Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Interviu cu Roxana Eminescu, descendenta marelui poet Mihai Eminescu:



„Goana după bani, dispretul pentru valorile intelectuale, care este pâinea noastră europeană cea de toate zilele, o trăiesc cu sigurantă mai usor printre străini decât printre ai mei.”

Ce s-ar mai putea scrie despre genialitatea lui Eminescu? S-au scris pagini întregi de către marii exegeti ai timpurilor si încă se mai scriu si astăzi. În ignoranta si tumultul căutării timpului pierdut, deseori, pierdem din vedere prezentul. Ce înseamnă să trăiesti în umbra genialitătii, ne spune Roxana Eminescu, stră-stră-nepoata marelui poet. Mărturia ei este pasionantă, alternând ritmurile, registrele. Când vesel, când dramatic, când ironic. Fiica Iolandei Eminescu, juristă, specialistă în proprietate intelectuală si a lui Stefan Stătescu, medic oftalmolog si poet, stră-stră-nepoata de unchi a marelui poet national Mihai Eminescu, Roxana Eminescu se prezintă un literat de elită. În 1981, din motive politice, ia calea exilului, stabilindu-se în Franta. Devine cetătean francez. În afara carierei pedagogice de la Universitatea din Brest, studiază si cercetează la CREPAL, centrul de cercetare al lusofoniei de la Sorbonne, Paris, literaturile si civilizatiile de limbă portugheză. Se specializează în ariile romanului contemporan, teoria literară a formelor scurte, literatura în sine, dar si în genurile epistolar, jurnal intim si memorii. A participat la crearea primei catedre de portugheză de la Universitatea din Bucuresti, după '44 si a predat limba română la Catedra de Limba Română din Lisabona.


După absolvirea Universitătii din Bucuresti, ati sustinut o teză de doctorat despre Fernando Pessoa, avându-l ca director stiitific pe Iorgu Iordan. De unde această apetentă pentru literatura portugheză?

Schimbările din viată sunt adesea fructul unei întâlniri cu Celălalt. Era pe vremea dictaturii salazariste în Portugalia. Câtiva comunisti refugiati politici s-au instalat în România. Una dintre fetele astea a fost colega mea la Facultatea de Litere. Mi-a citit si tradus poeme de Fernando Pessoa. Am înteles imediat că era imperativ să-l pot citi în limba lui. Fata asta mi-a dat primele lectii... După Revolutia Garoafelor, ea a fost ani de zile directoarea Institutului de Lingvistică de la Lisabona, colaboratoarea si pe urmă urmasa lui Lindley Cintra. Sotul ei, arheolog de renume (si el a facut studiile la Bucuresti) este acum directorul Patrimoniului national portughez. Întâlniri de felul ăsta ne structurează viata, „Eu am trăit ce nu vor mai cunoaste/Aceia ce în urma mea s-or naste”... Cred că e de Mihai Beniuc.

Ce a însemnat pentru d-voastră colaborarea cu acest mare lingvist, Iorgu Iordan?

Totul! Dar nu e vorba de colaborare. Mi-a fost mentor, maestru, am fost o discipolă modestă. Înainte să plec din tară, am făcut un lung interviu cu el, pe care l-am găsit recent printre hârtiile îngălbenite. Un om de o integritate rară si de o rigoare stiintifică dincolo de orice îndoială. Despre deschiderea lui se vorbeste mai putin. Ori, el a fost singurul care a avut curajul să mă lase si să mă ajute să fac o teză de literatură portugheză, atunci când portugheza nu exista în universitatea românească si când mai nimeni nu auzise de Fernando Pessoa. Am păstrat ciorna raportului stiintific despre lucrarea mea pe care mi l-a dat să-l bat la masină. Era un ecologist de prima oră: scria mărunt, pe dosul foilor deja folosite... Era cetătean al lumii, luptător antifascist înaintea multor altora care s-au dat pe urmă mari. A format, de-a lungul lungii sale vieti, zeci si zeci de intelectuali români de marcă. Si era un permanent îndrăgostit...

Am constat că prezenta d-voastră în România, atât din punct de vedere al publicatiilor, cât si al activitătii stiintifice este, într-o anumită măsură, mai slabă decât în Occident. Spre exemplu, am avut plăcerea să văd deseori publicatiile d-voastră în librăriile din Lisabona. În schimb, în România, sunt destul de dificil de găsit. Care este motivul pentru care se întâmplă acest lucru?

Mi se pare că este exact pe dos. Când am plecat din România, la 33 de ani, aveam deja o carieră. Acolo s-a oprit. Făcusem o teză (care era sub tipar si nu s-a publicat fiindcă am cerut azilul politic) publicasem deja o carte, câteva cărti traduse la activ si zeci de articole (unele cu pseudonim).
Dacă vreti să mă faceti să spun că era rău în România din punct de vedere cultural, n-o să reusiti. Învătământul era mai mult decât excelent. Asta am constatat-o aici, în Occident, prin comparatie. În mediul universitar occidental, nimeni nu ignoră că generatia mea era de zece ori mai bine pregatită decât la ei. În România de atunci, cărtile, filmele, teatrele erau ieftine, iar cărtile „interzise” circulau perfect pe sub mână si ne dădeau o poftă nebună de cultură. Recunosc că cercetarea era dificilă. Trebuia să fii mare acrobat ca să faci o cercetare adevărată. În general, ni se spunea de la bun început ce trebuie să găsim la sfârsit. Ce cercetare e asta? Dar am fost numerosi să stim să scriem printre linii. Cartea mea despre literatura portugheză e o astfel de scriitură, în care bat calul ca să priceapă iapa. E mai mult vorba în ea de România decât de Portugalia. Dar azi, cine mai are nevoie să citească între linii? O mai fi stiind cineva?

În Portugalia, am fost, într-adevăr, recunoscută si luată în seamă imediat. În Franta s-au încurcat itele si s-a spart borcanul cu castraveti. Am tras din greu, vreo zece ani, până să reintru la universitate. Nici până azi nu sunt considerată asa cum ar trebui, cu toate că am mai facut o teză în franceză la Sorbona. Posibilitătile de publicare sunt egale cu zero în domeniul umanisticii si nici un articol literar nu e plătit, nici chiar de formă. Cercetătorii îsi finantează din leafă călătoriile de studiu, participările la congrese. Am trei manuscrise în sertar. Poate opere postume...


Locuiti în Franta acum. Cum vă percep francezii, ca om de stiintă, român, descendent al marelui poet? Există o proiectie a numelui în desfăsurarea carierei d-voastră?

Aproape că am răspuns deja la întrebare. Nu, nu e bine în Franta. Francezii sunt sovini, au fost întotdeauna. Te întelegi bine cu ei cât timp stai la locul tău, adică te comporti ca o fiintă de regn inferior. Dar să nu care cumva să le dai sentimentul că te simti egală cu ei, că îi tratezi de la egal la egal.
Cât despre nume, de-a lungul sfertului de secol trăit în Franta, nu stiu dacă am întâlnit mai mult de trei persoane care să fi auzit de Eminescu. Numai că asta este exact ce doream. Să nu mai fiu nepoata cuiva. Din punctul ăsta de vedere, mă simt bine. În România eram suspectată că datorez totul numelui. E adevărat că m-a protejat de câteva ori de persecutiile politice. Mi-ar părea bine să-mi servească încă o dată, ca să obtin mai repede accesul la dosarul de Securitate.

Stiu că din motive politice ati părăsit România în anul 1981. Care este cauza exilului d-voastră, asta în cazul în care există posibilitatea divulgării acestui lucru?

N-as fi vrut să plec. Meseria mea era limba. Nimic nu înlocuieste graiul de bastină. Am fugit pentru că, de-a lungul anilor, am fost solicitată prea des ca să fiu spioană pe lângă ambasada Portugaliei la Bucuresti. Am rezistat cât am putut. Nu am pus piciorul acolo niciodată. Asta se poate verifica. În ultimele sase luni dinaintea plecării în Portugalia, am fost hărtuită si urmărită pe fată, nu pe ascuns, de securistul Petru Manole (cine stie care îi era numele adevărat). Suna la usă, era în tramvaiul pe care-l luam, la teatrul la care mă duceam. Urma să plec cu o bursă dată de Portugalia. Ce vroia, zicea el, era să mă duc acolo ca să reprezint tara cât mai onorabil în mediile intelectuale. Atât. Cine-l credea? Îmi explica cum că el ar face parte din cei buni, din securistii care vor să-i termine pe cei răi, în frunte cu Ceausescu. Si că ei, cei buni, vor să plaseze în străinătate oameni de încredere. Până la urmă i-am zis da si am plecat. Sper că se poate dovedi că n-am facut nimic altceva la Lisabona decât să-mi văd de viată si să zic exact ce cred despre tot, cum am făcut mereu si cum mai fac si azi, cu toate riscurile.. Dar cine stie ce voi găsi în dosar. În orice caz, la sfârsitul bursei, când am decis să cer azilul politic, m-am dus în Franta în primul rând din pricina asta: aici erau destui români mai bine plasati ca mine, ca eu să pot să fiu lăsată în pace. Pentru Portugalia eram interesantă, pentru Franta, nu. Si am fost lăsată. După o primă încercare. ( Anecdotic: Primesc într-o zi un telefon de la o prietenă frantuzoaică, farmacistă. „-Roxana, e la mine un prieten de-al tău din România, medic. Nu stie adresa ta.” M-am dus la ea. L-am văzut pe asa-zisul prieten. Nu numai că mi-era total necunoscut, dar se vedea de departe ce meserie făcea. M-am întors spre prietena mea si i-am spus: „Un medic român seamănă cu un medic francez si un politist român cu un politist francez.” Si m-am întors de unde venisem. Nimeni nu a mai încercat vreodată să mă piseze.) Iar la Oficiul francez pentru refugiati a fost de ajuns să spun numele Petru Manole ca să obtin azilul. Era limpede că nu eram prima care îl pronuntam în astfel de context. Asta-i povestea, pe scurt.

Aveti un fiu, Ion Teodor Eminescu-Iacobescu, considerat a fi descendetul marelui poet national Mihai Eminescu. De ce nu este acesta cunoscut românilor? A vizitat vreodată România?

De ce „considerat a fi”? Este. Chiar dacă n-are nici el, cum n-am nici eu, vreun merit în afacerea asta, fiindcă a te naste într-o familie sau alta nu este o alegere personală, nici un concurs pe merit, ci un concurs de împrejurări. Ba poate că el are ceva mai mult merit decât mine, căci, de mic copil, era foarte mândru de numele lui de familie (bunicii îl facuseră să i se suie la cap) si e si un poet bunicel. De limbă franceză. Românii care vor să afle despre noi, o pot face usor. Au fost cateva articole de ziar, iar pe internet se găseste totul. E drept că articolele zic si multe prostii. De exemplu că nu stie româneste si că nu cunoaste România. Bineînteles că a vizitat România, chiar de foarte multe ori, în comparatie cu mine, care nu m-am dus decât silită de împrejurări. Îi place mult, mai are acolo o bunică din partea tatălui pe care o adoră si doi verisori de-al treilea, care se află pe aceeasi ramură a arborelui genealogic ca si el în descendenta eminesciană. Fiul meu Ion merge pe 24 de ani, si-a terminat studiile de drept, s-a specializat în drept editorial si urmează să facă un ultim an de manageriat cultural. Si el e legat de Portugalia, pentru că acolo s-a născut.

Cât timp ati petrecut în Portugalia? Care a fost perceptia d-voastră despre portughezi, despre cultura lor si cum v-ati integrat?

Ultima mea sedere mai lungă a fost de aproape patru ani. Perceptia mea despre portughezi se află în scrierile mele. Nu vreau să o rezum. De ani de zile mă preocupă relatiile istorice cu Spania, mai ales oglindite în mitologia natională, problemele identitare pe care continuă să le aibă „tara cea mai îndepărtată din Europa”, rana narcisică, etc. E doar una din temele mele de cercetare, cu rădăcini în trecutul meu românesc. De data asta nu mai este vorba de a bate calul ca să priceapă iapa, ci de un efort de a pricepe cum functionează iapa disecând calul. Ba chiar sora iepei. În clar, ariile laterale ale latinitătii care sunt România si Portugalia au multe în comun. Printre aceste lucruri, relatia cu pestele mare care-l înghite pe cel mic, imperiul vecin. Citeste: Rusia. Vreau să spun că, în pofida aparentelor, nu sunt o intelectuală franceză, chiar dacă Franta m-a învătat multe despre scris si gândit. Am fost si sunt o europeană convinsă, chiar dacă Europa de azi mă nemultumeste profund. Baza gândirii mele (care se formează numai în anii tineretii) este românească. Cu cât pătrund mai mult în culturile occidentale, cu atât văd mai bine partea asta din mine. Ma revendic călinesciană (nu e decât un exemplu). Cu tot spiritul critic, foarte necrutător pentru multe aspecte ale civilizatiei din care mă trag.

Cât de prezentă era România în mentalul colectiv al portughezilor de atunci? Ce schimbări considerati că ati adus? Am observat, de asemenea că ati fost deseori mentionată în mass-media de acolo.

În anii 80, când am trăit eu acolo, România era ultima preocupare a portughezilor, si era normal să fie asa. Suferiseră o transformare radicală a societătii lor, începeau să se antreneze la democratie. România nu era o tară democratică.
N-am adus nici o schimbare. Glumiti? Exista o traditie, existaseră Iorga, Eliade, Blaga si Buescu. Eu sunt nimic pe lângă ei.

Cărticica despre romanul portughez contemporan publicată acolo si atunci a avut un ecou total surprinzător pentru mine. Probabil pentru că era o privire exterioară, inconstient de liberă, care nu tinea cont de clivajele politice. Autori de dreapta si autori de stânga, contemporani si angajati, erau discutati la egalitate, fără complexe, si foarte „politically incorrect”.
Astăzi românii au presă bună (afară de hoti, bineînteles), mai bună decât în Spania sau în Franta. Sunt muncitori, învată repede si bine limba, sunt asi în informatică, spun prietenii mei din Portugalia. Mie mi-a fost foarte bine acolo, mai bine ca oriunde si sigur mai bine decât în tara mea. Poate mă voi întoarce, la pensie.

Considerati că o reîntoarcere în România ar fi benefică pentru d-voastră, mă refer aici la faptul, că asa cum marii scriitori exilati au fost asimilati de tara exilului, cu d-voastră s-ar putea întâmpla la fel? Consider acest lucru o pierdere pentru cultura română.

Iar am răspuns prea devreme! Toate cărtile si toate experientele celor din jurul meu (nu numai români) îmi spun că nu e cale de întoarcere. Nu mă simt deloc la mine acasă în Franta, dar încă si mai putin în România. Mi-e foarte străină lumea de acolo. Si nu mi-e dor decât de ce nu mai este. Sunt o ateie adevarată, probabil din nastere. Mă plictiseste si dezgustă bigotismul marii majorităti (dar mai am încă câtiva prieteni normali!). Sunt o femeie profund de stânga. Ceausismul nu m-a făcut nici conservatoare, nici nationalistă, nici anticomunistă. Goana după bani, dispretul pentru valorile intelectuale, care este pâinea noastră europeană cea de toate zilele, o trăiesc cu sigurantă mai usor printre străini decât printre ai mei. Nu, nu-mi voi petrece bătrânetile în România. Dar voi veni într-o zi, să revăd dealurile si văile care m-au marcat pentru todeauna si una sau două prietene care vor mai fi încă pe pământ... Si cu picioarele pe pământ.







Oana Popitiu     5/13/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian