Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Pe teme de psihologie ( X I X ) - Cate ceva despre familie


Dupa ce in numarul precedent al publicatiei noastre ne-am referit la relatiile dintre parinti si copii in cadrul familiei, ne oprim acum, pentru cateva considerente, asupra relatiilor dintre frati.
Incepem cu locul primului nascut in familie. Pentru un timp oarecare (cel putin un an), acesta este si singurul copil, atragand interesul si dragostea celor din jur – parinti, bunici, alte rude apropiate. Plansul copilului mic este cauzat la inceput de o durere, de un anume disconfort, intern sau extern. Parintii si, dupa caz, alti membri maturi ai familiei isi fac o placuta datorie din a alerga sa constate cauza plansului celui mic si sa-l linisteasca. Dupa repetarea de mai multe ori a acestui demers, copilul va retine faptul ca plansul sau ii cheama imediat pe cei mari si nu va plange numai atunci cand il doare sau il deranjeaza ceva, ci si atunci cand doreste prezenta parintilor care sa-l alinte si sa-i indeplineasca toate voile. Copilul ajunge astfel un mic tiran, un rasfatat, socotind ca cei din jur sunt datori sa-i satisfaca toate capriciile, iar daca in familie nu se mai nasc si alti copii, ramane copil unic fata de care se manifesta in continuare si se accentueaza, din partea parintilor, o grija exagerata care duce, peste ani, la lipsa “calirii” fizice, ca si la o integrare scolara si sociala defectuoasa.
Cel mai adesea, copiii astfel tratati de mici, devenind tineri, nu se realizeaza plenar nici in profesie, nici in casatorie. Nu acelasi lucru se intampla in cazul copiilor unici cu parinti iubitori, dar, in acelasi timp, severi si drepti. O alta situatie e aceea in care primul copil sufera atunci cand este urmat de al doilea, mai ales atunci cand atentia parintilor se orienteaza asupra acestuia din urma. Copilul cel mare manifesta un fel de gelozie sau chiar de atitudine dusmanoasa fata de fratele sau, dar nu este intotdeauna asa. Alteori, copilul cel mare se resemneaza, cedeaza, devine introvertit, retras, fiind inclinat sa bata in retragere si mai tarziu, in societate. Un comportament in acest sens, completat prin delicatete si o atitudine de ocrotire a fratelui mai mic, se potriveste mai bine atunci cand copilul mai mare este o fata. In schimb, copilul mai mic, bucurandu-se de sprijinul parintilor, se simte incurajat si poate deveni o persoana voluntara, extrovertita, combativa, cu spirit de initiativa daca este baiat, iar daca este fetita – aceasta va avea o fire baietoasa si, cum se spune, “batatarnica”, va dovedi cutezanta si, de asemenea, initiativa. In familiile cu trei copii, se pare ca cel mai avantajat este copilul mijlociu care are conditii sa devina o persoana echilibrata, cu discernamant intre ascultare, intelegere, supusenie, pe de o parte si curaj, initiativa, capacitate proprie de orientare, pe de alta parte. Copilul mai mare se simte mai putin frustrat, marginalizat, isi va reconsidera sentimentele fata de fratele sau imediat urmator, fata de parinti si, ceea ce este interesant, si fata de fratele cel mai mic – care nu mai este rasfatat in aceeasi masura de catre parinti ca in cazul multor familii cu doi copii. Cei mai multi psihologi apreciaza ca situatia cu trei copii este “cea mai fericita, capabila sa dea rezultatele cele mai normale si sanatoase” (N.Margineanu).
In familiile numeroase, cu patru, cinci sau mai multi copii, situatiile sunt diverse. Oricum, copiii nu mai sunt rasfatati, “cocolositi”, ci cresc, de regula, intr-o atmosfera austera, sentimentul fratern fiind si acesta diminuat, desi, in multe cazuri, fortamente, acesti copii se cresc unii pe altii. Sunt si cazuri de copii nedoriti (in randul acestora numarandu-se si copiii din flori) – care, in viata, se vor simti frustrati, vor fi incercati de un sentiment de culpabilitate. Crescand, acestia nu vor avea incredere in oameni si adesea se vor revolta contra familiei si contra ordinii sociale.
Se stie ca familia traditionala este formata din mai multe generatii – bunici, parinti si copii – care traiesc in aceeasi casa si se ajuta reciproc. In societatea moderna, spatiul locativ restrans in care locuiesc unele familii, dar si dorinta de independenta si confort ambiental a unor cupluri creeaza situatia ca bunicii sa locuiasca separat de descendentii lor.
Bunicii sunt rude foarte apropiate, de sange, cu parintii copiilor si, deci, si cu nepotii, sunt persoane de certa incredere, foarte utili pentru cresterea, ingrijirea si educarea copiilor, in sprijinul parintilor ce se gasesc la lucru, la serviciile lor. Afectiunea bunicilor nu poate fi inlocuita niciodata de o institutie de ingrijire a copiilor, cu toata stradania si profesionalismul personalului abilitat.
In familie, tratamentul cotidian aplicat copilului nu este colectiv, ci individualizat, instituit de parinti si aplicat cu multa grija de catre bunici care dispun de timp. Noi, adultii si varstnicii de astazi, ne amintim cu duiosie de bunicii pe care i-am prins in viata si care ne-au inconjurat cu multa dragoste, ne-au povatuit cu folos si, in multe cazuri, ne-au ingrijit, ne-au crescut efectiv. Literatura universala pentru copii si nu numai numara si bunici printre personajele sale, iar in literatura romana raman minunatele portrete create de Barbu Stefanescu Delavrancea in schitele sale “Bunicul” si “Bunica”, atmosfera lor idilica si euforia jocului si dialogului nepoteilor, determinandu-ne si noua nostalgice amintiri din anii copilariei.
Revenind in actualitate si staruind asupra prezentei bunicilor in familie sau aproape de familie, sa subliniem rolul acestora pentru dezvoltarea armonioasa a nepotilor. La varsta mica a copiilor, bunicii le organizeaza jocuri care contribuie la dezvoltarea fizica (exercitii de respiratie, scurte alergari, usoare exercitii de gimnastica), au grija sa se previna posibilele accidente, indepartand obiectele cu care copiii s-ar putea rani, medicamentele uitate de parinti pe noptiere, ferind prizele electrice neacoperite etc., ofera micutilor obiecte de diferite marimi si culori pe care sa le pipaie, simtul tactil si cel gustativ fiind intre primele forme de cunoastere. Mai tarziu, obiectul va fi insotit de numele lui.
Bunicii sunt cei care fac eforturi pentru a determina copilul sa vorbeasca. Neputand inca vorbi, copilul incearca, prin exclamatii sau gesturi cu mana, sa-si exprime dorintele. Bunicii inteleg imediat ce doreste nepotelul si, daca-i fac pe plac, copilul se obisnuieste cu acest mod comod de comunicare si nu mai este interesat sa invete sa vorbeasca. De aceea, cand copilul are varsta de un an si jumatate, bunicii nu-i mai dau nimic pana nu spune ce doreste. Ei vorbesc mereu cu nepotul, rostind cu claritate cuvintele in fata lui. Dezvoltarea vorbirii continua prin jocuri, carti cu animale sau cu scene din viata copiilor, scurte poezii, cantece adecvate si povesti. Prin plimbari, carti cu poze si jocuri, bunicii contribuie si la dezvoltarea spiritului de observatie. Ei cer, de exemplu, nepotelului sa spuna tot ce vede mergand prin parc. Prin joc si prin convorbiri, se pot face si primele clasificari care vor ajuta apoi la generalizari, adica la ridicarea la gandirea abstracta. (Cine traieste in apa ? Cine zboara ?) Toate acestea pe langa preocuparile pentru asigurarea igienei copiilor, pentru alimentarea lor adecvata si formarea deprinderilor de a manca frumos. Astfel, copilul se dezvolta atat fizic, cat si psihic, intr-un echilibru intre fermitatea, intre autoritatea parintilor si firea mai intelegatoare a bunicilor. Mai ales afectivitatea copilului are de castigat. El se simte ocrotit mai bine cand in jurul lui se afla mai multi oameni care il iubesc.
Ceva mai tarziu, copiii sunt condusi si adusi de bunici la si de la gradinita, apoi la si de la scoala, le asculta povestirile mai dezvoltate spuse cu un anumit farmec, amintirile din viata lor, a bunicilor, depanate astfel incat nepotii sa poata scoate usor, nefortat invataminte utile pentru ei. Bunicii vin cu o bogata experienta de viata care contine elemente ale intelepciunii ancestrale.
Vechiul dicton “Cine nu are batrani sa si-i cumpere”nu este un fals, stiut fiind ca legile conduitei umane evolueaza si se schimba mult mai putin in timp, in comparatie, de pilda, cu descoperirile stiintifice si schimbarile tehnologiilor (nu ne referim la conduita aberanta si pagubitoare pe care unii ar vrea sa o oficializeze). Cu experienta lor, bunicii vegheaza cresterea nepotilor, au rabdare sa-i ajute sa cunoasca lumea inconjuratoare, natura in plimbarile facute impreuna, le orienteaza interesul pentru desen, muzica, jocuri de constructii, raspunzand si inclinatiilor copiilor, constituind un util ajutator, complementar cu scoala. Daca educatorii, formatorii tinerilor de la scoala se mai schimba de la an la an, cei care pot urmari evolutia copilului de-a lungul anilor sunt parintii si, mai ales, bunicii care stau mereu in apropierea copiilor si vad nu numai ce stiu acestia, dar si ce gandesc, ce simt si cum se comporta. Nepotilor, chiar si celor din ciclurile scolare urmatoare, le vine mai usor sa se destainuiasca bunicilor pe care-i vad ca pe niste prieteni si care au timp sa-i asculte – nu sunt nici grabiti, nici nervosi, cum sunt uneori parintii.
Bunicii, in functie de pregatire si de specialitatea in care au lucrat in viata activa, ii pot ajuta pe nepoti si in middle school si chiar in high school. Oricum, continua sa contribuie din punct de vedere educativ la formarea tinerilor ca oameni completi. Adolescentii gasesc in bunici niste interlocutori care ii asculta si-i indruma fara ostentatie, plini de intelegere pentru ei. Urmarea unei asemenea atitudini a bunicilor si a unor “prestatii” de felul celor aratate va fi invatarea de catre nepoti a respectului fata de bunici, dar si, in general, fata de oamenii in varsta, contribuind la formarea unei morale sanatoase a tinerilor, acum cand exista pronuntate tendinte de ignorare a preceptelor etice consacrate de lumea civilizata.
Este foarte important ca bunicii sa se comporte cu discretie in familia fiului sau fiicei cu care locuiesc sau pe care o viziteaza, sa renunte la orice tentatie da a-si impune oricum punctul de vedere sau de a face, in prezenta copiilor, observatii care sa submineze autoritatea parintilor. Pe de alta parte, se stie ca, uneori, bunicii sunt inclinati catre o excesiva indulgenta fata de nepoti carora le tolereaza orice nazbatii. Este, desigur, o greseala si aspectul l-am relatat in legatura cu “linia educativa” a unor parinti. La randul lor, parintii au si ei indatoriri vizand relatiile cu bunicii. Prin propriul lor exemplu, ei isi pot educa fiii si fiicele in spiritul respectului si pretuirii datorate bunicilor. Nu trebuie sa afiseze in fata copiilor manifestari ale conflictului dintre generatii, sa faca aprecieri necuviincioase, sau sa aiba o atitudine de marginalizare, de ignorare a parintilor lor, adica a bunicilor copiilor.

Prof. Silvestru MORARU / Toronto






Silvestru MORARU    4/14/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian