Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


“Înțelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu”

Recenzie la romanul “Nebunul”, de Savatie Bastovoi

Stefan Bastovoi s-a născut în 1976, la Chisinău.
Biografia tânărului este tumultoasă. Preocupat de mic de pictură si sport ( 3 ani consecutiv campion de tenis de masă la juniori ), trăind într- o familie profund ateistă,cu tatăl profesor, apoi, pădurar, apoi, propagandist la o casă de cultură, Stefan Bastovoi este internat în clasa a 12-a la Socola, cu stăruința profesorilor, ceea ce i-a "îmbogățit" mult universul poetic, el revenind frecvent la tema nebuniei si a morții, a singurătății si a despărțirii. Este salvat din universul spitalului de boli nervoase de o telegramă care îl anunța să se prezinte pentru a-si ridica premiul pentru poezie, pentru volumul Elefantul promis, 1996, premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru debut, telegramă care a curmat si dubiile medicilor care îi spuneau că "mai au un schizofrenic care scrie poezie".
A mai publicat : Cartea Războiului (1997); Pestele pescar - o poveste (1998); Casa timpului (1999), Idol sau icoană ( 2000) si Ortodoxia pentru postmodernisti, împreună cu Nicolae Balotă, diaconul Andrei Kuraev si Dumitru Crudu. A publicat, începînd cu anul 1993 poezie, proză scurtă, fragmente de roman, eseuri si publicistică în majoritatea revistelor importante din România si Basarabia.
În 1996 devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Pasionat de Freud si Nietzsche, membru activ al Cenaclului Junimea din Iasi, unde era poreclit în glumă "polițaiul cenanclului", pentru criticile foarte exigente, si "masinărie lirică", din cauză că "scria cîte o carte pe săptămînă", a obținut premiile revistelor: Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literară si Marele Premiu la Tecuci. Stefan Bastovoi este menționat în O istorie deschisă a istoriei literaturii din Basarabia de Mihai Cimpoi si în Postmodernismul Românesc de Mircea Cărtărescu (Ed. Humanitas).Între anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universității De Vest din Timisoara, pe care o abandonează. După ce a citit viața Sfîntului Antonie cel Mare, se călugăreste, fiind tuns, în 1999, în monahism de PS Dorimedont, primind numele de călugărie Savatie. La 28 octombrie, 2000, de ziua Sf. Paisie Velicicovski, este hirotonit ierodiacon.
Chiar si după călugărie, sau mai ales, după, Savatie Bastovoi rămâne o voce distinctă a spiritualității române; el îsi reneagă multe din scrierile scrise în viața laică, ca fiind dăunătoare sufletului, si îsi continuă activitatea scriitoricească, la candela duhului ortodoxiei, conducând revista de spiritualitate ortodoxă Ekklesia si predând iconografia la Seminarul Teologic de Chisinău, cu sediul în Mânăstirea Noul-Neamț.

Romanul “Nebunul” este publicat de monahul Savatie Bastovoi în anul 2006, în Bucuresti, la editura Cathisma, si are pe coperta principală desenul “Sfânt dormind”, realizat chiar de ieromonahul Savatie Bastovoi. Desenul înfățisează un om fără față, îmbrăcat într-un vesmânt dintr-o singură bucată, cu mâinile pernă sub cap, dormind ghemuit pe pământul gol. Asa a schițat în creion, părintele Savatie, portretul unui sfânt: fără casă, fără pat, fără pernă, dormind sub cerul gol, pe pământul gol. Iar faptul că sfântul nu are nici măcar față, este dovada supremă a smereniei acestuia, care nici pe sine nu se vede, în toată splendoarea harului lui Dumnezeu, nici altuia nu îi arată comoara pogorâtă de Sfântul Duh asupră-i. Cât de împotriva cursului vremii, si al firii oamenilor, este acest fel de a fi al unui sfânt, acest fel de a se face plăcut Domnului, acest fel de a se lepăda de toate, pentru a-si iubi, fără desarte legături materiale, Dumnezeul, si semenii! Nebun pare în fața Lumii si a oamenilor acest fel de a fi! Dar cât de nebun pare a fi în ochii Domnului felul de a trăi al oamenilor! Căci “înțelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaste gândurile înțelepților, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt desarte” (I Cor. 3, 19, 20).
Căci aceste gânduri sau cunostințe privesc numai cele vremelnice si desarte, îl duc pe cel care le are la slavă desartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieții numai în griji pentru ceea ce este stricăcios si trecător, la viața păcătoasă, la lepădarea si uitarea lui Dumnezeu si a vesniciei.
“De la bun început, trebuie să spun că textul de față nu este o operă aghiografica, ci un roman scris cu toate uneltele unei proze artistice, inspirat din realitățile consemnate în viața Sfântului Simeon cel Nebun întru Hristos din Edessa. Acțiunea se petrece în Emesa (Homs-ul de astăzi), cea mai însemnată cetate a Siriei, în veacul al VI-lea. Personajele sunt călugări, comedianți, prostituate si cersetori, care împreună oglindesc tabloul societății bizantine de atunci si totodată surprind frământările si căderile dintotdeauna ale sufletului omenesc. Cartea e scrisă aproape ca un scenariu de film, pentru a oferi o lectură usoară si captivant㔠( Savatie Bastovoi).
Personajul principal al cărții este Nebunul, “un bărbat ca de saizeci de ani, costeliv si chel, încins cu o funie din vlăstare de finic, de care era legat un câine mort.”.
Nebunul îndeamnă locuitorii cetății să se închine Impăratului lor, câinele mort. Pentru că Împăratul Lumii acesteia este un Impărat de carne puturoasă, după chipul si asemănarea cărnii oamenilor, si nu a sufletului lor. Nebunul cerseste alături de cersetori, mănâncă carne alături de acestia, sau dăruieste banii si hrana primite altor cersetori mai bătrâni, sau mai bolnavi. Zvonurile despre apariția lui în cetate umplu târgul, zvonuri mereu, si mereu, înflorite. În biserică, la trecerea Nebunului peste o fată a cărei mamă, de condiție înaltă, făgăduise o mare sumă de bani celui care îi va vindeca fiica de boala de care suferă, fata se însănătoseste. Este momentul în care diaconul bisericii se înroseste de emoție,dintr-un dublu motiv: crede că la originea minunii însănătosirii fetei au stat chiar rugăciunile lui, iar pe de altă parte se bucură că va primi banii cuveniți autorului minunii. În două tuse de penel, autorul realizează un portret caricatural al diaconului, prin simpla zugrăvire a gândurilor care îl animă: pentru că, înainte chiar de a citi mai departe, cine nu se întreabă ce făcător de minuni al credinței a pretins bani pentru o minune, si cine s-a considerat dintre sfinți, făcător de minuni, iar nu miluitul cu minunile lui Dumnezeu? “Pentru toți era clar că nu diaconul făcuse minunea, dar nici cei doi călugări nu puteau fi bănuiți de sfințenie, căci fuseseră văzuți de mai multe ori făcând rugăciuni pe bani, fără să se petreacă vreo schimbare în bine cu bolnavii. Tuturor le răsuna în gând răgetul cumplit al duhului necurat:”Simeon!” Până la urmă însă au rămas cu impresia că minunea s-a petrecut singură si că vreun sfant oarecare intrase la vremea aceea în cetate si de aceea iesise dracul.”
Tot Nebunul imită caricatural mărimile cetății în biserică: “”Iară si iară cu pace Domnului să ne rugăm! Dacă mă ajută dracii să se mai îndrăcească vreo bogătancă, de banii câstigați îmi cumpăr scaun episcopa-a-a-al!””. Pentru această glumă, Nebunului nu i se mai permite intrarea în biserica, la slujbele diaconului imitat. Dacă Nebunului îi trăgeai o palmă, el arunca după tine cu bani. Nebunul îsi împărțea câstigul său zilnic cu ceilalți colegi de breaslă. Nebunul a fost acuzat de vrăjitorie, închis în sclepul bisericii, exorcizat, si bătut până la desfigurare. Prin rugăciunile Nebunului, îngrijit de răni in casa altui deacon, Ioan, soția acestuia, care nu putea avea copii, rămâne însărcinată.Nebunul umblă pe la casa de desfrânare, dar nu ca să se desfete cu desfrânatele, ci ca să le plătească, pentru a se odihni, si a respira si ele aer de curăție din calvarul patimilor fiecărei zile. Diaconul însă, aplecându-si urechea la zvonurile si bârfele din târg, ajunge să creadă că Nebunul s-a culcat si cu soția sa, si îl dă afară din casă. Nebunul îi spune unui “filozof” vrăjitor - care se aciuase in cetate, si, prin siretlic, îi usura de bani pe toți cei ce se încumetau să răspundă la o ghicitoare a sa, - câți bani are în sac, si o îngrijeste zi si noapte, si o salvează de la moarte si de la desfrâu, pe dansatoarea Caliopi, ucisă, aproape, de tatăl ei, comediantul Calu. Un dialog între Caliopi si Nebun este plin de învățăminte:
“- Pentru un călugăr nu este bine să-l iubeasca oamenii…
-De ce?
- Pentru că oamenii mai întâi te iubesc, pe urmă te fac sfânt.
- Si nu-i bine să fii sfânt?
- E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când fac pe cineva sfânt, încep să vină la el si să-i ceară lucruri care li se par lor bune si folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorințele. Pentru aceasta îsi fac sfinți pe pământ, căci prin ei cred că îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite si să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire si sănătate, vor multe si de toate, si nu vor să înțeleagă că minunile sunt în mâna lui Dumnezeu, si El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate asa. Dacă nu le îndeplinesti dorințele, ei se supără, se nemulțumesc, si până la urmă încep să te urască. Si toată această sfințenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji si supărări fără nici un folos. Dumnezeu singur stie ce are de făcut în lume si nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci ca să se înmulțească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferința celuilalt si ne facem părtasi la ea si cerem izbăvire ca pentru noi însine. Si ce este aceasta dacă nu dragoste si cale de a ne cunoaste unii pe alții?”
Nebunul este părintele Simeon, cel Nebun întru Hristos. Care a părăsit pustia, după ce ajunsese la desăvârsire, din dragoste față de oameni, si din frică de slavă desartă.Pentru că, gândea el, “Dumnezeu are lucrare cu tot omul si caută si la inima desfrânatelor din piață de multe ori mai degrabă decât la un pustnic.”
Nebunul îl iartă, si primeste confesiunea cu lacrimi a diaconului Anastasie, cel care îl ura pentru că îi era teamă că pierde banii pe care femeia avută îi promisese celui care îi va vindeca fiica, cel care îl izgonise pe Nebun din biserică, si care poruncise slugilor să îl bată crâncen.
În finalul romanului, diaconul Ioan, cel care îl dăduse pe Nebun afară din casă, suspectându-l de desfrâu cu soția sa, si comediantul Calu, cel care o omorâse, aproape, pe fiica sa, dansatoarea Caliope, părăsesc împreună grajdul în care Nebunul, duh spiritualizat, oferise fiecăruia dintre ei câte o jumătate de pâine:” hai, ia si mănâncă si tu cu mine, si nu mai fi necăjit”. Acest ultim “cu mine” mă duce cu gândul la romanul “Pentru cine bat clopotele?” al lui Ernest Hemingway: “Nici-un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher si de sine stătător. Fiecare om este o bucățică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgare, Europa este împuținată, asa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori mosia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat”.
De aceea, apariția finală a Nebunului pare a fi apariția lui Hristos, care spune fiecărui pacatos, de-a stânga si de-a dreapta sa: “nu mai fiți necăjiți. Luați si mâncați o jumătate de pâine cu mine.” Dar Iisus nu păstrează nimic pentru sine. Cealaltă jumătate de pâine a fiecărui om este la celălalt om.

21 martie 2007

Jianu Liviu-Florian
Craiova / 26 martie 2007














Jianu Liviu-Florian    3/26/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian