Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Inscriptie pe o carte : Un brigadier

Era un om cumsecade. Asta se vede din faptul că nu am reținut dacă l-am cunoscut înainte de a fi fost uns brigadier sau după. Va să zică, îl pot considera cumsecade și în perioada cât a fost șeful unei brigăzi în colonia de la Salcia. E adevărat că nu mă număram printre condamnații din subordinea lui, ca să-i cântăresc setea de mărire. Însă, dacă era o otreapă, cum au fost majoritatea egalilor săi, se ducea buhul. Or, eu, nu știu din ce pricini, rețin că într-o bună zi și-a pierdut calitatea de deținut conducător de deținuți. O astfel de pierdere presupunea numai două motivări: 1: a fost socotit a nu ști să facă suficiente concesii comandantului și suitei sale de ticăloși din conducerea lagărului, ori 2: nu era capabil să fie destul de brutal cu subordonații, astfel încât să-i preschimbe în roboți și vite de povară ce să asculte numai de poruncă (a lui sau a oricăruia dintre gradați). Știu atât de puține despre acea perioadă din existența sa încât mă întreb dacă cele cunoscute de mine și expuse aici au fost adevărate sau constituiau o amăgire de-a subsemnatului narator.
Una dintre trăsăturile ce mă atrăgea către el era constrastul din figura sa și bunul simț al vorbei.
Figura aparținea unui lucrător al pământului, șiret, avid de bogăție, dușmănos (chiar câinos). Avea fruntea foarte îngustă, sprâncenele îi lipseau aproape complet, buzele i se răsfrângeau către nări și bărbie, sugerând o senzualitate nestăpânită și primară. Nasul îi era scurt și tindea să se impună prin grosime. Mâinile i se terminau cu degete groase și boante, cu unghii tăiate în carne. Vorbea tare, vârându-se în conlocutor, să-l ia de nasturi - dacă am fi avut voie să purtăm acest ‘obiect de lux’ -, avea accese de entuziasm copilăresc sau de încruntări determinate de gândirea sa politică care (cea din urmă) te mira pentru că era vorba despre un ofițer, un căpitan școlit sub comunism și înlesnind glasul partidului să ajungă la neștiutorii ce-i avea în grijă la regiment. Unde încăpeau sub fruntea sa și opinii antiguvernamentale?
Îmi stă în obicei s㠑încurajez’ oamenii care par a-și depăși condiția, acordându-le un credit mai mare decât ai crede că merită. O fac pentru a-și găsi dumnealor, în ecoul trezit în mine, încrederea că se află pe drumul cel bun și puterea de a continua în sensul pe care au pornit. Desigur, oricât de stăpân aș fi pe simțămintele mele, o atare relație cu ceilalți nu se poate să nu mă transforme în propria mea victimă, adică să mă păcălească, făcându-mă a mă lăsa convins de propria mea înșelăciune menită celui dinainte-mi.
Se poate ca simpatia resimțită față de fostul căpitan să fi fost îndatorată unei asemenea automințiri. Oricum, ea exista. Și când l-am reîntâlnit, pe Calea Victoriei, după eliberarea amândurora, și l-am văzut ieșind dintr-o curte, cu același sentiment agreabil i-am întins mâna. Am constatat că nu greșisem în caracterizarea ce-i făcusem odinioară. Nu-l interesa să amănunțească nici anii ce-i rămăseseră de parcurs prin lagăre, nici evenimentele scurse în libertate după ei înainte. În schimb, s-a lansat cu mare căldură în încunoștințarea mea că se făcuse artist (!), că picta icoane pe sticlă, că, deși fusese părăsit de soție, își găsea în noua îndeletnicire liniștea necesară viețuirii în pace și armonie cu sine și cu semenii.
Îl iubeam pentru această capacitate de a uita de el însuși și de a se adânci în ceea ce-l entuziasma în acea clipă.
Totuși, nu m-am hazardat să-i propun tocmirea unor legături mai strânse. Eram mult prea ocupat pentru asemenea vădiri ale prieteșugului tardiv.
După Revoluția din ‘89 și înființarea Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, parvenindu-mi știrea că se organizase un cenaclu în cadrul acesteia, pregătind o publicație ritmică, unde foștii deținuți să-și exprime punctele de vedere asupra noilor structuri economice, sociale și politice din țara noastră.
M-am înfățișat și eu la una dintre ședințe, doritor să remarc tensiunile firesc să apară între cei care fuseseră colegi de suferință și acum se pregăteau să debuteze în literatură ca aștri încălziți de focul bătăilor, nemâncării, însetării, umilirii. Era o aglomerație ce grăia despre condiția intelectuală a românului în temnițe, chiar dacă - în libertate - nu avusese nicicum o atare înclinare cărturărească. Întâlnirea se desfășura în cea mai lungă sală a sediului, brăzdată de șiruri de scaune, dar umplută vârf, mai ales, de aspiranți la publicare ce rămăseseră în picioare călcându-și pantofii unul celuilalt. Cum, la sosirea mea, convorbirile începuseră de multișor, am fost fericit să pot rămâne în spatele rândurilor și să ascult de acolo schimbul de păreri. Acesta consta mai ales în laude de sine.
Deodată, l-am văzut pe căpitanul iconar! Nu izbuteam să înțeleg ce glăsuia. Însă cred că pricepeam a fi fost vorba despre versuri ce se simțea pregătit să le ofere, fără pretenții pecuniare, obștii. Fiind sigur că aveam să-i fac o surpriză plăcută, ca și tuturora (pentru care știrea mea era o noutate absolută), am strigat cât puteam de tare:
- Domnule căpitan de ce nu oferiți și icoanele pe sticlă?!
A sesizat că fusese apostrofat. Poate că de vină era incapacitatea mea de a-mi întări vocea la caz de nevoie. Poate că vina o purta surzenia ce-i atacase timpanele, cu vârsta.
Răspunsul său era la o depărtare de o poștă de cuvintele mele.
A replicat: - “Ah, atunci când am fost brigadier...” Și-a strâmbat gura, cu înțelesul că momentul nu avea nici o însemnătate autentică și, fără a mai continua, se retrase la perete, curând înghițit de viitorii poeți ai A.F.D.P.R.-ului.
A fost pentru prima oară de când îl cunoșteam că m-am întrebat cu toată seriozitatea: ce taine dureroase ascundea în sufletul său prietenul meu artist, căpitanul? Prima replică adresată lui și pe care nu a înțeles-o l-a dus cu mintea la perioada cea mai sumbră din detenția sa, o perioadă când - fără s-o știe nimeni - avea să-și reproșeze ceva sau.. totul.





Mihai Radulescu    4/18/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian