcilierea dintre atitudinea socratică, prin extrapolare, reprezentând tăria filozofică si psihică, curajul si vrednicia, calităti necesare în Lumea Nouă a învingătorilor si atitudinea christică, de umilintă în fata lui Dumnezeu, prin extrapolare, de păstrare a credintei strămosesti si a valorilor esentiale, de smerenie si bunătate, de recunostintă pentru darurile primite, nu numai că este posibilă, dar e singura care poate da sens si demnitate sintagmei “român-canadian” care poate genera seninătatea eficientă (Nota bene! a se retine virtualitătile profunde ale acestei sintagme! n.n.), solutia ce adună în albia unitară a unei sinteze viabile fluidele celor două tendinte aparent ireconciliabile.”
Această solutie este aleasă din fericire, în relativ numeroase cazuri de comunităti românesti răspândite în lume si ea se manifestă prin câteva modalităti principale. Nu ne vom referi la institutiile oficiale îndrituite si retribuite pentru indeplinirea dezideratului cuprins în titlul comunicării noastre, recte la centrele culturale si departamentele culturale diplomatice românesti din străinătate deoarece acestea sunt putine, dar si pentru că ele sunt putin reprezentative întru ilustrarea temei noastre din motive ce depăsesc cadrul acesteia.
În esentă, vom lua în vizor activitatea bisericilor românesti din străinătate, a unor societăti culturale, a unor redactii de publicatii românesti, alte forme de organizare si manifestare culturală a comunitătilor românesti din diaspora, valorificând experienta noastră personală ce ne-a facilitat, prin voia destinului, contactul cu mai multe asemenea grupări active la modul obstesc, neretribuit, de regulă dinamizate de un animator, un om apartinând acelei categorii pe care un inspirat de altă dată, Ctin Iordăchescu, a numit-o “oameni ai energiilor luminate.” Asadar, în prezentul demers încercăm o panoramare si o structurare categorială a acestui fenomen, fructificând, pe cât posibil, concluziile desprinse din această cooperare, directă sau mediată, cu asemenea grupuri românesti.

* Prima categorie elocventă în cadrul unei asemenea panoramări o constituie bisericile, sau parohiile românesti din lume, ce au norocul să fie păstorite de preoti cultivati, animati structural de dorinta de-a sluji valorile nationale si de-a le corobora eficient (retinem sintagma “seninătate eficientă”) cu contextul lor etnic existential străin, persoane care sunt dotate cu competenta si cu darul de-a face aceasta cu mijloacele culturii. În asemenea cazuri biserica românească din străinătate, uneori functionând în sediu propriu, dar cel mai adesea în spatii închiriate, în care doar câteva insemne ortodoxe, montate ca un decor mobil, marchează semioza acestui rit, devine o institutie cu mult mai cuprinzătoare decât omoloaga sa dintre hotarele tării. Acolo, în largul necuprins al lumii, bisericuta ortodoxă, improvizată si itinerantă, este în primul rând un liman afectiv, apoi consilier si reazăm psihic (un o dată si psihiatric în nevroza de adaptare quasiinerentă!), liant sufletesc si spiritual al grupului de conlocuitori ai unui topos geografic, organizator pragmatic al existentei curente, organ de publicitate pentru găsirea de spatii de locuire, gazde, locuri de muncă, ajutor reciproc, maestru de evenimente sociale în diferite prăznuiri petrecute în sala socială, s.a.. Dar, nu în ultimul rând, acest spatiu de cult devine o uriasă institutie culturală polivalentă, galerie de lansare a evenimentelor culturale, de prezentare a personalitătilor venite în vizită, institutie de spectacol, gazdă de cenaclu sau alte întruniri, chiar spatiu de expunere muzeală, redactie a unei publicatii, în orice caz, un adevărat minister al culturii acelei zone ce oferă destăratilor o oază de românitate, aceasta cu mult mai necesară si mai pretuită decât in interiorul tării unde valorile nationale sunt uneori mult mai derizorii decât în afara ei.
Pentru toate aceste functii identificate mai sus si pentru altele încă stă exemplu parohia bisericii “Sf.Petru si Pavel” din New York, păstorită de preotul Theodor Damian, un reper al acestei categorii. Spre a rezuma succint activitatea sa ar fi necesare multe pagini, de aceea în cadrul acestui demers de sinteză vom puncta doar esentialul. El este preot al numitei parohii ambulante (căci în New York este teribil de greu a se construi o clădire specială pentru o biserică ortodoxă!), profesor universitar de filozofie si etică în învătământul superior american, adică la Audrey Cohen Coledge, multiplu master si doctor, scriitor si poet cu multe cărti la activ, membru al Uniunii Scriitorior din România, jurnalist cultural, întemeietor, editor si diriguitor al revistei Lumină lină (Gracious light), conducător al Cenaclului Eminescu si al Institutului român de teologie si spiritualitate ortodoxă, asadar o individualitate energetică proteică aptă de-a desfăsura o activitate constantă si polifonică, de-a mobiliza în jurul său zeci de oameni, de a-i stimula spiritual si de a-i determina să colaboreze la activitătile culturale propuse sau adoptate de el.
Revista Lumină lină, având actualmente ca redactor-sef pe prof. univ. Mihaela Albu, apare de peste un deceniu, necurmat, în conditii mereu variabile, constantă fiind doar ingeniozitatea părintelui si a celor din jurul său de-a găsi noi modalităti de adaptare la contondenta realului întru continuarea aparitiei. Natura revistei, de periodicitate trimestrială este una hibridă, având tematică religioasă, dar si literară si culturală, cuprinzând texte religioase, dar si beletristică, poezie, proză, eseu, reportaj cultural, comentarii despre cărti, note despre activiatea culturală derulată în cadrul cenaclului etc. si mereu un bogat Fotoalbum. Colaboratorii revistei sunt foarte numerosi, ei numărându-se în principal dintre condeierii metropolei americane, dar în egală măsură dintre scriitorii români din tară sau din alte locuri, reusind in orice caz, să adune nume importante, consacrate, prestigioase, alături de debutanti si nume mai putin cunoscute, dar care au aici posibilitatea de-a se afirma sub mereu generoasa si cuprinzătoarea umbrelă a Luminei line. Revista trăieste într-un echilibru armonios cu Cenaclul Eminescu, unde se adună periodic si entuziast obstea literară new- yorkeză, într-o atmosferă mereu propice comunicării, dar având adesea si invitati din tară care-si lansează acolo cărtile nou apărute, se întâlnesc cu cititorii, dialoghează, fac confesiuni, într-un cuvânt participă la o vibrantă si autentică viata literară care stie să asigure faptului literar statutul de eveniment special, precum pot depune mărturie personală în calitate de invitată a mai multor întâlniri de acest gen. Diferite manifestări organizate periodic de-a lungul anului, atât pe linie religioasă cu participarea unor fete bisericesti eminente, cât si celebrarea unor aniversări si momente importante sub aspect cultural sau national concentrează ritmic fotele existente ale locului asa incât per total, această organizare a unui adevărat organism sistemic multifunctional, animat ca un organism biologic de motorul unei inimi, de către liderul lor carismatic, Th Damian, face o demonstratie exemplară a modului cum se poate creea din nimic, la distantă de tară, o viată culturală, literară si spirituală de substantă, chiar fără subventionare, din fonduri aleatorii si mereu găsite prin ingeniozitatea dar si prin propriul sacrificiu material al acestui personaj. Un inventar al numelor, temelor, evenimentelor, activitătilor desfăsurate de acest organism sistemic cultural animat de preotul si scriitorul Theodor Damian nu poate fi cuprins intr-o enumerare de genul celei de fată; el a fost realizat în două tomuri masive de către omul cel mai potrivit a instrumenta cantităti de date pasibile a fi sistematizate doar cu istrumentele dictionarului: Aurel Sasu, celebrul (co)autor al Dictionarului scriitorilor români, al Dictionarului biografic al scriitorilor români, s.a În colaborare cu o tânără coautoare formată la scoala sa de la Cluj, Carmina Popescu, acum membră activă a colectivului de la New York, acesta a realizat două volume impresionante spre a cuprinde si organiza pe criterii (crono)logice cantitatea de materie astfel produsă. Aceste opuri se numesc: Intâlnirile de vineri (Cenaclul literar”Mihai Eminescu.) si Căile Luminii (Lumină lină Gracious Light), ambele aflate sub egida unui titlu unitar si foarte semnificativ: Un deceniu de cultură română în Statele Unite. Din primul tom aflăm istoria unei atât de lungi (pentru viteza existentei actuale!) perioade în care aici s-a facut cultură ca într-o înstitutie profesionistă, evocându-se figurile lui N.Iorga, Marin Sorescu ori Laurentiu Ulici si, desigur, ritmic, Eminescu (acestui capitol dedicându-i-se separat de cître Th.Damian o altă lucrare intitulată Eminescu 2000. Aniversări newyorkeze), s-au lansat cărti si s-au organizat întâlniri literare cu scriitori contemporani precum Nina Cassian, Doina Uricariu, Vasile Andru, Grigore Vieru, Mircea Săndulescu, Mirela Roznoveanu, Dan Cristea, Cassian Maria Spiridon, Lucia Olaru Nenati, Aurel Sasu, cineastul Timotei Ursu, poeta si actrita Aurora Cornu (fosta sotie a lui Marin Preda) si multi, multi altii, întâmpinati si prezentati cu competentă de criticul oficial al cenaclului M.N.Rusu, dar au tinut să vină aici si personalităti politice ale vremii, precum presedintele Emil Constantinecu. Ratiunea unei atât de efervescente si neobisnuite activităti nepragmatice într-o epocă si-ntr-un spatiu de pragmatism recunoscut este exprimată de Theodor Damian pe coperta cărtii: ”Scopul principal al înfiintării cenaclului “Mihai Eminescu” din New York , a fost acela de-a contribui alături de biserică la mentinerea românilor de aici înrădăcinati în cultura română…Cultivarea constiintei identitătii etnice, culturale, spirituale în rândul românilor din dispora mi s-a părut întotdeauna o prioritate”.
Cel de-al doilea tom adună laolaltă sumarele tuturor numerelor de revistă apărute de-a lungul unui deceniu, structurând în acest fel imaginea unei roman-fluviu al Luminii line si reuneste tematic sectoarele publicistice urmărite constant de-a lungul întregului interval: Literatură (cu compartimente distincte precum: articole, eseuri, cronică si istorie literară, poezie, proză, teatru, memorialistică, jurnal, traduceri, folclor, interviuri, reportaj s.a), Teologie, Istorie, Filologie, Arhitectută-Sculptură, Informatii culturale, Cronică de cenaclu, Revista presei s.a. Pentru a cuprinde numele vehiculate în acest op a fost necesar un substantial indice de nume aflat la sfârsitul lucrării, precum la lucrările de doctorat. Si despre rostul acestei intreprinderi aflăm din citatul ce străjuieste ultima copertă a cărtii, semnat de acelasi Th.Damian: “Intentia esentială a publicării revistei Lumină lină a fost mereu aceea de a promova cultura română aici în dispora în care trăim, de a dezvolta în constiinta românilor ideea apartenentei la neamul si limba română cu toate valorile sale multimilenare, de a avea o punte de legătură între cultura de acasă si cea a românilor americani, în asa fel încât să se elimine falsa presupozitie că ar exista două sau mai multe culturi românesti”
Ce se poate afirma, în primul rând, despre acest tot cultural organic si dinamic e că el reuseste în cea mai mare măsură să depăsească complexul posibilei condescendente si tolerante axiologice cu care e privită uneori activitatea literară si culturală din diaspora si să realizeze un anume sincronism cu nivelul cultural si literar din tară. De mentionat că această publicatie editată, tipărită si difuzată în cea mai mare parte prin actiuni de voluntariat, în primul rând din partea familiei preotului Damian (care se constituie astfel într-un fel de unică “asociatie familială non profit”!), se distribuie în 23 de tări din lume, precum U.S.A., România, Moldova, Ucraina, Germania, Austria, Canada, Rusia, Belgia, Olanda, Italia, Franta, Elvetia, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Cipru, Serbia, Ungaria, Israel, Australia.
Preluând modelul acestei publicatii, dar adaptându-l la conditiile proprii, apare la Edmonton, Canada revista Cuvântul adevărului editată pe lângă biserica “Sf. Constantin si Elena”, păstorită de preotul cărturar Gheorghe Bâzgan, de astă dată o biserică românească de sine stătătoare construită în stil românesc si adunând în jurul ei un număr mare de enoriasi bucurosi de a avea proprul lor lăcas de cult la distantă de tara mamă. Si revista canadiană apare trimestrial având, ca si Lumina lină, o tematică mixtă, alăturând articolelor de ordin religios, texte de ordin literar si cultural de interes, beneficiind si de aportul unui profesionist, scriitorul si profesorul Constantin Clisu, redcactorul sef al revistei. Întâlnim astfel aici grupaje de texte dedicate lui Dumitru Stăniloaie si lui Vasile Pârvan, lui Stefan cel Mare ori Al.I.Cuza, lui Dimitrie Cantemir, C.Brâncusi, M.Sadoveanu, V.Alexandri, A.Vlahută Cioran, Mircea Eliade, Ion Minulescu, Lucia Blaga, Vasile Posteucă, Marin Preda, Ciprian Porumbescu, Victor Eftimiu, Gellu Naum, Andrei Plesu, Grigore Vieru, dar si lui Toma Caragiu ori Stefan Ciubotărasu, ori pictorilor I.Tuculescu, Marcel Olinescu, Eugen Iftene sau Florin Vlad. Se aprofundează aspecte ale creatiei lui Ion Barbu, Vasile Voiculescu, dar si ale lui Lev Tolstoi sau Serghei Esenin ori Ernest Hemingway. Un capitol distinct si substantial revine desigur lui Eminescu, în mod constant, dar mai ales în anul 2000, numit si Anul Eminescu, aici apărând chiar în acel an un text de relevare a importantei demersului realizat de Cristina Zarifopol Illias, prin publicarea cărtii de corespondentă între Eminescu si Veronica Micle, Dulcea mea doamnă - Eminul meu iubit.
Întâlnim aici semnături ale unor colaboratori statornici (si desigur benevoli ! unii dintre ei fiind nume greutate) precum I.P.S. Daniel al Moldovei si Bucovinei (nume atât de actual azi !), regretatul Constantin Parfene, C.D.Zeletin, Mircea Colosenco, Vasile Sporici,Vasile Donose, Gruia Novac, Stelian Baboi, Ioan Bria, Theodor Codreanu,Virgil Carianopol, Cornel Cotutiu, Stefan Cervatiuc, Mihai Sultana Vicol, Alis Cojocaru, Dan Mihăilescu, Alina Zaharia, Lucia Olaru Nenati ori Andreea Olaru Cervatiuc (cu al cărui articol publicat în această revistă am început prezentul construct) si multi altii dar, nu în ultimul rând, semnătura preotului cărturar George Bâzgan, flexibil mânuitor al verbului publicistic si cultural, si nu în ultimul rând un bun traducător, el asigurând multe din articolele bilingve, publicate astfel spre a facilita deschiderea către cititorii concetăteni canadieni. De remarcat aspectul grafic ce denotă o statornică preocupare în acest sens, revista distingându-se, spre deosebire de altele editate în aceleasi conditii austere ale exilului, printr-o cromatică vie si o ilustratie atrăgătoare pentru ochiul românilor aflati departe, nu numai pentru mintea si sufletele lor.
Dar revista nu e singura realizare a acestor “oameni ai energiilor luminate”. Acolo, nu departe de orasul Edmonton, capitala statului Alberta (mare cam cât trei Românii!) există un sat cu nume românesc, Boian. În vestita si incendiara doină eminesciană cuvântul Boian apare, precum stim, ca un reper geografic simbolic pentru destinul oprimat al românului în sens generic, mereu silit să bată în retragere în propria lui tară. Acei români din Boian, foarte multi, au plecat cu mic cu mare în alte zări ale lumii la sfîrsitul secolului trecut ca să-si schimbe acest destin. Luându-si câte bagaje puteau duce cu ei, vesminte, plug, sapă, grapă, covată si tot ce mai puteau, acei tărani au format o trupă de pionieri ai curajului si au stiut unde să meargă spre a se îmbarca pe “ tăti pe-o sâpă” (de la ship, vapor în engleză) - cum spun azi urmasii lor – si au trecut oceanul Atlantic ajungând pe tărmul american. După aventuri si încercări demne de cel mai palpitant film de gen, ei au ajuns în Canada si au populat până la urmă un tinut care li s-a dat spre folosintă si păstrare de către autorităti. Au defrisat păduri, metru cu metru, cucerindu-si ogoarele, au locuit câte 12 sau 16 suflete în bordeie săpate în pământ, unii s-au dat bătuti si s-au întors acasă si au devenit apoi hrană pentru viermii Siberiei. Cei mai multi au rămas fiind, împreună cu bucovinenii din Saskatchewan, primii colonisti români ai continentului, pionierii săi.
Acolo am văzut prima biserică românească de peste ocean, sub patronajul Sf. Fecioare Maria, care numără deja un secol de existentă. În acestă proximitate există azi un mare complex muzeal memorialistic; pe firma de la intrarea în marele “ranch” stă scris pe multi metri lungime: “ Romanian Pioneer Museum – Boian”, spatiu amplu în care se cuprinde si biserica centenară si vechea scoală si bordeiul (“The bordei” cum atât de nostim scrie pe etichetă!), cuptorul de pâine arhaic, cimitirul emigrantilor români si, nu în ultimul rând, un muzeu adevărat dedicat mostenirii strămosesti nationale (heritage, cum spun cei de-acolo cu un cuvânt atotcuprinzător pentru tezaurul de amintire al fiecărui neam întemeietor). Or, prin acei oameni curajosi, prin munca si jertfa lor, prin spiritul si hărnicia lor, prin creatiile lor materiale si spirituale, prin vechimea lor pe continent, românii dovedesc că au tot dreptul să stea la masa întemeietorilor Canadei laolaltă cu celelalte neamuri mult mai gălăgioase si de aceea recunoscute ca atare. Muzeul acela e o frumusete si cuprinde o bogătie de semnificatii si de informatii despre viata si ocupatiile, portul, obiceiurile, creativitatea si sufletul etnic al românilor de acolo. Mobilier de altădată, obiecte de folosintă casnică (fier de călcat cu cărbuni, din fontă, covată de lemn, piulită etc.) unele nemaiexistente nici pe la noi, cusături, stergare, instrumente muzicale vechi, costume de altădată de tot felul si de toată măiestria, puse pe manechine, fotografii si cărti, manuscrise si atâtea alte lucruri care formează laolaltă o expozitie profesionist realizată, dedicată secolului de viată românească petrecut în Canada fără uitarea originilor, spiritului national si credintei strămosesti. Acest centenar a fost de altfel sărbătorit cu tot fastul de către urmatii emigrantilor, azi oameni cu stare, eveniment la care a participat si seful statului român de atunci, Emil Constatinescu. Cu acel prilej al sărbătorii centenarului, alături de multe alte însemne aniversare, membrii comunitătii românesti de aici au imprimat si un disc muzical ce contine cântece vechi românesti, rugăciuni si cântece pe versuri de Eminescu. Chiar dacă urmasii colonistilor nu mai vorbesc decât anevoie si foarte arhaic limba din “tara veche”, au stiut să cânte suficient de bine ca să consemneze sonor memoria obârsiei.
Preotul si condeierul George Bazgan, cel care ne-a însotit si ne-a prezentat toate aceste comori de patrimoniu românesc peste ocean, a mai relevat încă un lucru si anume simbolistica specială a acelui moment. Si anume: la data când tăranii din Boianul Bucovinei se pregăteau să plece peste ocean spre a deveni primii colonisti români ai Lumii noi, la scoala din vechiul sat era diriginte scolar Alexandru Voevidca, profesor de muzică înalt scolit la Cernăuti de numele căruia se leagă realizarea celei mai mari colectii de folcor românesc din Bucovina. Prin suprapunere cu aceasta a culegerii de folclor eminesciene am putut noi să reconstituim câteva din cântecele interpretate odinioară de Mihai Eminescu, pe care le-am editat în caseta muzicală Cântecele lui Eminescu, anexă stiintifică demonstrativă a cărtii noastre Eminescu. De la muzica poezei la poezia muzicii. Destinul a vrut ca aceasta să fie prezentată prima dată acolo, la Boian unde am donat un prim exemplar, iar apoi a avut loc o lansare festivă în fata unui numeros public românesc la biserica din Edmonton unde părintele a considerat că această actiune a noastră arcuieste o simbolică boltă peste veac si o recuperare a sufletului românesc de acasă. De altfel, ecoul acestui eveninent a fost consemnat de acelasi G.Bâzgan în Cuvântul adevărului sub titlul Evenimint cultural la Edmonton, precum si în articolul Lucia Olaru Nenati. Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii de Ctin Clisu, după ce în urmă cu un an publicase în două limbi articolul nostru Eminescu. Un om esential al umanitătii.
Asadar biserica ortodoxă românească e un topos etnic de maximă importantă în această problematică abordată în aici. Exemple există încă destule. Mai prelevăm unul, relativ recent. La Calgary, un alt oras important din Alberta Canadei exista o bisericută românească întemeiată de români emigranti dintr-o generatie mai veche, în care însă preotul tinea întreaga slujbă în limba engleză pronuntând doar cîteva formule in româneste, ceea ce a generat, la urma urmei, un fenomen ciudat: o biserică ortodoxă engleză. Emigrantii români din ultimele generatii, un « roi » masiv de oamenii de vârstă tânără si cu pregătire superioară (preponderent tehnică) au fost nemultumiti de această stare de lucruri si, după îndelungate tratative, au demarat întemeierea unei alte parohii noi în care doreau să se slujească în limba română si deci să găsească, (ceea ce a fost deosebit de greu !) un preot tânăr, hirotonit în ultima vreme. Parohia nou întemeiată si având ca membrii fondatori un grup de tineri initiatori (printre care si Andreea Olaru Cervatiuc, semnatara articolului incipient al comunicării noastre, alături de sotul ei, Adrian Cervatiuc) poartă hramul Sf.Apostol Andrei, cel dintâi chemat si crestinătorul poporului român. Parohia functionează de atunci într-un sediu închiriat în care preotul Vasile Moisii (care, la fel ca toti preotii din diaspora, îsi câstigă existenta prin altă muncă decât aceasta !) a decorat peretii sălii închiriate cu însemnele bisericesti ortodoxe si acolo se adună in fiecare duminică enoriasii reusind împreună să reconstituie atmosfera aceea specială a duminicilor de acasă, atât de importantă pentru viata noastră românească, cum numai în străinătate se poate întelege. In acest timp enoriasii continuă să strângă bani apropiindu-se pas cu pas de scopul final al construirii unei biserici ortodoxe proprii in acel oras în care există mai multe biserici impozante ale altor natiuni. O parte dintre acei enoriasii, tineri intelectuali români, au fost participanti la o sedintă a reuniunii scriitorilor canadieni din Calgary, unde semnatara acestor rânduri a fost invitată să ia cuvântul printre alti zece vorbitori, scriitori canadieni. În acel sfert de oră ce mi-a fost alocat, am incercat să rostesc poetic româneste, (recitând o poezie proprie, tradusă în engleză de Andreea Cervatiuc), să comunic câteva date esentiale despre Eminescu si în final, al cântat Doina românească. Efectul asupra publicului canadian al acestei prime prestatii literare românesti a fost foarte puternic, iar suporterii românii mi-au fost alături cu o participare sufletească deosebită, ceea ce a dovedit existenta unui potential cultural considerabil.
Ca să rămânem în spatiul canadian ne vom referi succint si la un alt spatiu de locuire românească în care am constatat de asemeni că se întreprind unele actiuni destinate dăinuirii spirituale românesti peste ocean: Montrèal. Aici a avut loc, precum se stie, o mare actiune de dobândire a unui spatiu public spre a se întemeia o Piată a României, amplasându-se o statuie a lui Eminescu în cadrul unui program mai larg de manifestări festive menite să statueze un reviriment cultural românesc. Din păcate, motive de ordin politic, psiho-sociologic, de orgoliu si discordie (tare endemice în comunitătile românesti din lume!) ca si inadecvarea statuii lui Eminescu la spatiul destinat s-o găzduiască precum si multe altele, au dus la o ratare de proportii a acestui plănuit moment festiv românesc la Montrèal ce s-a transformat într-un scandal urias si dezonorant. Cu toate astea la organizarea acelui eveniment s-a muncit mult si s-a organizat, de pildă, o expozitie biobibliografică Eminescu în Galeria pictorului Mark Marinescu, initiator al acestei expozitii, s-au tipărit afise sugestive si alte materiale documentare, s-a bătut o medalie foarte inspirată reprezentând o crengută de tei din marele tei eminescian din Copou, poleită în aur s.a. Destinul a făcut ca după întregul scandal petrecut în acel loc, sarcina de-a valorifica acea expozitie, desfăsurând o activitate dedicată lui Eminescu (prelegere-recital) să ne revină nouă câteva luni mai târziu, iar reactia publicului prezent a dovedit potentialul sufletesc al românilor de acolo, nevoia lor de cultură natională. La fel, Balul Federatiei organizatiilor românesti din Canada desfăsurat la Montrèal unde s-a adunat laolaltă un public românesc în tinută elegantă a dovedit adaptarea acestuia la parametrii de înaltă clasă ai marelui oras canadian, dovedindu-se apt de-a oferi modelul unei societăti contemporane de elită în care am simtit mândria de-a-i apartine, fie măcar si pentru o seară, aceea în care am avut cinstea de-a aduce acolo salutul obârsiei Luceafărului, precum si Doina românească si eminesciană. Am avut de asemeni, plăcerea să–l cunosc cu acel prilej si pe părintele prof.dr. Cezar Vasiliu de la una dintre bisericile românesti de acolo si despre care am aflat că obisnuieste să organizeze în incinta acesteia momente culturale aniversare în spatiul de cult, în special dedicate lui Eminescu, manifestându-se deci si el, ca si ceilalti confrati ai săi, nu numai ca un părinte spiritual, ci si ca un animator cultural, din familia categorială pe care o căutăm a o releva în prezentul demers. Federatia românească din Motrèal publică (e drept, cu aparitie aleatorie) si o publicatie intitulată Tribuna noastră, de natură eclectică, adesea mai mult organizatorică sau polemică, (uneori deconcertant de violent dialogul pe internet în jurul activitătii organizatiilor românesti de acolo!) , dar în orice caz, mentinând treaz (si în acest fel!) spiritul românesc .
Tot în aceeasi categorie a contributiei bisericilor ortodoxe române din străinătate la conservarea spiritului românesc se înscrie si biserica ortodoxă română din Viena păstorită de părintele Nicolae Dura. Vizita noastră a unui grup de pelerini aflati pe urmele lui Eminescu si a marii creatii în Europa (organizati de Societatea “Plai mioritic”, condusă de prof. Ioana Irimia din Iasi) s-a întâmplat să fie într-o zi de 15 august, sărbătoarea Sf .Maria iar slujba tinută de acest preot zecilor de credinciosi români din Viena a fost de-o solemnitate, de-o intensitate a comunicării cu participantii, de-o virtuozitate (secondată de un cor cu înalt nivel artistic) încât ne-a întărit încă o dată convingerea despre rolul urias al bisericii ca institutie mult mai complexă în diaspora decât în tară. Caratele sale culturale se confirmă si prin existenta bibliotecii românesti realizată de membri acestei parohii, o sală încăpătoare în care nu numai că enoriasii - printre care si membrii Asociatiei culturale a românilor din Austria “ Vorba noastră ” - citesc si împrumută cărti românesti, dar desfăsoară si manifestări culturale si întâlniri cu diferite personalităti culturale din tară primite cu bucurie, cum s-a întâmplat în acea duminică de hram când delegatia culturală care s-a deplasat acolo, formată din scriitori, artisti, pictori, cântăreti din România si Basarabia, au avut în enoriasii acestei biserici un public de-o bună caliate pentru spectacolul cultural oferit, (în care a evoluat si Grigore Lese, aflat cu mult înainte de voga creată în ultimii ani). Lucrul care ne-a impresionat pe noi cel mai mult a fost sala Eminescu, practic, un colt muzeal destinat neuitării lui Eminescu, patronat de portretul său celebru realizat la Viena. Alături, fotografia Almanahului România jună la care a colaborat poetul tânăr si a publicat Luceafărul, precum si o placă de marmură în care se află săpat memento-ul centenarului acestui eveniment ( sărbătorit cu mare fast la împlinirea sa) prin această insciptie: “Hundert jahre seit dem erscheinen des poems Abendstern, Wien 1883 “ , mai aflându-se aici de asemeni si alte fotografii si documente referitoare la perioada vieneză a poetului nostru majuscul. Existenta acestui spatiu eminescian în incinta bisericii române din Viena vorbeste mai mult decât orice tratat academic despre caracterul de esentialitate si de constantă etnică al credintei crestin ortodoxe, dar si al personalitătii eminesciene pentru românii aflati departe de tară, despre rolul major profund pentru coeziunea si coerenta natiei pe care l-a dobândit Eminescu.
Dar si în alte părti de lume am întâlnit preoti luminati si dăruiti care-si pun harul în slujba dăinuirii valorilor nationale . Un alt asemenea exemplu este al părintelui Ionel Nemes din orasul german Konstanz care a reusit să obtină pentru parohia ortodoxă română “Sfântul Duh” un spatiu adecvat activitătii religioase în incinta capelei Luisenheim, al Căminului de bătrâni din oras unde, la fel ca atâtia alti semni ai săi din lume, aduce de fiecare dată cu sine icoanele si însemnele specifice slujbelor ortodoxe si transformă capela protestantă într-o bisericută ortodoxă, stiind să creeze si acea atmosferă de comuniune familiară spirituală prin logosul său dedicat. La aceasta contribuie si corul de o mare virtuozitate întemeiat si dirijat de sotia sa, preoteasa Maria Nemes, profesionistă a muzicii si soprană de înaltă clasă, care însă se multumeste cu mare bucurie să joace doar rolul de consoartă a unui preot de har iar roadele nu întârzie să se arate căci numărul enoriasilor creste an de an în asa fel încât parohia poate organiza tot felul de evenimente în aer liber si nu în ultimul rând, si-a lărgit activitatea prin colaborare cu Societatea culturală germano- română “Bodensee” condusă astazi de tânăra germanistă (absolventă a universitătii iesene) Antonia Olaru, lector de limbă germană la Universitatea din Konstanz si la Universitatea populară. Jonctiunea dintre aceste două organisme de spiritualitate românească din acest oras a fost salutară căci pentru prima dată, corul parohiei române a “iesit în lume” si si-a prezentat programul muzical si în alte incinte decât în biserică, evoluînd în cadrul unor manifestări culturale de anvergură si dând astfel posibiliatea publicului german si de alte nationalităti (Konstanz este un oras universitar multinational!) să-i aprecieze calitatea de mare rafinament a intepretării cântecelor românesti, costumele populare nationale în care sunt îmbrăcati si copiii care cântă în cor, lucru remarcabil într-o lume unde familiile românesti sunt înclinate adesea să-si educe copiii în limba de adoptie.
Dar activitatea Societătii culturale “Bodensee” din Konstanz are o largă apertură si deja o traditie de peste un deceniu în organizarea vietii culturale germano-române în orasul de lângă lacul Bodensee. Aici au venit ministii si diplomati de carieră, mari actori care au sustinut spectacole de anvergură, s-a conferentiat despre valorile românesti demne de a face parte din concertul european (în pregătirea aderării la U.E.) s-a dat cuvântul poeziei si cântecului, filmului si folclorului românesc, ba chiar si artei culinare (cu material didactic concret!) mai ales în cadrul Zilelor culturale din 2005 când, timp de o săptămână, publicul german si multinational a putut lua parte la o întreagă gamă de manifestări culturale si stiintifice românesti (conferinte la universitate, sesiuni de comunicări, expozitie etnografică, concert instrumental si program coral, conferinta cu exemplificare artistică intitulată Calea aurită de la folclor la creatia cultă. Exemplul Eminescu, sustinută de subsemnata, alocutiuni de natură lingvistică, conferinte despre monarhia românească si multe altele) asa încât presa germană care nu a mai scris niciodată atât de mult despre o asemenea “rafală” concentrată de manifestări românesti, a trebuit să recunoască după o serie de reportaje zilnice cu ton apreciativ, că totusi “România nu înseamnă numai Dracula”. Dar nu vom intra în detalii mai mult de atât, deoarece mai există în program o altă alocutiune, a dnei prof. Delia Leca, ce tratează monografic exact activitatea acestei adevărate institutii culturale românesti de anvergură de la confluenta a trei tări europene.
Mai nou, în afară de nucleele iradiante pe care le reprezintă bisericile ortodoxe, societătile (asociatiile) culturale ori publicatiile periodice românesti, si-au făcut aparitia si un alt fel de nuclee cu arie mult mai largă de iradiere si anume publicatiile românesti on-line. După opinia noastră, exemplul cel mai reprezentativ îl constituie revista germană on-line AGERO de la Stuttgart cu o marjă de vizitare de peste 5000 de cititori zilnic, care se reînoieste săptămânal si care adună numeroase semnături prestigioase si publică texte de pertinentă culturală de o apertură foarte largă, (si desigur de o inerentă inegalitate axiologică!), de la poezie si proză, la eseuri, cronici, articole de publicistică literară si culturală, istorie, filozofie, opinii critice si polemice, articole despre evenimente artistice si de apreciere si prezentare a diferitelor genuri de artă (plastică, muzică s.a) s.a ce fac din revista la a cărei timonă se află Lucian Hetco o adevărată universitate românească on-line, (dar nu din acestea cu plată, particulare, dintre care unele au dus învătământul universitar la statutul de tarabă ori SRL de bazar!). Să prelevăm doar câteva nume dintre sutele de semnături aflate la indexul de nume al revistei pentru care sunt necesare câteva ore spre a le parcurge pe toate cele ce au apărut în acesti ani de activitate continuă a acestei publicatii; George Roca (din Australia –membru al redactiei), Melania Cuc, (de asemeni, membră a redactiei), C.Ciopraga, Dimitrie Grama, Eugen Evu,Ovidiu Vuia, Titus Filipas, Ion Pachia Tatomirescu, Andrei Vartic, Ioan Tepelea, Ion Miclău, Liviu Vălenas, Lucia Dărămus, Ion Milos, Florentin Smarandache, Roxana Eminescu, Viorel Roman, A.D.Rachieru, Nicolae Dabija, Gelu Vlasin, Zenovie Cârlugea, Doina Cernica, Nicolae Georgescu, Alexandru Nemoianu, acad.D.Vatamaniuc, Vasile Tărâteanu, Lucia Olaru Nenati. La fel, apar aici oportune interviuri cu personalităti, precum cele luate de Angela Baciu Moise lui Vasile Andru sau cel publicat postum, lui Alexandru Condeescu, ori de Angela Furtună lui Eugen Coseriu si multe altele. Toate acestea rostuiesc, de fapt, o Românie planetară căci devotatii colaboratori, peste 300, provin geografic din întreaga lume si s-au selectat în timp cei mai stâpâni pe armele unui asemenea tip de comunicare care, pe de o parte, oferă o libertate deplină de exprimare tuturor, dar pe de altă parte, prin reactia si frecventa cititorilor, si ei de sorginte intelectuală (căci qui se semble se resemble, nu?) operează în timp o fină dar implacabilă selectie si ierarhie si până la urmă cei ce revin si publică constant sunt cei mai buni publicisti români de cultură din toată lumea, dar si oameni animati de constiintă etică deoarece la acest soi de activitate nu se câstigă nimic material.
Dar pentru că Agero nu înseamnă doar o publicatie on-line, ci si o Societate culturală românească, bordul său a avut, printre numeroase alte activităti de cenaclu desfăsurate în timp, initiativa organizării unui Festival al Culturii Românesti în vara acestui an ce a durat o săptămână si a cuprins diferite spectacole folclorice si alte manifestări, dar care a tinut să se deschidă sub egida eminesciană, prin spectacolul cultural Sub semnul florilor de tei, sustinut de noi la Stuttgart si la care nu ne putem referi aici aflându-ne în ingrata postură de comentator al propriei prestatii a unei alte ipostaze a noastre, dar putem trimite la reportajul postat pe Agero., la capitolul Arhivă, Cultura
O altă revistă românească on line de mare anvergură este Observatorul de la Toronto, condus de Dumitru Puiu Popescu si care desfăsoară, de asemeni, un evantai foarte larg de domenii precum: Evenimente culturale, Aniversări si personalităti, Istorie, Traditii, Limba noastră, Lumea în care trăim, Gânduri pentru România s.a, aflându-se mereu la pupitrul de comandă al actualitătii, drept care este si aceasta citită de mii de români din toată lumea. Si aici numărul semnatarilor de articole depozitate în Arhiva începând din anul 2002 este imens si imposibil de reprodus într-un demers ca acesta de fată, ci doar de pensat aleatoriu câteva subiecte abordate spre a se creiona o impresie: aprofundări ale operei lui Mircea Eliade, Marin Preda, sau Octavian Paler, relatări despre concerte pe muzica lui Enescu ori sculptura lui Nicăpetre, despre saloane de carte si alte evenimente din zona românească, făcându-se cunostintă cu scriitura Gabrielei Melinescu, a lui Grigore Vieru sau a Anei Blandiana (prin preluarea unui interviu luat acesteia de Alex Stefănescu) etc. Si, nu în ultimul rând, ritmic si tenace, chiar dacă inegal si poate uneori redundanat, revine tema Eminescu
Mai nou si-au făcut aparitia revista Iosif Vulcan din Australia, subintitulată Revistă de Artă si Cultură, condusă de Ioan Miclău, variantă on-line a revistei pe suport de hârtie editată de Biblioteca “Mihai Eminescu” (cum altfel? ) din Cringilla din al cărui cuprins cităm câteva orientări: Cărti din biblioteca M.Eminescu, Chipuri de mari români: Dimitrie Cantemir, Alecu Russo, N.Steinhardt, Zoe Dumitrescu Busulenga, esuri de Ion Milos, Ben Todică ori Dimitrie Grama si nu în ultimul rând, diferite articole despre universul eminescian. La fel, din acestă vară apare în Franta si o altă revistă românească on line Caiete de sud-est , organizată de un grup de etnici români care au reusit să adune pentru debutul său publicistic multe nume de colaboratori pe care depinde doar de ei dacă vor stii să-i păstreze în timp.
Tot printre formele de conservare si emanare a spiritului românesc în lume se poate consemna si existenta unor scriitori români strămutati în diaspora si care au reusit să deprindă limba tării gazdă făcând o punte între cultura si spiritualitatea românească si receptarea străinătătii, fie prin opera lor intrinsecă ce valorifică si prelungesc ambientul psihologic si faptic românesc, fie prin munca de traducători ai literaturii române. Aici vom mentiona câteva nume doar cu valoare de reper, subiectul putând constitui baza unei alte comunicări de sine stătătoare, (precum aceea pe care am sustinut-o la Întâlnirea Scriitorilor din întreaga lume de la Neptun în iunie 2003). Mentionăm aici pe Nina Cassian (totusi o poetă apartinând literaturii române!) care scrie si publică în S.U.A, (având chiar poeme afisate în autobuze si metrouri!), predă cursuri de arta poeziei si creativitate la universităti, tine conferinte si întâlniri cu publicul în mai multe tări, precum aceea la care am participat la Central Cultural din New York la aniversarea a 70 de ani de existentă, prilej cu care am avut încă o dată posibilitatea să constat că spiritul unor asemenea personalităti surclasează si sfidează vârsta biologică si e parcă mai puternic si persuadant decât chiar scrisul lor. Un alt exemplu este cel al Gabrielei Melinescu, poetă cândva îngemănată spiritual cu universul creator al lui Nichita Stănescu, acum aflată de multi ani în Suedia unde scrie deja in limba acelei tări si a reusit să-si câstige un statut literar de prestigiu răsplătit prin premii si notorietate mediatică. Ea este, de altfel si ultimul detinător al Premiului pentru poezie Mihai Eminescu de la Botosani, prilej cu care si-a reafirmat încă o dată un important crez poetic: „eu nu sunt doar o admiratoare a lui Eminescu, ci si o mare cititoare a sa” . In acest context nu se poate trece cu vederea nici exemplul lui Ion Milos, poet de originalitate si substantă proprie, dar care a făcut servicii imense literaturii române prin zecile de traduceri din autori români în limba suedeză, merite prea putin recunoscute si răsplătite în viata literară românească. Aici se poate adăuga activitatea unor publicátii si autori de limbă română din Israel precum poetul Shaul Carmel (presedintele unei Asociatii a scriitorilor de limbă română din Israel) sau prozatoarea Madeleine Davidson, autoare a unor romane scrise într-o impecabilă si fin nuantată limbă românească si încă destui altii.
Despre activitatea de păstrare a spiritului national în Basarabia si Bucovina am considerat că nu e cazul să ne referim pe larg în prezentul demers deoarece, pe de o parte, acestea nu se afla în diaspora, ci acasă, chiar dacă, datorită cunoscutelor vicisitudini ale istoriei, românii de acolo au migrat cu tot cu pământul strămosesc în străinătate; dar si pentru că la acest simpozion se află numerosi participanti din aceste zone pregătiti să aprofundeze pe larg această temă. Vom releva doar, gratie contactelor noastre îndelungi cu aceste comunităti, că lupta lor în acest scop a fost timp de decenii un adevărat ideal existential manifestat în zeci si zeci de feluri, căpătând nu o dată caracter patetic si eroic, dată fiind constanta tendintă de anihilare a valorilor nationale românesti. Dacă românii din celelalte părti ale lumii se află acolo deoarece ei au ales depărtarea, de voie-de nevoie, dar au decis în mod constient să-si părăsească locul natal, cei din aceste tinuturi au ajuns fără contributia si fără voia lor în străinătate. Acest lucru schimbă radical datele problemei si creează o tensiune psihosocială specială care generează si un caracter deosebit manifestărilor identitare si culturale reflectându-se si în natura creatiei artistice si literare de acolo în care durerea detrunchierii sângerează încă si după atâtea decenii de la acel cataclism istoric ce a produs o atât de mare cantitate de suferintă colectivă comparabilă doar cu celebrul holocast.
Câteva elemente de concretizare a afirmării identitare culturale românesti din Bucovina detrunchiată sunt: revista Glasul Bucovinei condusă de acad. Alexandrina Cernov si dusă prin osârdia acesteia si a colaboratorilor săi la nivelul unei institutii stiintifice de înaltă clasă, revista Septentrión literar editată cu mari eforturi de Stefan Hostiuc si Ilie Zegrea (si care ar merita reluată!), Arcasul poetului luptător Vasile Tărâteanu si apoi Plai românesc, revista Tara Fagilor editată de Dumitru Covalciuc, păstrător eroic al vestigiilor locuirii românesti în acest loc, manifestările culturale organizate de Societatea de cultură românească “Mihai Eminescu” sub diferite conduceri de-a lungul timpului, (acum fiind condusă de Arcadie Opait), seria Saloanelor de carte românească organizate de Editura „Alexandru cel Bun”, condusă de aceeasi Alexandrina Cernov, sărbătoarea Ziua limbii române si altele. E necesar să notăm însă chiar în acest context că, dacă fiecare dintre acestea si multe altele încă sunt salutare si remarcabile, efectele lor si în general ale activitătii factorilor de cultură românească ar fi cu mult mai eficiente dacă s-ar găsi limba comună între toti acesti factori întru depăsirea unei anume discordii cultivate, pare-se, cu multă râvnă si din exterior.
În Basarabia, numită azi ca stat Republica Moldova, activitatea este cu mult mai complexă si cuprinzătoare, dată fiind existenta acolo a unor institutii culturale precum bibliotecile, teatrele, Centrul academic „Mihai Eminescu”, Uniunea Scriitorilor, Casa limbii române s.a .Toate acestea si multe altele au fost dobândite în timp în primul rând prin lupta intelectualilor basarabeni care în momente istorice de mare intensitate au jucat rolul de lideri ai populatiei românesti si au fost capabili să obtină elemente definitorii pentru statutul national: alfabet latin, limba, drapel, imn si încă atâtea alte drepturi, iar constanta acestei activităti a lor constituie un semn că în ciuda noilor orientări mai defavorabile, lucrurile vor evolua în sensul adevărului. Numind câtiva dintre acesti oamenei de carte cu merite istorice, dar si cu valoare creativă recunoscută, se cuvine să enumerăm aici pe Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu si încă multi altii a căror pondere creativă si prezentă culturală au contribuit eficient la numeroasele fapte culturale petrecute în timp pe aceste meleag. Ca să fac referire doar la unul de ultimă oră voi mai consemna aici organizarea si în acest an, ca de atâtea alte ori, a dublei sărbători a sfîrsitului de vară, aceea numită Limba noastră cea română, concertată cu Salonul international de carte românească al Bibliotecii nationale care au concentrat iar si iar, importante forte culturale si au constituit un memento al dăinurii în aceste locuri a spiritului national românesc atât de greu încercat de istorie.
La capătul acestui excurs prin atât de multe locuri din lume unde se mentine azi flacăra spiritului si culturii românesti se impune în primul rând constatarea că o constantă a acestora este pretutindeni efigia lui Eminescu, dovedindu-se prin omniprezenta sa că acesta a depăsit statutul – atât de discutat!- de poet national, el devenind o componentă a structurii de rezistentă a identitătii românesti, cu mult mai necesară în diaspora decât în tară, ceea ce face superfluă discutia despre actualitatea lui.
În al doilea rând trebuie subliniat faptul că toate aceste manifestări de conservare etnică si culturală se întreprind de către animatori, dotati cu o energie spirituală naturală si specială, oameni dezinteresati si devotati organic unui ideal, unor comandamente pe care nu le-a trasat nimeni în chip deliberat si oficial, ci si le-au asumat ei singuri, urmându-le nu o dată cu adevărate sacrificii personale, (ei având totusi a-si câstiga si existenta, dincolo de această activitate!), munca lor obstească dovedindu-se a avea o valoare socială si natională incomensurabilă.
Revenind la asertiunea de la începutul acestui excurs, credem că cei chemati să rostuiască oficial si subventionat această activitate s-ar cuveni să înregistreze existenta acestui fenomen, să-l sprijine, să-l stimuleze, să-l recompenseze moral si material si chiar să–si bazeze activitatea pe existenta unor asemenea oameni care nu pot trăi altfel decât actionând în acest fel benefic pentru comunitatea românească unde trăiesc si care si-au câstigat în timp un binemeritat prestigiu printre conationalii lor. Afirmăm aceasta deoarece putine cazuri cunoastem de diplomati români de energetismul si devotamentul cultural al acestor animatori benevoli. Vom da aici un asemenea exemplu dintre altele care vor mai fi existând, pe acela al consulului general de la Cernăuti, Romeo Săndulescu, implicat profund în tot ce se petrece benefic în aria de spiritualitate românească a locului. (Nu vom omite a-i multumi si în acest fel pentru curajul si inspiratia pe care le-a manifestat invitându-ne să sustinem spectacolul nostru intitulat În dar de ziua lui Eminescu pe scena Palatului cultural central din Cernăuti, la 15 ianuarie 2005, acesta fiind un demers cuvenit, dar subiectiv). Insă nu aceasta ne-a determinat să consemnăm aici exemplul său, ci întreaga sa activitate meritorie si care ar fi de dorit să devină si exemplară pentru succesul diplomatiei românesti, pentru implicarea ei de substantă în viata comunitătilor românesti din lume care sunt azi atât de multe si care necesită cât mai grabnic o adevărată strategie coerentă si concertată. Poate că documentele prezentului simpozion ar putea constitui un cât de mic element ajutător în elaborarea unor asemenea politici stringent necesare.


Dr. Lucia Olaru Nenati
Scriitoare, publicistă

* Comunicarea a fost prezentată la Simpozionul international “ Români majoritari / Români minoritari : interferente si coabitări lingvistice, literare si etnologice ” organizat de ACADEMIA ROMÂNĂ – FILIALA IASI, INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÂNĂ “ A. PHILIPPIDE” si ASOCIATIA CULTURALĂ “A. PHILIPPIDE ”, Iasi, 19 – 21 septembrie 2007.





Lucia Olaru Nenati    9/24/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian