Adrian Erbiceanu - Divina tragedie
Adrian Erbiceanu a debutat editorial cu Confesiuni pentru două generatii, în 2003.
Poetul trăieste în Canada, de unde priveste realitătiile politice si economice românesti cu o anumită detasare, spatiul preluând aici o functie ce de regulă revine timpului.
Cea de a doua carte de versuri semnată de Adrian Erbiceanu - Divina tragedie (Editura Tribuna, Sibiu, 2004) - se vrea o replică la Divina comedie a lui Dante, via Stantele lui George Topârceanu.
Cartea e dedicată poporului român si se deschide cu o Scrisoare către cititor, scrisoare din care aflăm că, departe de tara de obârsie, poetul se angajează să-si fructifice literar experienta trecerii “prin ani de pâclă - orânduiti cetos/ ca viforul ce bate si te pătrunde-n os”. Trecutul nu-i dă pace si, în acest caz, eliberarea prin scris se impune imperativ, ca o debarasare de prinosul de imagini cosmăresti
care-l apasă si-l învăluie mistuitor.
În tenebrele dintr-un spatiu ezoteric, malefic prin aceea că acolo ajung doar cei trimisi de Iele, poetul, si el o umbră, caută să iasă la lumină. Întâlneste umbra lui Topârceanu, care-l sfătuieste să nu se avânte spre creste si să nu-si asume visul ce
l-ar costa viata. Poetul pleacă în căutarea luminii. Paradisul semnifică aici minciuna comunistă din care se eliberează însă la vreme: “Puterea drămuind-o să-mi ajungă./
Ce bine c-am scăpat de utopie/ Că, până sus, mai este cale lungă!...”
Poetul incarnează insurgentul, revoltatul mesianic menit să spulbere mitul fals al fericirii perpetue pe care o promit ideologii rosii. Autorul înfierează practicile curente ale acestui tip de societate: delatiunea, racolarea de turnători, santajul, crima politică odioasă, inocularea fricii în sufletele celor multi sau nealiniati, anihilarea individului care gândeste pe cont propriu. Comunismul e ideologia care anesteziază judecata omului si îi atrofiază ratiunea. Societatea comunistă e bazată pe minciună, pe vorbe goale, conceptul de egalitate e unul de fatadă. Omul e sub vremi. Puterea nu acceptă crâcnirea.
La capătul calvarului protagonistului se află templul credintei. Eul narator caută îndârjit armura care să-l invulnerabilizeze în lupta cu întunericul rosu. Sentimentul de prăbusire, de nimicnicie, îl invadează nu o dată si mereu i se aminteste că drum de întoarcere nu mai există: “O voce-atunci căzu de sus: Străine,/ Oricine-ai fi, la poartă de se bate,/ Intrarea este pentru orisicine,// Iesirea numai...pentru cine poate!”.
Poetul radiografiază nefasta instalare la noi a comunismului dogmatic, a “angajării” fortate a românilor pe calea trasată de Stalin. Cei cu coloana vertebrală verticală au fost aruncati în infernul rosu si aneantizati fără milă. Iesirea din marasmul ideologic e apanajul celor temerari. Poetului i se revelează oracular steaua sa pentagonală si el îsi asumă acest drum initiatic ireversibil. Limpezirea se produce greu si tribulatiile sunt dramatice. Capcanele se ivesc la tot pasul si tentatiile spre extreme îi zdruncină intuitia si-o fac ezitantă. Destinul transfugului nu-i de loc unul roz; conditia dezmostenitului care a pierdut tot, în afară de accentul limbii materne, e una tragică prin excelentă. Vocile lăuntrice îl mistuie în focul lor halucinant si-i întretin o perpetuă si sfâsietoare stare de derută ce-l determină să se compare cu un Dante perceput astfel ca existentialist avant la lettre. Optiunea, o dată îmbrătisată, nu exclude remuscările si nu potoleste frământarea lăuntrică si setea de certitudini morale.
Terminarea “iepocii de aur” nu coincide câtusi de putin cu sfârsitul calvarului pentru milioanele de români care au tinut cu orice pret să-si păstreze demnitatea negârbovită. Asa-zisa tranzitie e sub multe aspecte tributară celei dintâi, de fapt e prelungirea, si-n multe privinte desăvârsirea acesteia, asa că ea-si găseste aceeasi nemiloasă radiografiere în Divina tragedie. Libertatea e aici înăbusită prin modalităti cu mult mai rafinate si mai cinice. Organele de represiune si-au schimbat doar măstile. Politia politică e departe de a-si fi pierdut obiectul muncii si ea nu se dă în lături de la nimic în campania debarasării de cei ce stau în cale fanaticilor înfometati de putere. Cei care
l-au redus fizic la tăcere pe tiran n-au făcut-o în alte scopuri decât spre a-i continua, parcă si mai îndârjit, opera urcării pe culmili de aur ale comunismului nemuritor, dar la fel de intangibil ca si fata Morgana. Cu toate acestea, istoria, Din care Dumnezeu n-a fost încă alungat cu totul pare să surâdă celor ce, sub o formă sau alta, au îmbrătisat revolta împotriva statului totalitarist si a celei mai inumane dictaturi, si să dea un sens pozitiv jertfelor cu care poporul si-a păstrat esenta fiintei sale nationale.
Integrarea lui Adrian Erbiceanu în peisajul literar actual e una benefică pentru literatura română de atitudine civică.
|
Ion Rosioru 5/15/2007 |
Contact: |
|
|
