Datorii : Spirit si noblete
Ca si tine mi-am dat seama că evenimentele, prin care am trecut, au mărit si mai mult confuzia în ideile si în credintele noastre.
Aruncati într-o parte si într-alta de agitatele perioade ale istoriei, nu am avut decât întâmplător linistea să gândim la aspectele substantiale ale situatiei noastre. Cei mai multi am adoptat teza comodă si dezamăgită a unui fatalism geo-politic, după care fiind noi "în calea tuturor răutătilor", pusi la întretăierea unor interese a căror intensitate si fortă depăsesc orice putintă de interventiune din partea noastră, suntem condamnati la o pasivitate absolută sau cel putin la un oportunism iremediabil.
Nu vreau acum să discut consecintele acestui fel de a vedea asupra vietii noastre politice, desi ar fi usor de arătat că tocmai din acest balans de mari interese decurge destinatiunea noastră si că în cadrul ei se poate desfăsura o actiune semnificativă si eficientă, ci mă gândesc mai ales la izvoarele în această morală ale acestei dimensiuni a noastre în fata istoriei.
De unde vine ideea că rolul nostru constă în a îndura si astepta - ca expresie a celei mai înalte virtuti izolate, - iar ca atitudine generală în a ne închina tuturor vicisitudinilor? Este adevărat că, trăind sub clima aceasta continentală excesivă, că fiind hibrizi, popor de răscruce unde s-au amestecat pământenii cu toti veneticii Levantului si unde s-au ciocnit căile imperialismelor, suntem structural un neam de oportunisti, de profitori ai zilei, de oameni ai tranzactiei si servilismului?
Este adevărat prin urmare că materia din care suntem plăsmuiti noi fiziceste si istoriceste duce fatal la lipsa de atitudine si la lipsa de caracter si că deci noi nu suntem vinovati de acest lucru din moment ce legi severe ne-au imprimat o atare pecete?
Toată această teză, ce face parte din filozofia comună a intelectualului de la noi, s-a răspândit mai mult în perioada următoare împlinirii idealului national. Extensiunea subită a unei democratii de suprafată a dat societătii românesti un stil diletant si mercantil, înfrângând morala micii burghezii producătoare si a vechii clase conducătoare. Unirea tuturor românilor epuizând un ideal a secat spiritul de sacrificiu si dezinteresare, iar cele două decenii următoare nu au reusit să pună în fata tuturor o nouă chemare.
De aici si reactiunile, la un moment dat violent mistice, care au zguduit tara în acest răstimp. Dar idealurile oferite de gânditorii acestor răbufniri instinctuale nu răspundeau marilor nevoi încă nedefinite ale omului de după 1918. Excesul si poza lor tragică se potriveau cel mult câtorva singuratici, însă nu puteau constitui tipul spre care să se îndrepte în mod continuu, normal, cadrele unei societăti. Cei ce conduceau nu au fost capabili să ofere si masele românesti să prindă adevăratele idealuri ale păcii, virile si constructive.
În învălmăseala aceea a ideilor si a virulentei faptelor, comportarea masei sociale si a leaderilor a fost cea care ne preocupă astăzi: acceptare sub presiunea amenintării, asociere la cel care întâmplător tine frânele, îngenuncherea libertătii sub sugestie si violentă.
Valorile parvenirii, ale tranzactiei sau fortei brutale, au definit în genere - cu exceptii onorabile - morala celor două decenii. O criză dureroasă oscilând între imoralitate pe de o parte, violentă si mistică pe de altă parte.
În timpul mai apropiat din cauza grelelor încercări prin care am trecut, din cauza răsturnărilor pe care le-am trăit, filozofia aceasta a oportunismului exasperat si de nevrozele teologico-politice, a atins ea însăsi treapta cea mai înaltă de isterie vroind să se prezinte astăzi drept un mod al existentei nationale.
Nu numai, ni se spune, că acest spirit de oportunism si închinare este scris în natura noastră substantială, dar el constituie însăsi metoda unică, optimă, de a conserva viata natională, de a ne strecura istoriceste din generatie în generatie.
Dacă însă o afirmare cinică si jovială a infirmitătilor noastre morale poate fi suportată cu calm, această încercare de a prezenta răul de care suferim drept remediu suprem al problemei noastre istorice constituie cel mai mare pericol si cea mai insidioasă încercare de a distruge ultimele temelii ale rezistentei si continuitătii noastre ca neam si nu o putem trece sub tăcere.
Este clipa din urmă, asa cum spui tu, când trebuie să privim fără menajamente în adândurile decadentei noastre. Un examen sincer al cauzelor acestei derute morale poate servi mai mult decât betia ieftină a paliativelor înjositoare recomandate de cioclii sufletului românesc.
Ca si tine m-am întrebat dacă originea nu stă în noi. M-a chinuit gândul dacă nu lipsa de caracter, dacă nu filozofia minimului de efort, dacă nu stilul acesta al nomadismului moral stau la începutul tuturor relelor de care suferim si dacă nu cumva această labilitate morală este produsul indolentei, al poftei de trai usor, al unei josnicii de care am putea să ne dezbărăm printr-o sfortare asupra noastră însine?
Mi-am spus că poate seriile logice sunt altele si dacă suntem prada tuturor vânturilor este pentru că nu vrem să fim altfel. De ce, într-adevăr, păturile noastre conducătoare dau reprezentanti atât de frecventi ai acestei morale de prostituată, care cedează la orisice cu conditia să i se dea pretul potrivit? Nu pentru motivul că ei sunt produsul unui stil de viată efeminat, din care a dispărut orice duritate si orice bărbătie? În realitate, adică, problema nu se pune invers, optica nu trebuie să fie opusă celei recomandate de oportunisti?
Eu cred că da si confirmarea adevărului acestuia o văd în aspiratiile confuze, în tendintele de primenire ale poporului nostru dus de instinct spre solutia justă. Drumul adevărat al salvării nu este astfel cel al oportunismului, ci lupta contra oportunismului.
Si dacă uneori ni s-a părut că multi oameni din tara noastră au sucombat sub mizeria morală, speranta renasterii nu trebuie pierdută.
"Eu cred însă - scria I. L. Caragiale - că fiecare popor mai curând sau mai târziu trebuie să treacă printr-un paroxism de ticălosie, care îl încinge odată ca un pojar, de-i răscoleste tot sângele, si din care dacă nu-l dă cumva în vreo pustie de scarlatină, se ridică mai zdravăn si mai curat de cum a fost."
Avem datoria să contribuim la această întremare si mai ales să împiedicăm căderea prea joasă a vitalitătii noastre morale, de unde s-ar putea să nu ne mai ridicăm niciodată si vad acest lucru inbucarator in felul cum gandesti si procedezi.
Lupta dintre intransigentă si tranzactie a atins punctul ei culminant si nu se mai poate întârzia astăzi o hotărâre care interesează existenta viitoare a neamului. Trebuie să o luăm. Ea ne priveste în primul rând pe noi însine, stilul nostru de viată. Ea tinde la transformarea fiecăruia dintre noi, la crearea unui nou tip de om pentru care valorile etice să fie realităti vii, nu motive retorice.
Spiritul si nobletea au nevoie să fie trăite pentru a da un sens umanitătii noastre si prin ea a clădi Patriei singura temelie indestructibilă.
Gândurile astea mă chinuiesc si pe mine ca pe atâtia altii si de aceea îti scriu, ca poate din înfătisarea unor reflectiuni trăite zi de zi să se contribuie la luminarea drumului oamenilor tineri din tara noastră, indiferent pe ce meridiane traiesc acum , pe care îi vrem mai buni, mai hotărâti si mai generosi decât noi.
N.O.
fragment dintr-o scrisoare primita pe adresa redactiei
|
Sabin Popa 9/2/2007 |
Contact: |
|
|
