Iulia Olaru : Din buzunarele crinolinei
Într-un interviu acordat de poeta Iulia Olaru afirma: “trag ca un ocnas la galeră” pentru că: “Orice femeie trebuie să-si rezolve complexele si angoasele până la vârsta de 35 de ani// asa mi-am scris cărtile”(revista literară “Citadela”), si întradevăr cele afirmate pot sta mărturie prin cele trei cărti apărute pe parcursul celor trei ani: “Dar din dar”, (debut) editura “Solstitiu”, Satu Mare, 2004, “Pe timp de tristete” , editura “Scriptoriom”, Baia Mare, 2005 si “Din buzunarele crinolinei”, editat de aceiasi editură băimăreană, 2006. După aparitia celor două op-uri am fost curios să văd ce mai poate scoate poeta “din buzunarele” sale “în fata unei lumi agresive, prea putin atentă la fragilitatea si frumusetea care dau sens lumii.” (din prefata cărtii semnată de poetul Ion Burnar).
Si iată că autoarea ne-a convins că se mai poate. Volumul în cauză: “Din buzunarele criolinei”, structurat pe trei cicluri: “Orasul meu”, “Câtiva contemporani” si “Flori de ceai” vine în aceiasi manieră ca formă tehnică, înclinată spre specificul poeziei nipone, acumulând în scurte clisee, stări din cele mai diverse, urmând ca Cititorul să descopere la developare imagini încărcate din ambundentă cu vii emotii dintr-o lumea reală a unui “oras” bulversat de compelexitatea problemelor, care au devenit teme punctate distinct în cele trei cicluri ce alcătuiesc cartea pusă-n discutie.
Prin Iulia Olaru, lirica feminină din aceste tinuturi sătmărene revine în centru atentiei, iubitorilor de poezie, asumându-si riscul de a-si prezenta într-o manieră postmodernistă, actul poetic, dovedind că stăpâneste întregul arsenal creativ, căruia uneori îi adaugă expresii de limbaj împrumutate din alte culturi: “on fashion”, “kimonou”, “fuji-san”, etc.
Primul ciclu al cărtii ne prezintă “orasul” în 31 de ipostaze marcate de adânci contraste prin care autoarea se plimbă “preventiv” tulburată fiind de limitele unei existente dramatice: “să avem mereu/ în cămară/ colaci si lumânări/ preoti de gardă/ lenjerie curată/ să ne autopsiem/ de trei ori pe zi” (Orasul preventiv)
Cultivarea acestei forme de poezie, face parte dintr-o strategie lirică pe care autoarea si-a însusit-o într-un mod cu totul original încă de la debutul său editorial, purtând în paralel o puternică influientă spre esentializare, preocupată fiind de atingerea poeziei pure. Mi-e greu să scot la iveală truda autoarei, dar si să apreciezi prin câte variante au trecut poemele supuse dezbaterii până la forma tipărită-n carte. E cert că stăpânind tehnica ermetismului le foloseste cu succes, în cratia sa creeind o stare ce se zbate între absurd si abscons, cu o usoară încărcătură ironică: “rezemat de catedrală/ omul fără picioare/ admiră tălpile celor ce trec/ pantofii/ visează tipuri de degete/ unghii bătături/ din banii primiti/ pe-ascuns îsi cumpără sosete” (Orasul iluziilor) alteori cu implicare în atmosferă cotidiană: “s-a dat startul:/ femeile aleargă/ tinându-si sânii/ în palme/ monstrul/ cu solzi de tiglă/ ascuns în cal de lemn/ trage vitrina/ cu rochii atât de frumoase!” (Orasul on fashion) sau a unui mediu bântuit de obsesii: “zilnic efectuiez/ rotatii complecte/ la indicatiile telepatice/ ale înteleptilor orasului” (Orasul confortului)
Cele câteva poeme ce alcătuiesc a doua parte a cărtii tratează teme ale celor “câtiva contemporani” folosând acelas registru expresiv autoarea creonează prin cuvinte putine; imagini ale unei lumii macabre: “bărbi groase/ cu ulei se scurg din / cosciuge ghebosate/ din-dang-din-dang/ în felinare se aprind/ repetitiv” (Din-dang) sau alte orizonturi: “măcelarul linge/ o sută de mii de ochi/ (chipuri lase)/ câini siberieni/ târăsc valize” (Ochi albastri), ori sensibilitatea romantică dintr-o societate marcată de infidelitate: “omega melancolic/ amantul descuamat/ îsi împachetează aripile/ în maieu” (Intramural)
Ultima parte a cărtii, confirmă: “genul ultrascurt de abordare a realitătii” (Ion Burnar) la care autoarea s-a angajat să-l treacă prin furcile caudine ale modernitătii, desi, cuprinsă uneori de starea melancolică: “am privit/ cândva cu tine/ iarna pe prag/ să-mi fac din ea/ chip de mătasă” (Gheisa) reuseste să-si epună sentimentul tristetii: “se apleacă/ delicat/ peste obrazul meu/ recunosc/ ochii de lună” (Tristă copilărie) sau cel al neîmplinirilor: “gesturi simple/ îi simt înlăuntrul meu/ la capăt/ cutiile de tablă” (Culegătorii de ceai). Aceasta ultimă parte a cărtii este marcată si de o profundă confesiune ce are loc la o “cească de ceai/ gingasă/ buchetului de viorele/ împreună asteptăm” (Mireasă mică)
Limbajul în care Iulia Olaru îsi încifrează majoritatea poemelor nu pare a fi unul sofisticat, cuvintele desi simple poartă o încărcătură emotională puternică, ascunzând o multitudine de taine. Discursul liric dovedeste că autoarea stăpâneste autoritar întregul instrumentar pentru disectia cuvântelor. Lipsa punctuatiei nu scade din valoare, ci dincontră, amplifică sensurile zbuciumului sufletesc: “ies pe stradă/ să mă văd trecând/ plec, orasule, plec/ mi-am luat doar cerul de păsări” (Orasul renegat) “... si amintirea oamenilor deosebiti pe care i-am cunoscut” sunt cuvintele autoarei scrise pe pagina de gardă a volumului, inaintea plecării sale... “îsi sterge lacrimile/ cu.../ câteva versuri/(a se citi, cărti) poeta”, Iulia Olaru, este o certitudine a scrisului românesc si ... canadian. O asteptăm cu noi aparitii editoriale.
|
Aurel Pop 5/23/2007 |
Contact: |
|
|
