Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Limbajul nesigurantei (meta-) fizice


Nu este nevoie de prea multă perspicacitate pentru a constata că în rândurile autorilor din ziua de astăzi sunt multi care se dedică poeziei. Genul liric face victime în continuare, în ciuda faptului că vremurile moderne ne impun o viată deloc romantică, bazată pe principii mecaniciste, de o concretete dezarmantă. Sau poate că poezia se scrie tocmai din cauză că viata e atât de prozaică?! Atentie, aici e vorba de poezia în sensul clasic, nu de textele – uneori chiar foarte inspirate – ale hiturilor din clasamentele de rock, pop sau hip-hop! În orice caz, judecând după criterii rupte parcă din însusi realismul de zi cu zi (cifra de vânzare a volumelor de poezii), demersul liric în literatură pare sortit esecului, indiferent cât de suparomenesti sunt eforturile curajoaselor spirite sensibile contemporane. Asa să fie?
Cum se face atunci că etern trâmbitatul declin al poeziei întârzie să se finalizeze de atâtea decenii? Să luăm cazul controversatului autor francez Michel Houellebecq, născut în 1958. A debutat cu două volume de poezii, pe care nimeni nu le-a băgat în seamă, pentru ca apoi să scrie roman după roman, scandalizând partial opinia publică prin stilul său libertin, dar instalându-se fără echivoc pe pozitia de cea mai importantă voce literară a generatiei sale în Franta. Nota bene: pentru proză, nu pentru poezii! Iată ce spune într-un moment de sinceritate romancierul premiat în repetate rânduri: „Poezia este modalitatea cea mai naturală de a transmite intuitia pură a momentului. Există într-adevăr un sâmbure de intuitie curată, care se poate transmite prin imagini si cuvinte. Câtă vreme ne limităm la poezie, rămânem de partea adevărului. Problemele apar abia atunci când începem să structurăm fragmentele acestea, în încercarea de a crea o continuitate muzicală, de continut.”
Aha! Deci nu din grabă, stres si lipsă de timp s-au apucat colegii mei întru litere să scrie poezie. Nimic mai eronat decât să cred că românii din afara tării sunt atât de prinsi cu munca încât n-ar mai avea timp să scrie romane, potolindu-si setea de creatie cu poezii scurte si la subiect. Bănuiam dealtfel că fenomenul nu se poate explica prin cauze din rudimentarul catalog de instrumente al „realismului capitalist”.
Să se trezească oare din letargie sensibilitatea, odată cu transplantarea într-un mediu străin? Răsare poezie din efortul nostru de adaptare la o altă lume? Se verifică teza conform căreia artistul are nevoie de un mediu suprasolicitant pentru a fi inspirat? Sau mai degrabă e chiar pe dos, cum bine remarca o fostă ingineră din România, care trăieste acum pe continentul american, unde a reusit să se consacre ... ca pictorită. Potrivit opiniei sale, inspiratia artistică s-a putut afirma tocmai datorită realizărilor din plan personal, odată cu stabilirea în străinătate. Cu alte cuvinte, tocmai pentru că artista s-a sustras regimului restrictiv al „vietii ca o luptă”, s-a putut instala într-un târziu climatul propice creatiei.
Bine bine, dar ce are asta de-a face cu poezia? Un lucru e cert: nici pictura nici poezia nu sunt căile cele mai directe de a câstiga averi. În concluzie, motivul capitalist al „agoniselii” nu explică explozia de lirism care-l cam lasă rece pe consumatorul occidental de best sellere.
Cât pe ce să las baltă haosul ăsta confuz de teorii cu privire la „poetul din noi” care se încăpătânează să nu moară în fata implacabilei lumi dominate de stiintă, când – ce să vezi? – însăsi stiintele exacte ne sar în ajutor. Fizicieni cu renume incontestabil zguduie din temelii conceptia noastră despre realitate. Ceea ce noi considerăm materie, nu e altceva decât spirit rarefiat, constiintă care se poate observa cu ochiul liber. Teoria cuantelor are la bază existenta particulelor care se comportă ca niste unde, respectiv a undelor care reactionează precum particulele. Linia de demarcatie dintre ele este atât de fină încât ele se contopesc, nu pot exista independent una fată de cealaltă. Teoria aceasta ne obligă să regândim totul si ne întoarce lumea pe dos. Neputând distinge între particule si unde, între materie si energie, suntem obligati să căutăm originea ambelor fatete si constatăm cu surprindere că originea lor constă nici mai mult nici mai putin în „informatie”, în legătura dintre ele. Interdependenta aceasta care leagă totul actionează ca un fundament stabil, imaterial, si poate fi privită ca un fel de spirit ce impregnează tot ce există.
Dar noi ne-am obisnuit să vedem legături numai atunci când există substantă care să le sustină. Cum adică legături fără suport material? De pildă iubirea, o vedem ca o interactiune între doi oameni. Fără cei doi, e greu să ne-o închipuim. Ajuns la acest punct, fizicianul Hans-Peter Dürr, laureat al premiului Nobel, intuind dificultătile pe care le întâmpinăm în a ne închipui o lume fără substantă, ne linisteste spunând că e firesc să schiopăteze logica, atâta vreme cât gândim în cuvinte pe care le-am învătat sârguinciosi, cuvinte care acoperă doar o parte din realitatea care ne înconjoară sau o deformează după modelul lumii în care ne-am obisnuit să ne credem. De pildă, recurgem în covârsitor de multe cazuri la substantive. Ori substantivul, asa cum îi zice si numele, exprimă ceva material, legat de substantă. Dacă am convenit că nu există substantă ci doar energie în diverse forme, mai mult sau mai putin compactă, mai mult sau mai putin tangibilă cu simturile noastre de zi cu zi, atunci trebuie să folosim un limbaj din care am eliminat cuvintele „incriminate”. Dacă vrem să rămânem consecventi, în loc de „particulă” sau „atom” ar trebui să folosim verbe care redau mai bine continua miscare caracteristică lor. Fizicianul Hans-Peter Dürr a ales „întâmplăcel” si „efectivel”, doi termeni amuzanti la prima vedere dar care ne fac să întelegem mai bine că lumea, în forma în care o stim, ca orânduire de obiecte, perfect explicabilă prin legile viziunii mecaniciste, nu este nici pe departe o lume falsă, ci doar o lume valabilă într-un sens superficial. Una din multele lumi posibile, lumi care există paralel si concomitent. Privită prin prisma noii fizici, realitatea este o lume a potentialitătilor, o lume a posibilitătilor multiple, capabilă să prindă contur material-energetic în forme diferite. Un „întâmplăcel” nu mai e un ceva mic, acolo, ci mai degrabă un uimitor proces, minuscul dar complex.
Vă întrebati pe bună dreptate la ce bun paragraful ăsta complicat, aparent fără legatură cu tema lirică cu care am început. Ei bine, poate că simtiti deja revelatia ca un fel de lapsus care parcă „stă pe limbă”: imposibilitatea fizicii cuantelor de a se exprima clar pentru logica noastră se aseamănă frapant cu senzatia pe care o avem la citirea unui pasaj liric. Aceeasi inexactitate a frazei eliptice, acelasi spatiu de joc lăsat liber imaginatiei care, în cazul poeziilor de calitate, transmite un fior estetic greu de prins în cuvinte. Când ceva ne tulbură, descriem senzatia ca pe o rezonantă, cuvânt propriu fizicii cuantelor care se ocupă printre altele cu „ecouri”, cu perpetuarea undelor imateriale în spatiu si în timp. Ne vine mult mai usor să captăm poezia sau fizica cuantelor din punct de vedere emotional, emotiile fiind prin definitia lor ceva nebulos, imaterial.
Cum se vede „corsetul” exprimării prin cuvinte „prefabricate” de pe celălalt mal, cel al literatului? Romancierul Michel Houellebecq vede o paralelă evidentă între stiintă si artă: amândouă sunt mijloace de comunicare între oameni. Trebuie să fie foarte neplăcut pentru un om de stiintă să constate că teoria pe care tocmai o dezvoltă nu poate fi formulată clar într-un limbaj inteligibil. Fac o paranteza si remarc că, potrivit unui om de stiintă universal recunoscut (Blaise Pascal, dacă nu mă însel) „cea mai grozavă teorie nu face nici doi bani, dacă nu poate fi explicată în cuvinte clar inteligibile oricărui om de pe stradă”.
Închid paranteza si dau cuvântul romancierului Houellebecq, pasionat de stiintă: „teoreticienii fizicii, după ce lasă în urmă fractiile spectrale, spatiile hilbertiene, operatorii hermitici samdp., care ocupă publicatiile lor în măsură covârsitoare, nu ezită să aducă de fiecare dată un omagiu deosebit limbajului poetic.” Fizicianul Bohr a subliniat că poezia, prin folosirea subtilă si partial contradictorie a limbajului cotidian, dovedeste că se pot depăsi limitele acestuia.
Înconjurat si „înghitit” de o lume a cărei complexitate ne covârseste, nu-i de mirare că intelectul depune armele si îsi recunoaste limitele. Dar ne rămâne intuitia, care ne sopteste că poezia ar putea juca un rol în „descâlcirea” informatiilor, apelând printr-un siretlic la senzatiile care se formează înainte de transpunerea lor în limbajul care le încorsetează. Asta explică si de ce poeziei îi sunt permise exceptii de la reguli gramaticale, de sintaxă sau stilistice, considerate de-a dreptul scandaloase în alte genuri literare (onomatopee, epitete ciudate precum „parfumuri negre” sau „râsu-plânsu”, redundantă precum repetarea de treizeci de ori a expresiei cinco de la tarde într-o poezie de cinzeci si două de versuri de García Llorca etc.).
Dacă ati rezistat cu lectura până la acest punct din text, înseamnă că întelegeti deja că nu vorbim ca să ne aflăm în treabă despre o eventuală nouă modă printre gânditori – fie ei oameni de stiintă sau oameni de litere – ci despre o încrâncenată căutare de concept care depăseste limitele unui simplu fenomen cu granite fixe. Minti luminate au premers momentul actual, acumulând întrebări fără răspuns, toti, fără exceptie fiind fascinati de imensa dificultate dar si de strania frumusete a „punerii în cuvinte potrivite”. Unii se întreabă, nu fără umor, ce anume e mai impresionant: fenomenul extraordinar care se produce, sau faptul că s-a găsit o minte omenească capabilă să-l pătrundă si să-l explice pe întelesul nostru?!
În fond, nimic nou! Leonardo da Vinci intuise sâmburele acestei căutări cu mult înainte de aparitia fizicii cuantice, când a formulat postulatul: „ceea ce se vede este o viziune de-a invizibilului.” Stephen Hawking, astrofizicianul genial considerat urmasul direct al lui Newton si al lui Einstein, în afară de teoriile găurilor negre, a scris si scrie eseuri pe teme filozofice. Iar Emil Cioran nu s-a sfiit să se dedice trup si suflet studiului expresiei sentimentelor si senzatiilor în formă pură, prin limbaj, în special prin cel liric: „Într-o limbă de împrumut, esti constient de cuvinte, ele nu există în tine ci în afara ta. Acest interval între tine si mijlocul tău de expresie explică de ce e imposibil să fii poet într-o altă limbă decât cea proprie.” Ah, uitasem, românii din Germania scriu poezie în limba română; cei din Canada, la fel etc. Si nu cred c-o fac doar ca să-i furnizeze regretatului răsinărean o probă în plus pentru teoria citată.
Nu stiu de ce, dar bănuisem încă de pe vremea liceului că între fizică si poezie trebuie să existe o strânsă legătură, judecând după cum îsi pierdea uzul ratiunii profesorul nostru de fizică la vederea câte unei minore inocente. Lăsând gluma la o parte, mesajul fizicii cuantelor este că trăim într-o lume mult mai mare decât am crezut până acum. Si putem s-o influentăm. Cultura occidentală orientată spre consum e doar o variantă care ocupă o nisă din multimea de posibilităti care ne stau la dispozitie. Cu toate astea, multi cred că limitările materiale de natură economică sunt date de legile naturii. Nu este asa: ele sunt creatii ale oamenilor. Ce s-ar fi întâmplat cu genialele teorii ale lui Stephen Hawkins dacă geniul său s-ar fi împiedicat de un „minor detaliu”, de o evidentă limitare umană: faptul că, din punct de vedere strict fizic (medical), astrofizicianul-filozof e complet paralizat?
Închei cu mesajul aproape poetic pe care fizica cuantelor ne lasă să-l întrevedem: realitatea nu este doar o imensă interdependentă spirituală, ci si un „ceva” care, neîncăpând într-o definitie, are pur si simplu un viitor deschis. Contine asadar o cantitate imensă de încurajare si optimism.

Gabriela Călutiu-Sonnenberg
Spania,







Gabriela Călutiu-Sonnenberg    5/2/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian