Memo : A venit iarna…
Tare-s frumoase iernile la munte!
Pacat ca eu le cunosc doar din povesti si, in oglinda mintii, le vad parca acoperite cu troienele inalte cocotate tantos pe creste si parca aud si acum saniile uriase trase de cai vanjosi indreptindu-se spre biserica din deal intr-o dumineca inghetata.
Adevarul este ca nu a venit iarna si ea nu vine niciodata. Noi ne intoarcem la ea, an de an, ne este frig, dar cu-i pasa.!
Oameni care traiesc o viata intrega la oras, ca subsemnatul, nu au gustat prea mult iernile la munte dar au trecut si ei ierni peste ierni batind trotuarele, cu fularul infasurat de doua ori peste gura, inmanusati si tarind cu greu dupa ei bocancii impotmoliti in noroi si omat. Vorbim despre iarna toate cele 365 zile ale anului, chiar in vara sau in primavera, amintindu-ne crimpeie de ger, razind de Mos Crivat si macar si in toamna ne amintim de el. Ne pregatim de iarna pentruca asa cum am mai pomenit, ne intoarcem la iarna, daca vrem sau nu.
Am copilarit in oras. Mergeam la scoala in iernile grele, pe atunci scolile aveau alte reguli: nu se inchideau niciodata. O scoala se inchidea nu din pricina iernii, nu din cauza autobusului care se impotmolea pe sosea. Trebuia sa se raspindeasca zvonul despre o molima sau alta ca o scoala sa inchida portile. Sigur ca gerul ne spinteca urechile si in clasa era un frig de iti ingheta nasul de tot si drumul troienit ne ingreuna pasii. Dar umblam grabiti, adunarea se facea la ora fixa si nu odata, mi-e martor Dumnezeu, aveam un butuc sub brat, ca fiecare scolar, sa astupam gura nesatula a sobei din clasa ca sa ne putem incalzi cit de cit. Vintul suiera ca disperat si, inaintind greoi, inginam “Vintule, nebunule, de ti-ai rupe strunele”…
Nu port nici o pricina iernii, nu, nu eu. In toata amaraciunea anilor de razboi, cind la orele 4-5 dimineata faceam cu schimbul, fratii si tata la coada la gaz , am avut si zile bune, ma gaseam printre copii in toiul razboaielor cu bulgari de zapada si saniile fabricate din cite o albie veche ne purtau in chiote pe haurile de la Oteteleseanu. Ne era frig, dar cred acum, in reprospectiva, ca nu era dracul chiar atit de negru. Nu iarna era de vina. Eram desbracati. Sau cum se spune acum, nu eram echipati. Sandu, prietenul meu de joaca, purta pe miini o pereche de ciorapi rupti dar din lina groasa, paltoanele nu purtau marca Nike si ghetele trebuiau de mult sa faca o vizita cismarului. Parintii nostri nu aveau timp si bani sa ne alinte prea mult. Dieta nu era in vocabularele noastre si nici nu stiam atunci ca Parlamentul polonez se numeste Dieta.
Si am crescut, am razbatut, am invins, am ajuns sa povestim copiilor si nepotilor, dar cine sa ne asculte? Povesti de adormit copiii, spun ei azi, cind au mai mult decat au nevoie.
Nu port ranchiuna iernii si nici copiilor care au credinta ca nu au nevoie sa stie cum a copilarit tata sau bunicul.
Lor, generatiei de azi, l-i se cuvine mai mult decat am avut noi. Cu toata sinceritatea! Noi nu am avut de luptat cu Ipod, telefonul,(cine dispunea de unul) nu avea aparat de fotografiat in el sau muzica vremii si nici nu ne dadea vesti de la rude, prieteni sau simplii nedoriti. Televizia? Ce sa mai pomenesc? E usor azi sa o stapanesti, sa o cunosti? Viva La Plasma!
Zau, aveti intelegere de la bietii copii! Vine sfarsitul saptaminii, ei merg la ski, pe platoul din fata Primariei din Toronto se patineaza, au probleme cu comertul portretelor incrustate in cartonase ale lui Gretzky sau Crosby si nu e usor. Verile merg la “camp”, ba scolile le organizeaza excursii prin tara si aud ca si peste hotare. Si ce daca? Tata plateste.
Si nici nu le este frig. Ei sint echipati! Il cunoasteti pe Gigel? Are masina,scumpul de el. Pai de ce nu si Costel? Doar are si el 16 anisori. A sosit iarna? Las-sa vina! Avem noi cojoc de acul ei!
Harry Beer /Toronto
|
Harry Beer 1/25/2007 |
Contact: |
|
|
