Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Inscriptie pe o viitoare carte ; Vulturul si femeia in halat

Aflu din “Despre pictura si sculptura românească” de Radu Ionescu (Bucuresti, Editura Maiko ) că Paciurea s-a născut în mahalaua Traian si că, înainte de se muta la Scoala de arte si meserii, a urmat primele trei clase de liceu la Matei Basarab. “Mahalaua Traian” nu se întindea departe de strada pe care am locuit începând cu vârsta de treisprezece ani si până la oarece timp după eliberarea din temnită, adică pe la vreo douăzeci si cinci-douăzeci si sase, anume pe Matei Basarab. Iar la liceul purtând acelasi nume si eu am fost elev în ultimii patru ani de studiu (8-11). Brusc m-am simtit si mai apropiat de artist decât îmi îngăduia dragostea si admiratia ce i le purtam. Acum era ‘consăteni’! Sau cum să denumesc această relatie de cartier?
Asa încât nu mă mai miră uluitorul noroc ce m-a ales pe mine (de fapt, pe tatăl meu, eu fiindu-i doar însotitor) să salvăm un bronz de Paciurea si, la un moment dat, să-l introducem în circuitul muzeelor.
Într-o seară, părintele meu, după bunu-i obicei, prânzind către amiaza târzie, la revenirea de la birou, luă ziarul, odată masa isprăvită, să citească pagina cu anunturi de cumpărări-vânzări. Continuând a-l tine în mână, usor emotionat, mă întrebă dacă voiam să-l întovărăsesc, să vedem o statuie de cel mai mare sculptor român până la impunerea lui Brâncusi. Tatăl meu a fost un împătimit colectionar de artă, atât de important încât s-a trezit numit vicepresedinte al asociatiei celor ce-i împărtăseau pasiunea. De când mă stiu, m-a purtat prin expozitii, prin atelierele artistilor; la mesele noastre duminicale sau de sărbători, participau pictori, caricaturisti, sculptori, iar în zilele de sfârsit de săptămână, dacă vremea o îngăduia, tot cu astfel de prieteni ne deplasam acolo unde ei pictau, ori se odihneau pescuind, iar noi îi tineam de vorbă. Ba Vânătoru m-a si luat cu dânsul si doamna, în vara când tatăl meu nu avu bani să iesim din Bucuresti. Le-am fost oaspete câteva zile în cursul vacantei de vară.
Astfel de ocazii m-au ajutat să-mi formez si eu gustul, stiinta si siguranta ochiului. Ba, pe când eram student, am si primit un coltisor de cronică plastică la “Contemporanul”, ceea ce îi impuse până si tatălui meu.
Iată suficiente motive să mă îmbie la a merge cu el deîndată ce a citit la mica publicitate anuntul zgârcit ce urmează: ‚Vând vultur de Paciurea. Tel....’
O doamnă îi explică faptul că vulturul nu-i apartinea, ci era al fiului ei. Acesta fiind foarte ocupat cu serviciul, o rugase să se ocupe dumneaei de vânzare.
Locuia undeva în drum spre Colentina, într-un cvartal de blocuri noi-noute, la o răscruce importantă.
Ne-a primit într-un capot înflorat, decoltat, strâns pe talie, ceea ce îi scotea la iveală rotunjimea soldurilor nurlii si niste sâni majori, cum se delectau a zice prietenii mei în adolescentă. Ba, dacă ridica bratele (si o făcea frecvent) mânecile largi, trei sferturi, îi lunecau pe ele-n jos, dezvăluind o carnatie luminoasă si ademenitoare, ce ne punea într-o situatie reciproc stânjenitoare atât pe tatăl meu cât si pe mine.
Dar noi răbdam orice caznă, numai să ne îngăduie să privim bronzul.
Îl cocotase pe un dulap scund. Îl acoperise cu o năframă albă. O trase de pe pasăre. De la prima ochire, era neîndoielnic un Paciurea! Nu un vultur oarecare, bun de înfipt pe orice monument al eroului necunoscut, în dreptul unei biserici sau la o răscruce dintr-un sat, un vultur dintr-aceia ce par a fi poposit pe postament pentru a atipi câteva clipe. Dimpotrivă, era o adevărată pasăre de pradă, cu aripile desfăcute de parcă atunci ar fi descins din ceruri, să-si înfigă ghearele în blana încâlcită a unei oi si s-o înalte, sângeros, către cuibul său de pe culmile chelbe ale muntelui. Te apuca spaima contemplându-l, dar îti impunea si un simtământ al măretiei, al irepetabilului, al geniului (de data aceasta el apatinând creatorului său).
- “Cât doriti, doamnă”?
Pretul, rostit cu franchete, cu buzele îngrosate barbar cu un ruj gras si violent, era mult sub asteptări.
De aceea, tatăl meu se încruntă. Acea femeie vulgară si provenind categoric din mahala nu putea fi constientă ce avea în casă, dacă cerea atât de putin pe obiect. O bănuială se ivi în închipuirea părintelui meu; îl cunosteam. Era sigur că statuia nu putuse fi dintotdeauna a proprietăresei actuale. Nici vreo mostenire, nici cumpărată de dumneaei, nici un dar la aniversarea zilei de nastere.
Telefonul sună. Era un intermezzo necesar. Gazda răspunse cu un zâmbet larg ce-i întredeschidea voluptuos aceleasi buze, de data aceasta devenind parsive. Se prefăcea că vorbea cu un doctor. Se alinta, tot întrebându-l dacă voia cu adevărat să o “consulte”. Stabiliră ora când avea să vină acela. Apoi, încântată, ne explică a fi conversat cu un prieten al fiului său, medic, care socotea că sosise timpul s-o “consulte” iar, repeta ea pierdută.
- “De unde are fiul dumneavoastră această statuie”? l-am auzit pe tatăl desclestându-si dintii.
- “Stiti, el e ofiter M.A.I. I-a dat-o si lui un individ când l-a vizitat. Ei sunt obligati să meargă pe la diversi insi acasă. Era unul din ăia bogati, de pe timpuri. Mai avea si altele, mi-a zis fecioru-meu, dar numai pe asta a putut s-o ia. Să nu bată la ochi.”
Am cumpărat-o îndată si ne-am grăbit să plecăm, să nu fim pricină de întârziere a “vizitei medicale”.
Când s-a îmbolnăvit mama, după eliberarea mea din închisoare - că până atunci s-a îndârjit cu stoicism să reziste -, vulturul lui Paciurea s-a numărat printre operele pe care tatăl meu a fost obligat să le vândă, pentru a-si salva sotia. L-a achizitionat un muzeu provincial.





Mihai Radulescu    2/12/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian