Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


De vorbă cu jurnalistul George Rosianu la 85 de ani



Despre articolele domnului George Rosianu aflasem din citirea Micro-Magazinului (Merdianul Românesc de azi).
Le-am urmărit cu multă atentie si interes de-a lungul decadelor, inclusiv până la cele prezente.
Asa că atunci când am aflat că dumnealui a împlinit frumoasa vârstă de 85 de ani în acest an, i-am solicitat un interviu, pe care a acceptat să mi-l acorde. Un virtual evantai al societătii românesti - care acoperă viata României prebelice, postbelice, comuniste si actuale -, ale unui Vest ahtiat după comunismul pretins democratic al Rusiei si, în acelasi timp, si un compendium al românilor din New York-ul multor decade, acest interviu este unul din condicele comunitătii noastre peste timp.

Gabriel Teodor Gherasim: Stimate domnule Rosianu, relatati-ne cum a început profesiunea dumneavoastră de jurnalist si cum a decurs după aceea în România.
George Rosianu: Pasiunea mea pentru scris a început încă din liceu, cu primele colaborări literare pe care le-am făcut la revista liceului meu, Spiru Haret, din Bucuresti. La 17 ani am intrat în redactia prestigioasei publicatii Universul, unde regretatul gazetar polisportiv, Eugen Jeni Dumitrescu, mi-a servit ca prim mentor. Am început să fac reportaje despre meciurile de fotbal din Divizia C, care se disputau exclusiv pe terenurile periferice ale Capitalei. Îmi voluntariam timpul, dar primeam contravaloarea deplasărilor si câte ceva în plus lunar. Legitimatia de ziarist îmi permitea însă ca să intru într-o lume a sportivilor, de care prietenii de vârsta mea auzeau numai anecdotic. În plus, la redactia Universului, am intrat în contact cu foarte buni jurnalisti si oameni cu extensivă experientă a vietii, care aveau să-mi inspire stilul si modul de-a gândi si scrie de-a lungul anilor. As vrea să enumăr aici pe câtiva, precum: Nicu Sucitulescu (talentat condeier), Petrică Steinbach (fost fotbalist international si antrenor); Petre Gatu (cronicar sportiv); Emil Iencec (campion de ciclism si talentat actor de teatru si film); N. Papacostea (renumit reporter al "turfului" bucurestean); Ion Seinescu (bun prieten); I. Drag (talentat caricaturist) s.a. În fata câte unei sticle de bere si a câte două chifle ("masa de seară" a reporterilor) ne informam, discutam si scriam articolele care apăreau ulterior.

G.T.G.: Cum s-a transformat fotbalul românesc din perioada interbelică până în perioada postcomunistă?
G.R.: Desi n-am fost în tară de multi ani de zile, am urmărit transformările fotbalului românesc de-a lungul decadelor cu mare interes. În perioada interbelică, România nu avea încă un fotbal profesionist, care să dea meciurile captivante de mai târziu. Echipele de fotbal din trecut, precum Ripensia, Juventul, Unirea Tricolor s.a. de pe tot cuprinsul tării, aveau foarte buni jucători, dar cu foarte modeste echipamente si conditii de antrenament. Fotbalul se făcea pe bază de pasiune pură. Câte o primă ocazională sau câte-o masă plătită de către microbistii echipei după vre-un meci, constituiau "plata" fotbalistilor de atunci. Numai după al doilea Război Mondial, a primit fotbalul românesc o infrastructură mai bună, până la cea de multimilioane de dolari de acum. Si totusi, fotbalul de-atunci era cu MULT mai elevat decât cel de acum. Pentru că în prezent, fotbalul echivalează si cu multe brutalităti (atât pe terenul de joc, cât si în galerii), pe când în trecut, fotbalistii se concentrau la dexteritatea si ritmul jocului.

G.T.G.: Să reluăm depănările amintirilor gazetăresti...
G.R.: Într-o bună zi, Jeni Dumitrescu îmi propune să preiau sectia lui de reportaj box, dar nu înaintea unei perioade de acerbă ucenicie sub ochii lui vigilenti. După ce am trecut cu brio aceasta, Jeni m-a lăsat responsabil pe rubrica boxului si s-a decis să scrie despre concursurile automobilistice, de motociclism, de aviatie s.a. Am scris cu mare pasiune despre evenimentele pugilistice din tară, culminând cu interviul luat în 1939 campionului european polonez la categoria usoară, Alexander Polus. Acesta se afla în tara noastră ca urmare a refugiului polonez din acel an.
G.T.G.: Folosim aceeasi solicitare de-a ne da o privire retrospectivă a boxului românesc, peste timp.
G.R.: Pot să vă spun că astăzi, locuind în SUA si urmărind meciurile de box din toată lumea si din toate categoriile, boxerii români (inclusiv cei clasificati drept "amatori" de odată), ar fi putut aduce multe victorii României, inclusiv cu oponentii internationali contemporani. De exemplu, multi boxeri de "scoala veche" erau de calibru international foarte bun. Un Ilie Petrescu sau Moti Spacov ar fi adus victorii acasă. Un Toma Aurel a si dovedit că are merit de exceptie, trecând frontiera după război si făcând o carieră strălucită atât la Paris, cât si în SUA, pe profesia sa.

G.T.G.: Să continuăm rememorarea memoriilor gazetăresti.
G.R.: În 1941, România a intrat în război de partea Germaniei naziste. Jeni Dumitrescu, care era ofiter cu gradul de căpitan de artilerie, a fost mobilizat. Mi-am continuat atât rubrica de sport, cât si celelalte responsabilităti apărute datorită restristilor războiului. La sfârsitul războiului, Jeni s-a întors, dar Universul a fost suspendat definitiv. Toată redactia s-a împrăstiat pe la alte publicatii, după cum le-a fost norocul. În ceea ce mă priveste, am lucrat cu un coleg pe durata scurtei vieti a publicatiei Viata, după care m-am mutat la Tribuna Poporului. De aici am plecat repede, din motive personale. Am mai lucrat la o publicatie cu existentă efemeră, Victoria, după care am început să lucrez la o agentie de publicitate care se numea Succes. Aceasta se ocupa cu reclamele la ziare a tuturor spectacolelor de teatru si cinema din Bucuresti. Prin intermediul acestei agentii am întâlnit actori faimosi, dintre care l-as mentiona pe marele Constantin Tănase, cu care am lucrat des la reclamele pentru Teatru Cărăbus. Dar la Succes eventual m-am plictisit, căutând de fapt muncă jurnalistică, în loc de muncă promotională.
G.T.G.: După "Succes" deci, pe unde v-au dus pasii reporterului?
G.R.: Am ajuns să lucrez la Adevărul, unde am întâlnit iarăsi o echipă formidabilă de ziaristi: N. Soreanu (comentator politic); Emil Socor (avocat si scriitor); Demostene Botez (poet, avocat si ziarist); Brunea-Fox; Samson (tobă de carte) s.a. Dar, cu venirea comunistilor la putere, si Adevărul a fost suspendat sine die. Refuzând să devin membru de Partid, mi s-au refuzat si servicii în gazetăria Partidului, care a însemnat să spun adio meseriei mele, cât mai trăiam în tară. Mi-am pus în gând că o să plec înspre libertate si 10 ani am tot visat la asta.
G.T.G.: Cum a observat jurnalistul din dumneavoastră impactul asupra presei venind de la dictaturile interbelice, belice si postbelice (comuniste) din România?
G.R.: Perioada premergătoare celui de-al II-lea război mondial, a întâmpinat o mare surpriză, pentru că au început să se perinde prin România guverne extremiste. Acestea au băgat România într-un război, care i-au adus tării prejudicii enorme. Axa Berlin-Roma-Tokyo a însemnat în primul rând enorme pierderi de vieti omenesti în rândul românilor. În plus, multe valori frumoase din societatea noastră s-au pierdut din constiinta neamului până în ziua de azi. Dictatura carlistă a dat tonul, inclusiv la nivel de cenzură a presei, pentru toate dictaturile de mai apoi. După o serie de abuzuri interne si externe, inclusiv cedarea fără ezitare a Nordului Transilvaniei, a Basarabiei/Bucovinei si a Cadrilaterului, Carol al II-lea a plecat dizgratiat, dar într-un exil de lux, pentru restul vietii. Pentru o scurtă perioadă au fost la putere si legionarii lui Horia Sima, care au adus si mai multe ponoase tării, atât ca acte de violentă în România, cât si ca inflentă negativă pe plan international. Dictatura lui Antonescu, a continuat seria de abuzuri contra poporului român si s-a terminat cu venirea în tară a rusilor, datorită schimbării de macaz de la 23 August 1944 a Regelui Mihai. În toate aceste perioade, presa din România a fost mereu manipulată, cenzurată sau pedepsită, într-o formă sau alta, de către dictaturile de la putere. Când era vorba de articole critice, dezvăluiri ale coruptiei guvernantilor sau materiale investigative incomode celor de la putere, repercusiunile veneau prompt si fără ezitări. Dar cel mai fioros s-au comportat comunistii.
G.T.G.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră ca jurnalist, să încercati să faceti gazetărie în comunism, fără să aveti carnetul rosu?
G.R.: Comunismul a pus capac la toate libertătile de exprimare. Pentru mine a fost o foarte mare lovitură ca să trăiesc sub comunistii propulsati la putere de pe tancurile rusesti de ocupatie. Acestia aveau un anumit sistem si infrastructură de a strânge surubul presei libere în timp record si definitiv. Au "suspendat" indefinit publicatii de mari valori precum Universul, Dimineata, Adevărul s.a. Când mă duceam la interviuri pentru vreo-un post de gazetar si mărturiseam lipsa carnetului de partid, mi se spunea invariabil: "Atunci nu mai poti lucra în presă în aceste timpuri noi". Multumită unui sponsor, după 10 ani de asteptări, am reusit să plec în Vest, în sfârsit.
G.T.G.: Să mai stăm în cadrul acestui interviu încă în România anilor trecuti: cum apreciati de exemplu că activitătile artistice ale marelui Constantin Tănase l-ar fi băgat în vizorul comunistilor, care eventual l-au si omorât?
G.R.: Constantin Tănase a fost un mare OM, pe lângă activitatea sa actoricească. Un om de suflet, care a adus pe scena teatrului său atât subiecte, cât si actori de mare valoare. De asemenea, Tănase a adus pe scenă si actori minoritari, cum ar fi Gheorghe Groner. Pe scena teatrului lui Tănase au mai jucat Stroe si Vasilache, Elena Burmanz, Zizy Serban, Nae Roman, Puiu Mironescu s.a. Pe Colea Răutu, cel putin, actor de origine română din Basarabia, l-a scos efectiv din "trenul mortii", tren care răpea basarabeni din România si-i trimitea să moară direct în Siberia, pentru crima de-a se fi refugiat în statul "fascist" român. Profitând de cunostintele sale sociale cu ofiteri americani din "Comisia mixtă americano-rusă" care supravegheau aceste transporturi ale trenurilor mortii, Tănase a obtinut de la americani, în ultimul moment, certificatul de eliberare pentru Răutu si s-a dus cu un ofiter american si cu unul rus pentru a-l scoate pe Răutu din vagon cu putine minute înaintea plecării de pe peron a trenului. Din câte stiu, Colea Răutu trăieste si în prezent, are frumoasa vârstă de 94 de ani si a jucat în nenumărate filme de epocă în România. De asemenea, Răutu este faimos pentru slagărul "Cosarul", pe care multe generatii l-au văzut interpretându-l la Televiziunea Română. Despre Tănase si persiflarea regimurilor la putere, se poate spune că erau una si aceeasi identitate. Deci când comunistii s-au protăpit la putere, pentru Tănase, ei deveniseră noua tintă de ironizat. Ca cineva care a avut sansa să petreacă multe ore cu el (fie si ca să discutăm exclusiv materialele promotionale pentru spectacolele teatrului), am reusit să-l cunosc si pe Constantin Tănase OMUL, care a însemnat mult. Lui Constantin Tănase i se trage moartea de la un catren folosit pe scenă si care nu a convenit rusilor care ocupau România. Rusii au tâlhărit si violat - si la propriu si la figurat - pe multi cetăteni români, iar supravietuitorii au rămas traumatizati mult timp după aceea. Multe persoane au murit datorită bestialitătii atacurilor acestora. Rusii aveau fixatie cu furatul ceasurilor de mână si prefatau orice atac cu urletul: "Davai ceas!" (Dă ceasul!). Catrenul lui Tănase se referea la aceste atacuri mârsave ale rusilor contra românilor si suna cam asa: Rău era cu "der, die, das"/ Da-i mai rău cu "davai ceas"/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai mosie/ Haraso, tovărăsie. După mai multe reprezentatii a fost arestat, amenintat cu moartea si i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase, la următorul spectacol, a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile abundând cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la aparitie, desi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi si-a deschis pardesiul, scotând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu, marele actor era mort. Era anul 1945.
G.T.G.: Deci ati ajuns în Franta. Ce impresii v-au făcut parizienii, mai ales din perspectiva sprijinului lor pentru... comunisti?
G.R.: După ce în sfârsit iesisem după ani de zile de încercări din Cortina de Fier, unde mă zbătusem o decadă cu mari greutăti morale si materiale ca să ajung în Vest, nu mică mi-a fost mirarea să văd în "orasul lumină", orasul despre care visasem să-l văd de mic copil, un palat luxos, pe frontispiciul căruia fâlfâia un steag mare rosu, având secera si ciocanul terorii care mă împinsese să-mi părăsesc tara în care m-am născut. Un semn al clădirii desemna palatul ca fiind sediul Partidului Comunist din Franta. Am simtit atunci o puternică lovitură în inimă, am întors capul către sotia mea de lângă mine si i-am am zis: Cred că am gresit cu francezii. Ăstia o să îi invite pe rusi de bunăvoie la ei în casă. Ne-am îndreptat apoi pasii la ambasada SUA din Paris si eventual, am sosit în America.
G.T.G.: Ati ajuns la New York. Ce părere v-ati format despre românii din marea metropolă?
G.R.: Initial am fost descurajat, pentru că românii din New York erau tare dezbinati. Mă asteptam să găsesc compatrioti care să aprecieze greutătile avute în tară si care fiind aici, vor fi mai buni, mai întelegători, mai uniti. În schimb, impresia mea a fost că, în mare parte, acestia erau la antipozii acestor asteptări ale mele.
G.T.G.: Comparând acea situatie cu actuala comunitate românească new-yorkeză, cum apreciati comunitatea noastră la timpul prezent?
G.R.: Rămânând realistic, există în mare aceleasi genuri de suspiciuni, invidii, de autoizolare fată de comunitate (a compatriotilor care s-au realizat) si desigur, bârfa este la ordinea zilei.
G.T.G.: Abia după opt ani de sedere în Statele Unite, ati reusit să reintrati în jurnalistică. Relatati-ne detaliile, inclusiv cu Pastele din 27 aprilie 1973.
G.R.: Ziua în care l-am reîntâlnit pe vechiul meu prieten si coleg, Marius Ligi, a fost o mare sărbătoare. Ne-am reîntâlnit la New York în 1969. Maiestatea Sa Regele Mihai venea la New York pentru a se întâlni cu membrii exiliului român new-yorkez. Comitetul National Român, condus de către Constantin Visoianu, politician cu traditie si credibilitate internatională, era port-drapelul acestora. Atunci am discutat în principiu aparitia unei publicatii în limba română, pentru românii din SUA. În 1973, în noaptea de Pasti, când sute de credinciosi terminau participarea la sfânta liturghie de la biserica "Sfântul Dumitru" din Manhattan, m-am prezentat cu cele 1.000 de exemplare ale Micro-Magazinului spre vânzare, care s-au epuizat rapid. Când m-am reîntors la apartamentul din Brooklyn a lui Marius Ligi fără nici un ziar si cu contravaloarea lor, nu i-a venit să creadă, dar a si spus: Acum pot să pornesc cu toată încrederea la scoaterea numerelor următoare.
G.T.G.: Domnul Ligi v-a mărturisit motto-ul neoficial al Micro-Magazinului, un citat de-al lui Nae Ionescu, care spusese: "Un ziarist adevărat trebuie să scrie pe întelesul tuturor". În cei peste 25 de ani în care ati condus rubrica Micro-Magazinului, "Oameni, Fapte, Stiri", ati scris desigur pe întelesul si interesele tuturor. Ati întâlnit si personalităti fascinante. Mentionati câteva întâlniri memorabile.
G.R.: Întâlnirea mea cu Maiestatea Sa Regele Mihai a fost o mare bucurie sufletească si profesională. Întâlnirea mea cu presedintele Emil Constantinescu n-a fost de bun augur, pentru că nu mi-am închipuit că o să primesc răspunsuri în doi peri. De exemplu, când l-am întrebat de ce guvernul României nu ia exemplu de la alte tări fost comuniste, care au retrocedat proprietătile furate de la oameni în timpul asa-ziselor "nationalizări", dumnealui mi-a răspuns: "Dacă s-ar fi adresat un imigrant dintr-o altă tară est-europeană presedintelui tării de bastină, acesta ar fi sustinut din solidaritate că totu-i bine". Deci presedintele mă învăta să mint.
G.T.G.: Relatati-ne experienta dumneavoastră cu domnul Ticu Dumitrescu, promotor al legii cu acelasi nume, a deconspirării dosarelor secrete ale Securitătii fată de oamenii persecutati de politia comunistă.
G.R.: Pe Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România, l-am cunoscut la New York si am fost plăcut impresionat de lupta pe care o duce împotriva rămăsitelor de securisti din România. Mi-a spus că este o luptă grea, datorită faptului că aceste elemente sunt foarte puternice si că, prin urmare, lupta pentru adevăr poate să fie si lupta cu morile de vânt. Dar, sunt si rezultate.
G.T.G.: Despre domnul Justin Liuba, ce ne puteti spune?
G.R.: Domnul Justin Liuba a fost Directorul postului "Europa Liberă" la New York. Actualmente este presedintele Fundatiei "Iuliu Maniu". Domnul Liuba a colaborat de-a lungul anilor cu Micro-Magazinul si este foarte activ în activitătile educationale românesti si despre România, pentru publicul american.
G.T.G.: Cine este domnul Viorel Chirilă si care a fost experienta dumneavoastră cu dumnealui?
G.R.: Despre domnul Viorel Chirilă, de asemenea, sunt convins că este un mare patriot, că este un adevărat luptător pentru libertate, că este unul din putinii luptători care, aici la New York, mai duce o activitate acerbă contra ipocriziei neo-comuniste de la guvernele trecute si prezente ale Bucurestiului. În prezent, domnul Chirilă este presedintele Centrului Cultural Român din New York, fondat în 1982.
G.T.G.: Cine a fost doamna Ema Bratu?
G.R.: Din păcate, doamna Ema Bratu a murit demult. A fost una din multele femei românce care a îndurat ani de zile de temnită politică comunistă. A fost o luptătoare care a ajutat pe partizanii anti-comunisti din muntii Carpati, a fost foarte apreciată atât de către Iuliu Maniu, cât si de către Corneliu Coposu. Pot să spun că a fost o zi grea pentru românii din New York când au pierdut o asa demnă reprezentantă din mijlocul lor.
G.T.G.: Care este dinamica dumneavoastră cu fetele preotesti din comunitate?
G.R.: Vreau să mentionez pe părintele Victor Runcan, cu care mentionati înaintea interviului că ati împărtit pâinea lagărului de refugiati din Latina (Roma), parohul bisericii "Sfintii Trei Ierarhi" din zona noastră. De asemenea, o să-l mentionez pe preotul Traian Petrescu, parohul bisericii "Sfântul Dumitru" din Manhattan. Îl mentionez si pe preotul si profesorul universitar Teodor Damian, parohul bisericii "Sfintii Apostoli Petru si Pavel" din Queens si director al Institutului de Teologie Ortodoxă. De asemenea, preotul Grigore Dumitrescu, parohul bisericii "Pogorârea Sfântului Duh" trebuie mentionat. Cu toti acestia si cu multi alti preoti de pe tot cuprinsul Americii, am avut bucuria de-a colabora si de-a le prezenta activitătile bisericesti si culturale, pentru ca cititorii "Micro-Magazinului" să fie informati asupra vietii spirituale si culturale românesti atât din zona lor, cât si din restul Americii.
G.T.G.: Spuneti-ne despre experienta dumneavoastră cu Florin Piersic.
G.R.: Pe Florin Piersic l-am cunoscut când a dat un spectacol cu ocazia unui Revelion din anii ’90. După părerea mea, Florin Piersic este cel mai remarcabil actor de dramă si comedie de pe scena teatrului românesc actual. Este dotat cu o inteligentă rară, cu o mimică extraordinară, cu o spontaneitate de improvizare, inclusiv la nivel de umor genial, ceea ce ridică invariabil sala de spectacol în picioare si pentru care este aplaudat de un public care-l adoră, minute în sir.
G.T.G.: Cum l-ati descrie pe Benone Sinulescu?
G.R.: Pe Benone Sinulescu l-am ascultat de câteva ori la diferite spectacole pe care le-a sustinut la New York. Benone Sinulescu este o mare personalitate a muzicii populare românesti.
G.T.G.: Ati întâlnit si cazuri mai putin lăudabile?
G.R.: Fără să dau nume concrete, sugerez că un artist adevărat trebuie să fie modest si să lase ca altii să-i dea valoare si să-l aprecieze. Trebuie ca artistul să aibă multă stăpânire de sine, pe lângă talent. În schimb, mi s-a dat să întâlnesc prea des în acest mediu mediocritate, vulgaritate si superficialitate. Desigur că mă concentrez să dau atentie la artistii merituosi, însă este greu de evitat avalansa de "artisti" de duzină, care invadează acum piata muzicală românească.
G.T.G.: După decesul lui Marius Ligi, "Micro-Magazinul" a revenit fiicei acestuia, Luminita Ligi. Câteva impresii asupra dumneaei.
G.R.: Am numai cuvinte de laudă asupra Luminitei. Pierderea tatălui a afectat-o ca o lovitură de cutit, însă a si ambitionat-o. Fără ca să fie ziaristă de profesie, când a preluat conducerea "Micro-Magazinului", a făcut-o cu dedicatie si succes. I-a îmbunătătit colaborarea cu corespondenti de calitate, care ani de zile au continuat să îsi aducă aportul, atât la "Micro-Magazin", cât si la "Meridianul Românesc". Din punct de vedere comercial, a creat o retea invidiabilă de sponsori, care să finanteze fidel publicatia, contra reclamelor tipărite. Decesul ei prematur a fost o pierdere mare si pentru "Micro-Magazin" si pentru cititorii publicatiei.

G.T.G.: Cum au continuat directorul Dr. Marius Badea si redactorul-sef Gavril Kovacs traditia "Micro-Magazinului" în noua formă a publicatiei, intitulată "Meridianul Românesc"?
G.R.: Odată cu decesul Luminitei Ligi, care n-a avut urmasi, se părea că publicatia a rămas orfană. Dar, un român de omenie, Dr. Marius Badea din California, care a cunoscut activitatea "Micro-Magazinului", a sărit în ajutorul publicatiei. A pus fondurile necesare preluării publicatiei, care a apărut de-atunci sub titlul de "Meridianul Românesc". Dr. Badea a păstrat atât numele celor doi fondatori ai "Mocro-Magazinului", familia Ligi, cât si titulatura originală de "Micro-Magazin", în cadrul publicatiei. Pentru aceasta, atât eu cât si multi colaboratori si cititori vechi ai publicatiei, ne manifestăm recunostinta fată de Dr. Badea. Doresc de asemenea, să transmit complimentele mele redactorului-sef, domnul Gavril Kovacs, cel care zi de zi depune eforturi mari, împreună cu tot colegiul redactional, pentru ca publicatia să continue să apară prompt, în conditii redactionale deosebite si calitativ excelentă.

G.T.G.: Se spune că, câteodată vezi mai bine pădurea de deasupra ei, decât înconjurat de copacii ei. Cum vedeti România de azi de la distanta transoceanică unde vă găsiti?
G.R.: După multe tergiversări, pot să spun că România este de acum în universul european. Dar asta înseamnă si că trebuie să continue cu eforturile de a se stabiliza permanent în contextul universal si implicit european, pentru a-si mentine credibilitatea si eficienta de functionare. Să tinem minte că pentru fiecare prieten pe care-l are România, are si dusmani si că orice feudă politică sau de altfel, care are loc pe scena românească, este propulsată de către acestia din urmă si perpetuată pe plan international ca "model" stereotip de români "răi". Desigur că sunt si câteva generatii de neo-comunisti, care au furat ca în codru si si-au creat monopolii care sunt amenintate de către schimbările legale care se încearcă de către noua conducere. Acesti nababi pun bete în roate României si "oferă" nu numai românilor, ci întregului mapamond, un circ politic, care pune la îndoială că în România se va schimba vreodată ceva. Este absolut necesar ca oamenii (inclusiv alegătorii) să se trezească si să pună umăr de la umăr pentru purificarea României de către cei care actionează contra intereselor ei.

G.T.G.: Ce satisfactii aveti din această meserie?
G.R.: Multe, foarte multe, dar cel mai mult corespondenta de la cititori. Am maldăre de scrisori de apreciere si multumire pentru articolele scrise, interviurile preparate, actiunile luate ca să îi ajut pe cititori, acolo unde am putut. Factorul uman este cea mai mare satisfactie care o am de la meseria de jurnalist.

G.T.G.: Ce planuri de viitor aveti?
G.R.: Cu privire la planurile de viitor, o să încerc să-mi continui activitatea scriitoricească, pentru a aduce la lumina tiparului adunate într-un volum, selectiuni din activitatea mea de-a lungul anilor, intitulat: O viată de om în slujba condeiului. Desigur că proiectul de mai sus nutreste speranta că numai sponsorul meu, bunul Dumnezeu, o să mă poată ajuta ca să realizez acest proiect.

G.T.G.: Domnule Rosianu, multe multumiri pentru timpul acordat si La Multi Ani!
G.R.: Vă multumesc si eu.







Gabriel Teodor Gherasim / New York    6/17/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian