Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Crochiuri : Portret national la minut


Întrebarea despre “chichitele” unui popor sau ale altuia a devenit un fel de obsesie universală, nu numai printre conationalii stabiliti în străinătate.
Căutăm cu înversunare să concentrăm în doar câteva cuvinte “fluidul” animator de grupuri întregi de oameni care nu sunt ca noi. O explicatie posibilă a acestei adevărate vânători de suflete ar fi, pe lângă doza noastră normală de curiozitate, năzuinta ascunsă de a le “prinde spielul”, de a afla ce anume fac altfel cei care au o voce mai bine conturată în concertul natiunilor lumii. Si viceversa, ca niste epigoni ce suntem, poate simtim imboldul nemărturisit de a le găsi defecte care-i fac mai umani, mai imperfecti, mai cam ca noi.

Recenta vizită în România mi-a prilejuit în mod exceptional câteva convorbiri mai formale decât clasicele conversatii din sânul familiei. Mi-a fost dat astfel, legat de specificul nostru national, să răspund întrebării unei tinere reportere de la un post local de televiziune:
- “Prin ce se deosebeste, respectiv se aseamănă cu noi poporul spaniol?” Trecând peste imposibilitatea de a aplica o stampilă generalizantă oricărui grup de oameni care depăseste cifra unu, ar fi la fel de ipocrit să sustin sus si tare că nu există măcar un fel de “abur national” în care se scaldă un popor dotat cu repere clare în geografie, istorie si limbă. Ca să evit modelul de replică al politicienilor - maestrii ocolului răspunsului direct, uzând de volute ametitoare pentru ca în final să nu spună… nimic, mi-am permis o scurtă pauză de reflectie pe care am umplut-o cu aprecieri concrete legate de mirosul fiecărei tări. Pentru că există în mintea, sau mai bine zis în memoria mea olfactivă, un amestec de aer cald si uscat, cu iz de lumină galben-rosiatică, usor dulce în cerul gurii, migdal amar cu strugure tămâios, care defineste Spania. România, în schimb, miroase a brad, a umed si a pământ reavăn, cleios; Bahamas a fructe tropicale si a sare marină, iar Australia a eucalipt si a ceva acrisor, pe care încă nu l-am detectat exact, semn că probabil va trebui să mai călătoresc odată într-acolo, ca să-mi completez “arhiva”.
După ce am închis paranteza parfumurilor, n-am mai avut încotro si m-am lansat în riscanta manevră de a răspunde la întrebarea propriu zisă a interlocutoarei care mă privea drept în ochi, atârnându-mi parcă de buze.
-“Mda, spaniolii au multe în comun cu noi, nu degeaba i-am statutat noi drept frati întru latinitate”. De bună seamă, prima asemănare care ne vine în minte e limba lor creativă, lipsită de rigori formale excesive, un pic neterminată, cu o gramatică mobilă, liberă. E atât de diferită de perfectiunea cristalizată a francezei, despre care Cioran sustinea ca n-ai cum s-o dai întoarsă, te obligă sa te exprimi franc, net, în idei clare! Cu alte cuvinte, spaniolul, ca si românul, cel putin sub aspect lingvistic, s-a născut putin … poet.
Dându-mi seama că mă afund poate prea adânc în subiecte de limbi … străine (dacă mă compar cu un lingvist de profesie, desi degust cu pasiune alte graiuri, sunt totusi doar o amatoare) am revenit asupra caracterizării precizând că, în ciuda rudeniei directe de limbă, rigoarea religiei preponderent catolice pe care spaniolii o practică cu nemăsurată ardoare le conferă o distantă imensă fată de balamucul gălăgios al Italiei de Sud, cu care suntem uneori tentati să-i confundăm, făcând, evident, o mare greseală. Te trec fiorii când vezi renumitele procesiuni pascale din marile orase spaniole, cu penitenti autoflagelatori ascunsi sub coifurile care i-au inspirat pe cei din Ku-Klux-Clan, biciuindu-se ritmic cu lanturi grele, până la însângerare. E semn că aici nu-i rost de glumă.
La înrudirea noastră cu spaniolii a participat, fără îndoială, însăsi timpul, prin trei puncte frapant de asemănătoare din istoria lor si a noastră. În ordine cronologică am avut: statut de provinicie romană cu importantă strategică, la margine de imperiu; apoi ei au convietuit, secole de-a rândul, cu maurii, purtători ai culturii islamice, în timp ce Tările Române si-au luat portia de islamism prin vasalitatea mai mult sau mai putin tolerată pe lângă Poarta Otomană. În al treilea rând, experienta abrutizantă de abuz necontrolat din timpul dictaturii franchiste face o paralelă de neignorat cu dictarura proletară din România, după care ne mai lingem rănile si astăzi.
Nu înseamnă că dragostea frătească i-a îndemnat pe români să migreze pe Penisula Iberică, formând aici cea mai numeroasă comunitate din afara granitelor tării (cel putin asa se aude)! Faptul - dac-o fi asa - se datorează mai degrabă unor cauze accidentale, birocratice (acordarea vizei), precum si relativei accesibilităti spatiale (două zile de drum motorizat Bucuresti-Madrid) si situatiei economice propice (nevoia de fortă de muncă ieftină necalificată). Iar în ce priveste caracterul de comunitate a românilor din Spania, acceptiunea e destul de hazardată, câtă vreme nu există un for unificator, ci mai degrabă un conglomerat de indivizi separati, actionând fiecare în propriul interes. De unde până unde “comunitate”?
Revin la întrebarea tinerei reportere si nu mă pot opri să nu mentionez părerea ambasadorului peruan la Bucuresti, pe care am auzit-o din întâmplare într-o emisiune difuzată de TVR International, părere cu care coincid si eu. Domnia sa opina că România are peisaje naturale nemaipomenite si femei fantastice, adevărate icoane (căsătorit fiind el însusi cu o româncă blândă si distinsă, cu un zâmbet suav, plin de căldură umană). Pe lângă similitudinile culinare frapante si suprapunerile de-a dreptul misterioase dintre datinile ancestrale ale peruanilor cu ritualurile maramuresenilor din Tara Oasului, o mare coincidentă a poporului său si al nostru ar fi, potrivit opiniei înaltului demnitar, uzul cotidian al cuvântului “maňana”. Căci vorbitorul de spaniolă, când promite ceva pentru ziua de mâine, nu face altceva decat ceea ce practică românul când spune “imediat”: te amână la … calendele grecesti. Îti trebuie ani de convietuire între spanioli pentru a întelege într-un final că “maňana” de fapt nu înseamnă “mâine”, ci, mai bine zis, înseamnă “nu azi” (“cândva”, “altă dată”). Atare indisciplină te poate purta la marginea paroxismului, când astepti instalatorul să te scape de inundatie sau când se împlinesc două săptămâni de când stai după zugravul care ti-a plantat o scară în mijlocul sufrageriei iar tu esti cu mobila acoperită de plastice, în timp ce el nu răspunde nici măcar la apelurile de telefon, căci vede că esti tu acela care-l sună. De te întrebi la ce ti-a folosit să renunti la vatra strămosească, dacă tot te expui în continuare aceleiasi indolente de neiertat, de data aceasta departe de casă? Nu-i greu de înteles de ce nu e singular cazul ambasadorului peruan, care se întreabă nevinovat de ce nu spunem simplu “nu”, în loc de « imediat » sau de « mâine ».
Perceptia temporală hispanică de « mâine », suprapusă peste la fel de eronata conceptie despre « imediat » la români ne relevă o trăsătură pe care o avem în mod cert în comun, legat de trecerea timpului. E natural să sustinem, că, iată, timpul intervine încă odată la stabilirea asemănărilor dintre spanioli si români, nu neapărat prin de cele trei etape istorice-cheie care ne-au marcat devenirea, ci concret, în viata de zi cu zi, prin perceptia defazată a viitorului apropiat.
Cu totul alta e conceptia despre timp la popoarele mai reci, nordice, “sărace în fantezie”, cum îi tachinează gura lumii pe nemti, englezi sau japonezi. Desi se sustine că punctualitatea e un dat al englezilor, experientele moderne demonstrează că britanicii încep să privească si ácele ceasornicului prin vizorul binecunoscultului lor umor lejer. Spre deosebire de olandezi, campionii în materie de venit la timp. Ferească Domnul să întârzii cinci minute la o partidă de tenis cu combatanti din Tările de Jos! Si nici gând să te crezi în sigurantă dacă te încadrezi în sfertul academic când ai oră la coafeza din patria lalelelor! Ca să nu mai vorbim de cele două zerouri după punct de pe ecranul ceasului electronic de la intrarea în birou, cănd vin flamanzii si valonii să semneze acte la notar! Se poate spune asadar că punctualitatea s-a transferat de la insularii britanici la colegii de pe celălalt tărm al Mării Nordului?
În Germania, proverbiala punctualitate englezească se traduce, nici mai mult nici mai putin prin exemplul demn de urmat al … zugravilor! Incredibil dar adevărat, în Germania se spune “punctual ca zugravii” (“pünktlich wie die Maurer”). Da, da, vorbim despre aceeasi breaslă care îsi uită scara si bidineaua prin sufrageriile noastre! Mă amuză copios coincidenta aceasta stranie si-ncerc să-i dau de cap la un pahar de vorbă cu socrul meu, german get beget, pe o terasă la malul Mediteranei. Nu deschid bine gura că ne si întrerupe chelnerul spaniol care vrea sa ne ia comanda. După ce-i spunem ce vrem, chelnerul lansează promisiunea “cinco minutos” si pleacă plin de elan, balansând vesel pe-un singur deget tava rotundă. Nu trec două secunde si pune-o frână abruptă de parcă si-ar fi amintit să ne întrebe ceva important, se-ntoarce cu o fentă elegantă din călcâie si precizează pe-un ton baritonal: “cinco minutos espaňoles, por favor”.


Gabriela Călutiu-Sonnenberg / Benissa

Nota Observator.

Doamna Gabriela Călutiu-Sonnenberg a fost de curand in Romania , Bucuresti si Sibiu , unde a lansat noua dansei carte, de mare succes, " Vine Seninul ".








Gabriela Călutiu-Sonnenberg    4/20/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian