Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Prin sita vremii : Despre prietenie


Mai zilele trecute, asa ca din senin, cu vorbe grele am fost anuntata de ruperea a ceea ce credeam eu ca e prietenie. Uneori calea de la prietenie la ura sau invidie este dureros de scurta si constati surprins ca prietnia s-a terminat brusc ca bateria de la un ceas de slaba calitate. In prietenie, ca si in toate aspectele vietii trebuie sa fii pregatit in caz de avarie, dar nu reusesc intotdeauna sa imi cantaresc senin esecul sau neputinta de a indrepta ceva. Dupa momentul surprizei s-a inscaunat un gol in suflet si un sentiment al unei pierderi, fara posibilitatea vreunei inlocuiri, caci fiecare om este un unicat.
In zadar mi-am repetat in gand un sfat intelept: “Cand un bun prieten te paraseste, nu plange! Inchide-ti lacrimile in cel mai ascuns colt al inimii, numit uitare”. Inima nu are intotdeauna bariere care sa se lase automat in fata trivializarii sentimentelor alese. Si mai greu ma refac in fata prietenilor cuprinsi de frisonul tradarii, mai ales cand acesta se transformata in ura. E cel mai dezgustator si abject sentiment cu care s-a raspuns onestitatii si celor mai umane sentimente coborandu-l pe om mult sub limitele demnitatii. Atunci mi se ridica un val de pe ochi si noul adevar are un fel special de durere, impletita cu revolta impotriva limitelor mele de a nu deslusi din timp nimicnicia celui pe care l-am invaluit cu sentimente de calda prietenie. Nu pretind ca sunt un om perfect si nici prietenilor nu le pretind asta. Doresc doar ca atunci cand ne intalnim la intersectiile vietii sa tina fiecare “dreapta” pentu a nu ne tampona. Se poate sa gresesti mai ales cu vorba pe care nu intotdeauna poti sa o incarci exact cu intentiile dorite, dar nu iti este ingaduit sa gresesti prin fapte, caci la urma urmelor, acestea definesc omul.
Dar nu prietenii pierduti au ocupat un loc insemnat in viata mea. Pentru acestia, flacara candelei care i-a luminat un timp cu caldura, se valvoreste ca intr-o zbatere si se stinge ca si cand s-ar fi terminat uleiul si treptat intra in haul uitarii.
Prietenii mei cei adevarati au fost cei inzestrati cu un anume grad de inteligenta care i-a ajutat sa se plieze cu o admirabila precizie pe ideile si sentimentele mele exprimate sau nu, care au stiut si cand sa vorbeasca, dar si cand sa taca sau sa asculte cu eleganta, oameni cu care am putut comunica si in tacere. Acestia aveau o personalitate care s-a cristalizat netulburat, cu repere universal valabile care dau masura umanului, cu o demnitate care venea dinauntru lor, acolo unde vegheaza bunul simt.
M-am nascut, fara indoiala, cu vocatia prieteniei. Am simtit toata viata o prea adanc omeneasca nevoie de prieteni si m-am lasat calauzita si mangaiata de raza de sentiment si suflet, de adierea calda a prieteniei. Mai ales momentele de fericire sau de nenorocire trebuie sa le impartasesc cu cineva ca sa nu ma sufoc. Pe langa cei din familie care pot sau nu sa-ti fie aproape, simti nevoia sa te sprijini pe umerii prietenilor ca sa nu-ti iesi din fire. Schimbul de idei cu ei imi lasa impresia ca imi imbraca sufletul in haine noi.
Cand scriu, eu ma adresez prietenilor pe care-i adun intr-un chip comun si cuvintele mele capata sens fiindca ma adresez lor, persoanelor concrete. Ei imi transmit lumina si caldura pentru a inainta in lumea scrierilor. In existenta noastra involburata, singura, fara ei, m-as rataci.
Pentru mine prieteniile dureaza si dincolo de moarte, cu o anume pace interioara si o sensibilitate aparte. Pe acei prieteni plecati pe drumul fara intoarcere, eu ii simt intr-un anume fel in prejma mea, ca pe o unduire alba si blanda care se reflecta ca in oglinda. Simt ca nu au murit si ca inca dainuie legatura sincera si calda dintre noi. In sinea mea refac dialoguri cu ei pline de viata, uneori in amicala polemica sau amuzandu-ne impreuna de intamplari pline de savoare. Uneori ii zaresc printre randurile lecturii vreunei carti, cine stie prin ce asociatie de idei, ca apoi sa trec usor peste granita capricioasa a amintirilor si iarasi sa torc cu ei amintiri in care traim si ne regasim cum am fost in acele vremuri. Cateodata parca ma vad cum ii intampin la usa. Chipurile lor tesute din panza diafana a jocului memoriei imi umplu spatiul imaginatiei cu lucratura lor subtila, filigranata, cu tesaturi mereu noi care le dau o unda de prospetime. Ii vad adesea in diferite ipostaze, pastrandu-si vigoarea, plini de viata ca atunci. Calatorind cu ei in trecut, toata fiinta mi se pune in miscare si alerg nestingherita pe aripi de vis intr-o lume tot atat de vie acum ca si cea de atunci. De aceea rubrica mea din ziarul “Observatorul” se numeste “Prin sita vremii” rubrica in care scriu adeseori despre aceasta lume a prieteniilor.
Partea de viata petrecuta in prezent, desi cu un cerc mai restrans, se bucura si ea de un numar de prieteni, mai putini, dar buni prieteni. Cu o parte din ei comunic mai ales prin telefon, prin email si direct cand ne intalnim cu diferite ocazii, ori cand merg in tara sau cand ne intalnim la cenaclul “Observatorului”. Un loc important in prezent il acupa membrii acestui cenaclu pe care ii am la suflet ca pe niste dragi si buni prieteni. Imi place atmosfera de aici plina de afectiune. Ma simt confortabil si mi se pare ca sunt privita cu simpatie pentru ca sunt “Buni” si pentru ei, nu numai pentru ai mei din casa. E o aleasa bucurie cand aud la telefon:”Ce mai faci Bunisor?” sau: “Somn usor, mai vorbim maine la telefon”.
Si o aleasa bucurie ramane mereu pentru mine dorinta de a avea prieteni si o voi duce cu mine pana la granita vietii, poate chiar si dincolo, unde voi cauta pe cei care m-au asteptat si ma voi ruga pentru cei ramasi in urma mea.







Elena Buica    5/7/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian