Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


New York-ul poeților ( Poets' New York )

ICORN international cities of refuge network
Lidia Viana is the director of the Centre for the Translation and Interpretation of Contemporary Text at Bucharest University.

Lidia Vianu was a Fulbright Professor at SUNY Binghamton (1991-992) and UC Berkeley (1997-1998) and is the recipient of a Soros Foundation grant. She is a member of the Romanian Writers' Union and is an award winning translator.

An English translation of the interview follows .

New York-ul poeților
Când Henry James, Ezra Pound și T.S. Eliot se refugiau în Europa - James și Eliot devenind chiar supuși britanici - America nu era ceea ce este astăzi. Pelerinajul cultural se derula către Europa, care era izvorul. Iată că la aproape o sută de ani balanța se înclină altfel. Scriitorii și universitarii eruopeni ar da orice pentru un stagiu la o universitate ori revistă americană. Cultura europeană are nevoie de o infuzie de energie. Trei poete (Ruth Fainlight, Leah Fritz și Eva Salzman) au trecut totuși oceanul pentru a reveni la Londra. Andrei Codrescu, pe de altă parte - dar și din alte rațiuni, politice în cazul lui, presupun - a lăsat Europa pentru o Americă în care și-a făcut loc cu toate uneltele unui Desperado autentic (Desperado fiind un alt nume, o nouă teorie despre ceea ce e îndeobște cunoscut ca postmodernism; teoria Desperado se concentrează asupra violenței cu care autorul se zbate să fie diferit de toți ceilalți autori și să reinventeze literatura; e folosit termenul Desperado în sensul acelor pionieri care au forțat frontierele Americii pentru a crea o țară nouă din elemente disparate, preluate de la tradiție). Cert este că cei care mai cred că doar Europa e capitala literaturii bune iar America un veșnic ucenic se înșeală amarnic, după cum se va vedea în interviurile ce urmează. Vorba cronicarului din fundul Moldovei, nasc și la New York - ori mai ales acolo - oameni.


EVA SALZMAN (20 aprilie 1960)

Autoare a patru volume de poezie (apărute în Anglia), scriitoare de proză și librete de operă, redactor de reviste literare, Eva Salzman este New Yorkez㠑get beget', cu toate că de o bună bucată de vreme locuiește în Anglia. Și-a păstrat dubla naționalitate, de altfel. Recunoscută ca o bună poetă, a fost Royal Literary Fund Fellow la Ruskin College, Oxford, la Warwick University și Laureate la Villa Mont Noir în nordul Franței. În prezent scrie proză și editează o antologie de poezie feminină pentru Seren Press.

LIDIA VIANU: Te-ai născut la New York. Cum a fost copilăria ta acolo?

EVA SALZMAN: M-am născut în partea de nord-est a Manhattan-ului, într-un spital de pe East River, dar am crescut în Brooklyn Heights. Tatăl me, compozitor, scria atunci pentru Times și a dat un anunț la nașteri care semnala ironic, ca o recenzie, debuturile noastre muzicale gemene (eu sunt sora mai mare, cu opt minute). Eram prezentate ca ‘soprane remarcabile ... (care) practică mai ales muzica atonală, cu prea puțină subtilitate dar cu mare forță.' Nimic nou de atunci încoace, pe acest plan.

Fiecare zi de supraviețuire în acest oraș istovitor, solicitant, era o mare realizare. Străinii de New York, extrem de ușor de recunoscut pentru un New Yorkez călit, sunt sfătuiți să evite hoții prefăcându-se că sunt de-ai locului, că sunt la ei acasă. Adesea New York-ul îmi pare a fi Lumea a Treia. Aterizezi pe aeroportul internațional JFK (John F. Kennedy) - ca vai de el - și te pierzi într-un oraș ca un talmeș-balmeș, oraș care e însă și o mare concentrare de putere și bogăție. Țin minte cum, copil fiind, mergeam cu mașina pe drumuri pline de gropi, care se tot reparau. În cele din urmă am priceput și eu: reparațiile nu trebuiau să se termine niciodată. Era deci mereu de lucru. O fi din cauza mulțimii. Habar n-am. New Yorkezii sunt aroganți dar plini de viață și energie... și de păreri. Știm totul despre viața străzii. Oamenii spun că americanii nu au simțul ironiei, dar New Yorkezii sunt vestiți pentru inteligența lor sarcastică și pătrunzătoare. Odată, când m-am dus acasă în vizită, m-a uimit un tip burtos care umbla legănat ca un Adonis pe Brighton Beach. Tipul era stăpân pe spațiul lui. Mi-e deseori dor de acea corporalitate ne-englezească, fără rușine, de gesturile medieraneene. Merg mai repede decât absolut toți cunoscuții mei, chiar dacă n-am o țintă precisă.

În metrou era mai cald decât în iad, trenurile nu aveau aer condiționat la vremea când a fost construit și erau asurzitoare. Dacă erai pe peron când huruia trenul, puteai să urli cât te țin puterile la urechea celui ce te însoțește, că tot nu te auzea. Giuliani, primul nostru primar republican după foarte multă vreme, a pus ordine în toate. N-am idee ce-a făcut cu oamenii străzii, poate i-a mutat la New Jersey. Simt adesea nostalgia unui New York murdar și periculos, cu toate că nu-mi dădea prin minte că e periculos la vremea aceea. Când a încercat însă Giuliani să ne curețe și arta, opunându-se unei expoziții a lui Chris Offili, care folosește în pictura lui bălegar de elefant, New Yorkezii s-au unit și l-au pus la punct. New York-ul a ieșit de pe harta capitalelor crimei. Se pare că mai toate crimele se petrec între două și cinci dimineața, când cetățenii cumsecade sunt în patul lor (ceea ce eu nici că făceam când eram adolescentă!) și au legătură cu drogurile ori cu probleme conjugale. De ce să arunci cu o tigaie când poți trage cu pușca?

În timpul Convenției Republicane din 2004, străzile erau pline de texani cu pălării și tricouri cu steagul Americii, deci incredibil de ușor de identificat. Eram într-un restaurant și mâncam un sandviș, iar în acest timp ei umpleau un autobuz după altul, care să-i ducă doar la câteva străzi depărtare, în Madison Square Garden, unde era Bush. Măi să fie, de ce nu iau și ei metroul ca noi toți? am întrebat un polițai. Mi s-a răpuns că familiile Delegaților de peste tot sună la NYPD (poliția orașului New York), speriați nevoie mare că rudele lor dau de belea cu moravurile din New York. Mulți New Yorkezi s-au simțit de-a dreptul jigniți că au trebuit să găzduiască convenția!

LV. E copilăria în New York altfel decât copilăria într-un orășel ori la țară?

ES. Copilăria mea a fost mai liberă fiindcă părinții mei erau hippie dar copiii din New York sunt incredibil de precoci. Prietenilor mei nevinovați de la țară li se interzicea să ne viziteze pe noi, șmecherii din Sodoma (așa vedeau părinții lor New York-ul). În ziua de azi, Sodoma nu e tocmai departe, cu toate că NYC nu seamănă deloc cu America lui Bush. Oamenii mereu uită: e o țară mare! Detest naționalismul dar simt ‘patriotism' pentru NYC fiindcă mă identific total cu orașul. În străfundul inimii mele, e buricul lumii.

LV. Cum arăta casa ta?

ES. Numărul 29 de pe Middagh Street - care e și acum casa părinților mei - e o casă cu patru etaje, cu șeminee de marmură și podele din scânduri late. Deși părinții mei sunt naturaliști - tata e expert în păsările din Long Island - nu ne pricepem la grădini. Grădina noastră, denumit㠑curtea', e inundată de buruieni. Într-o vară, împreună cu primul meu soț, m-am străduit s-o aranjez; avem și o fotografie dintr-o altă vară, când am subînchiriat unor grădinari pricepuți. Casele vechi au mereu nevoie de reparații; am închiriat tot timpul duplexul de la etaj fiindcă aveam nevoie de bani. Casa bunicilor mei, vândută între timp, era și ea o veche clădire federală lângă colțul cu Cranberry Street, unde s-a publicat prima oară poemul lui Walt Whitman Leaves of Grass.

Printre chiriașii de la numărul 7 Middagh Street s-au numărat W.H. Auden, Carson Mc Cullers, Benjamin Brittain, Salvatore Dali și stripteuza Gypsy Rose Lee. În scenariul pe care încă nu l-am scris, stripteuza repetă în fața lui Auden, care e ușor plictisit dar atent și cu un ochi critic. (De fapt poetul irlandez paul Muldoon a avut primul această idee, în poemul "Middagh Street numărul 7".) Împrejurimile au multe conotații literare; casa lui Norman Mailer dă spre faleză, de unde se fac cele mai spectaculoase fotografii ale zgârie norilor din Manhattan, inclusiv cea a Turnurilor Gemene în flăcări. Am avut sentimentul că mi se surpă trecutul sub ochi. Nu cunoșteam direct victimele, dar cu toții știam pe cineva care avea pe cineva mort acolo. Creațiile soțului meu erau într-unul din turnuri, ceea ce a fost o pierdere mai mică decât colecția Rodin, care și ea la rândul ei nu se compară cu imensa pierdere de vieți omenești.

LV. Era arhitectura casei tipic New Yorkeză? Ce e tipic arhitecturii New Yorkeze, după părerea ta? Le place New Yorkezilor să trăiască în case comode?

ES. Ne-am ales cu Faleza în urma construcției clădirii pentru Brooklyn Queens Expressway - un exemplu al zelului lui Robert Moses de a dezvolta orașul prin construcția de drumuri, care în cazul de față a desfigurat Heights, demolând locul istoric care era Middagh Street numărul 7. Când fugeau sclavii, unul dintre drumurile evadării lor era pe sub Heights, cu ascunzători și cărări secrete. Poate că asta e doar în închipuirea mea, ori a altcuiva. Multe locuri încărcate de istorie pățesc așa. După ani întregi de insistențe din partea unui grup printre care și părinții mei, Heights a fost declarat loc istoric, pentru a proteja ce a mai rămas din el, inclusiv clădirile de la început de veac din zonă, așa numitele brownstones, pentru care New York-ul e vestit și care-i sunt tipice. Construit inițial ca o suburbie pentru magnații navali care voiau să aibă vedere asupra docurilor, Brooklyn Heights a trecut printr-o perioadă grea după al doilea război mondial. Locuitorii nu și-au mai putut permite să încălzească ori să plătească servitorii necesari unor astfel de case mari, dintre care multe au fost împărțite în apartamente ori pensiuni, ca și numărul 7. Tocmai de aceea au și putut bunicii mei, dat fiindcă au avut norocul să aibă de lucru în vremea recesiunii, să-și permită să cumpere casă într-o zonă care e acum iar scumpă și foarte căutată. Chiar și aici, puține clădiri sunt tocmai din 1829, anul când s-a înălțat casa noastră. Mulți New Yorkezi locuiesc în clădiri cu mai multe apartamente, care sunt mai ieftine și se află mai ales dincolo de Manhattan, în Brooklyn, Queens, Bronx, Staten Island ori chiar peste râul Hudson, în New Jersey.

LV. Când erai copil, îți dădeai seama că New York-ul e un oraș multicultural? Te integrai ușor ori te simțeai intrusă?

ES. Am mers mulți ani la o școală publică (fără taxe), multiculturală. Aveam prieteni de toate felurile, din toate clasele și grupurile etnice: negri (de origine africană, spre deosebire de Marea Britanie, unde sunt mai mult din Marea Caraibelor), chinezi, egipteni, portoricani și amer-indieni. Ce altceva e un New Yorkez dacă nu cineva din altă parte? Însă să nu uităm că e condiția scriitorului să se simtă străin. Petreceam mult timp cu copiii din vecini pe stoop, care e un cuvânt olandez pentru treptele din fața casei. (Și Middagh e un cuvânt olandez: înseamn㠑midday' - amiază.)

LV. Ce însemna viața ta culturală ca adolescentă în New York? Televizor? Teatre? Cinema?

ES. Spre deosebire de familiile americane normale, n-aveam nici mașină de spălat vase, nici televizor, dar, cum eram fanatică în ce privește filmele, am făcut rost de televizor atunci când am crescut și am ajuns la o vârstă cât de cât rezonabilă. Mă uitam la emisiunile de noapte, din ce în ce mai târziu, ceea ce m-a informat în domeniul istoriei filmului (mai ales a Hollywood-ului). Sau, oricum, asta era scuza mea.

Cum m-am pregătit pentru dans și coreografie ani de zile, zâna mea bună (bunica) - cea cu talent la cumpărarea caselor - mi-a luat bilete la marile trupe de balet. Mă duceam, o adolescentă solitară, chiar în primul rând, mai că mă stropea sudoarea lui Mihail Barișnikov. (Odată, la marea deschidere din Giselle, s-a împiedicat de sabie!) Am văzut tot ce se putea vedea: trupele de balet New York City și Joffrey, baletul american, baletul din Harlem, care era o trupă absolut inovatoare prin pregătirea și aducerea pe scenă a dansatorilor negri în balete știute a fi dansate, prin tradiție, de albi. Alvin Ailey Company, care-mi plăcea enorm, era cunoscută pentru multiculturalismul ei: în principal negri, dar și portorocani, orientali , mai rar albi. Mi-aduc aminte cu încântare de Natalia Makorova în Lacul lebedelor și de Rudolf Nureiev cu Margo Fonteyn, ca să nunesc doar câțiva dintre monștrii sacri pe care am avut marele privilegiu de a-i vedea pe când erau în floarea vârstei.

Îmi plăcea mai mult dansul contemporan: trupele Martha Graham, Paur Taylor și Merce Cunningham. Cum tata scria pentru operă, am luat contact cu arta nouă: avangarda, experimentele. Bucata multi-media a tatei ‘The Nude Paper Sermon' includea un text de poetul John Ashbery și avea printre interpreți pe actorul Stacy Keach, care s-a dus mai apoi la Hollywood (Și de acolo la închisoare, dar asta e altă poveste...) Finalul acestei bucăți mi-a oferit prima imagine (fugară) a unui nud masculin. Cum ziceam, copiii New York-ului sunt precoci. Tata cunoștea și lucra cu compozitori, instrumentiști și dirijori renumiți, cum ar fi Pierre Boulez, William Bolcolm, Joshua Rifkin și Charles Rosen. Mama lui (acceași bunică despre care a mai fost vorba!) scria și ea operă și fusese în copilărie actriță de vodevil, făcuse turneee cu părinții, care și ei își câștigau traiul în această breaslă.

LV. Ca studentă și după aceea, ce reviste-ți plăcea să citești?

ES. Aveam prin casă tot soiul de ziare politice, sociale, despre mediu. Mama, foarte preocupată de mediu, a militat împotriva pericolului energiei atomice înainte ca aceasta să devină o cauză la modă. Eram abonați și la publicații satirice, cum ar fi Mad Magazine și National Lampoon, primeam zilnic New York Times, acesta fiind unicul ziar cu de toate care se găsea peste tot, în afară de Washington Post, pe care trebuia să mergi un pic mai departe ca să-l găsești. (Majoritatea mijloacelor de comunicare în masă americane sunt înguste ca spectru, au tot felul de prejudecăți, nu fac doi bani.) Furam de la bunicii mei New Yorker, care la început mi-a plăcut pentru vestitele benzi desenate și pentru coperți. Pe lângă romanele englezești și americane din secolul XIX pe care le citeam pe nerăsuflate, mai citeam Cosmopolitan, reviste de film, cărți comice și Ripley's Believe It or Not, într-un mod total lipsit de discernământ, la voia întâmplării. Ca și acum, de altfel.

LV. Când ți s-a trezit interesul pentru viața literară a New York-ului și unde te duceai, ce locuri culturale frecventai?

ES. Nu m-a ‘interesat' în mod special viața literară niciodată și nici nu mi-am propus să mă fac scriitoare; pur și simplu iubeam cărțile și scriam. Am avut imensul noroc de a putea folosi biblioteca incredibilă a bunicii - vreo 20.000 de cărți înghesuitepe rafturi ori stivuite în turnuri gata să se prăvale, la etajul al treilea al casei din Cranberry Street de care vorbeam. Era ca și cum aș fi avut o bibliotecă publică doar pentru mine, doar că ea îmi dădea cărțile de tot. Ce comoară! Literatura a fost evadare și pasiune pentru mine. Scriitorul irlandez Frank McCourt mi-a fost profesor la Stuyvesant High School din Manhattan. Preda engleza spunându-ne povești cu irlandezi, așa că am rămas cu impresia că la engleză doar se povestește. Ceea ce chiar așa e. Cum s-a văzut mai târziu, experimenta pe noi besteller-ul lui Angela's Ashes. În fiecare vineri se cerea elevilor să prezinte paginile adolescentine, pline de spaime, mâzgălite de ei, iar eu nu mai puteam de nerăbdare să plictisesc pe toată lumea cu producțiile mele. Cam toți ceilalți, străluciți la matematică ori științe concrete - care erau profilul școlii - alegeau cursul lui McCourt fiindcă era simplu ca bunăziua. Dădea tuturor note foarte mari și nu se dădea lucrare.

LV. A fost în vreun fel incomod să locuiești înt-un loc unde toate națiile se amestecă? Te-ai simțit vreodată altfel decât ceilalți într-un mod care să te descurajeze?

ES. Revin la ‘patologia' scriitorului. Nu sunt toți scriitorii incomodați de câte ceva? Nu era vina New York-ului. Îmi place tot ce e ‘altfel' și de fapt sunt adesea atrasă de oricine e o oaie neagră. Când locuiam la Paris la patru ani, copiii aruncau cu pietre-n mine în curtea școlii. Sudul Angliei l-am resimțit ca pe o entitate străină. Într-o zi, pe când conduceam către Tunbridge Wells, cât pe ce era să lovesc altă mașină după ce am zărit un om absolut obișnuit care traversează. Mi-a trebuit o clipă ca să înțeleg de ce: nu mai văzusem un negru de trei luni și abia atunci îmi dădeam seama.

LV. Ai putea decrie clasele sociale din New York? S-au mai schimbat de când erai copil? Tu căreia îi aparții?

ES. În America nu există clase în sensul englezesc al cuvântului, în ciuda lucrurilor care se tot spun. De ideea de clasă se leagă în primul rând banii. Există o anume cast㠑brahmană' de vechi familii americane, dar altfel clasele nu sunt ceva rigid. Aș zice că sunt intelectuală din clasa de mijloc, privilegiată într-un fel artistic și boem. Dar bunicii mei au fost emigranți săraci, prima generație care a ajuns la o situație materială decentă după ani de trudă și economie crâncenă. Casele pe care au izbutit ei să le cumpere și-au sporit ulterior valoarea. Bunicul meu avea șapte frați și surori; toate economiile lor s-au pus laolaltă ca să meargă la studii fratele cel mai mic; mai târziu, bunicul meu a muncit și și-a plătit singur studiile. Și-a modernizat singur casa, a pus apă, s-a legat la electricitate, a făcut o bucătărie, și a făcut și toate reparațiile cu mâna lui. Când s-a prăpădit el, totul s-a dus de râpă.

LV. De ce ai plecat din New York?

ES. Vechea poveste. Un bărbat. Englez. Mai întâi a venit el acolo, pe când îmi luam licența și aboi îmi terminam studiile de artă la Columbia University, după care ne-am mutat în Anglia... și am divorțat. După el am mai încercat un scoțian și un irlandez dar m-am măritat în cele din urmă cu un american din Long Island, nu departe de New York! Viața e bizară.

LV. A fost o decizie ușoară să părăsești New York-ul?

ES. A fost una dintre cele mai dure decizii din viața mea. Dacă nu era el n-aș fi plecat în veci din New York. Mă gândesc că tocmai de asta am și plecat de fapt, fiindcă voiam să cunosc alte locuri și alți oameni. Mă supărau multe lucruri în America, însă îți spun drept că nici nu m-aș fi gândit că o să stau atât de mult în Anglia. Chiar și acum îmi vine greu să recunosc că nu locuiesc la New York.

LV. Dac-ar fi să mai hotărăști o dată să te muți la Londra, ai face-o?

ES. Știind ce știu acum? N-are sens să mă gândesc, de fapt. De unde pot să știu dacă aș fi făcut ce am făcut dacă lucrurile stăteau altfel. Nu poți desface un anume incident fără să deșiri tot. Scrisul e de fapt un mod de a trăi viețile pe care nu le-am încercat.

LV. Ce influența a avut Londra asupra ta? Câți ani aveai când ai venit la Londra?

ES. Am vizitat prima oară Londra la 18 ani dar m-am mutat acolo abia la 24 și am locuit mai întâi în Kent, apoi Brighton și abia după aceeab la Londra. Inteligența mea e citadină, dar spiritul meu rătăcește la țară.

LV. Ce prieteni aveai în lumea literară New Yorkeză și ce prieteni literari ai la Londra?

ES. Lumea poeților e foarte mică, ne știm toți între noi. Sunt prietenă cu tot soiul de scriitori dar ar fi plicticos să am doar prieteni literari. Există atâția pieteni prefăcuți în lumea literară, în ciuda idealurilor lor înalte. Nu m-a prea dus capul - ori prefăcătoria - să declar că-mi place cineva doar fiindcă mi-ar putea ajuta în ‘carieră'. În ciuda cinismului meu înăscut, mă uluiesc încă duplicitatea și superficialitatea unora.

LV. Unde te simți mai acasă, la Londra ori la New York?

ES. După atâția ani, tot la New York. Când mă duc acasă mă simt de parcă mi-aș fi ținut mult timp respirația. Pot să oftez din rărunchi și pot vorbi tare, pot fi extrovertită - ca toată lumea din jur.

LV. A influențat New York-ul imaginile tale poetice? Care e pecetea New York-ului asupra sufletului tău?

ES. Zumzăitul traficului pe podul Brooklyn a fost fundalul muzical al copilăriei mele, chiar am scris un sonet despre el, pentru a mi-l apropia din nou. Pentru o vreme măcar. În loc să mă apropii de Crane (și Walt Whitman a scris despre pod), am decis să sfâșii tot și am comparat cablurile de susținere cu o harpă. Construcția podului a fost supravegheată - zice motto-ul poemului - de Emily Roebling (al cărei tată l-a poiectat) de la ultimul etaj al casei din Brooklyn Heights, unde locuia cu soțul ei invalid.

1 iulie 2005



Poets' New York


LIDIA VIANU: Were you born in New York? When? What was it like when you were a child?

EVA SALZMAN: I was born in an uptown Manhattan hospital on the East River, but grew up in Brooklyn Heights. My composer father, then writing for the Times, devised a birth announcement styled as a mock-up news feature reviewing our twin musical debuts (I'm the elder by eight minutes). We were ‘sopranos of considerable proportions...(who) presented mainly atonal music with little subtlety but plenty of vigour.' So, no change there.

To survive each day in this exhausting, competitive city felt like a major achievement. Out-of-towners, immediately recognizable to seasoned New Yorkers, are advised to avoid muggings by trying to look like they belong, like they own the place. NYC often strikes me as oddly Third-World. You fly into the shoddy JFK, our international airport, and get sucked into a disorganized, pell-mell city, which is also a place of immense wealth and power. My childhood memories include driving over pot-holed highways, forever being repaired. Finally, the penny dropped; the repairs were never meant to be completed. This way the jobs kept going. Maybe it's to do with the mob. I don't know. New Yorkers are arrogant, but also brimming with life, energy... and opinions. We award ourselves top marks in the Street-Cred department. People describe Americans as lacking the Irony gene, but New Yorkers are famed for their sarcastic, sharp wit. One visit home, I was struck by the sight of a pot-bellied guy swaggering, Adonis-like, along Brighton Beach. This guy was going to inhabit his space, no matter what. I miss that un-English unashamed physicality, the Mediterranean gesticulating. I walk faster than anyone I know, even if I'm going nowhere.

The subway system is hot as Hades, the trains at that time not air-conditioned and deafeningly loud. Standing on a platform as a train rumbled in, you could yell at the top of your lungs into your companion's ear and s/he wouldn't hear you. Giuliani, our first Republican mayor in ages, cleaned everything up. Don't know what he did with the homeless, maybe dumped them in New Jersey. Now I'm nostalgic about a dirty, dangerous NYC, although I never actually thought of it as dangerous really. When Giuliani tried to clean up our artwork too, objecting to an exhibition featuring the artist Chris Offili, who uses elephant dung in his paintings, New Yorkers put their collective foot down. NYC dropped right down on the Murder Capital chart. Apparently, most murders happen between about 2 and 5 AM, when good citizens are in their beds (though not this good citizen teenager, it has to be said!) and are either drug-related, or Domestics gone wrong. Why throw a frying-pan when you can shoot a gun?

During the 2004 Republican Convention, we were overrun by stars-and-stripes, ten-gallon hat Texans and polyester-suited mid-westerners, taking buses to go just a few blocks. Why don't they take the subway like us, I asked a cop. He said the Delegates' folks were calling the police from all over the country, nervous about their relatives' safety in our liberal hands. We were affronted to be hosting this convention at all.

LV. Is childhood in New York any different from childhood in a smaller town or in the country?

ES. I had an unusual degree of freedom, thanks to hippie-ish parents but NYC kids are mostly precocious as hell. My country yokel friends were barred from visiting us city slickers in Sodom, as their parents thought of the place I lived. Nowadays, the Sodom idea doesn't seem far-fetched, though NYC is nothing like Bush's America. People forget: it's a big country! Nationalism is abhorrent to me, but I do feel ‘patriotic' about NYC, identifying with the place profoundly. In my heart of hearts, it feels like the centre of the world.

LV. What did your house look like?

ES. 29 Middagh Street, still my parents' house, is a four-story clapboard house, with marble fireplaces and wide floorboards. Although my parents are naturalists - my father is an expert on Long Island birds - we're no good with gardens. Ours, called the ‘yard', is overrun with weeds. One summer, I made the effort with my first husband; a photo commemorates another summer when we sublet to talented gardeners. Old homes need constant repairs; we've always rented out the upstairs duplex, needing the cash. My grandparents' house, now sold, was also an early Federal building just around the corner on Cranberry Street, where, Walt Whitman's poem ‘Leaves of Grass' was first published.

7 Middagh Street's various tenants included W.H. Auden, Carson McCullers, Benjamin Brittain, Salvatore Dali and the stripper Gypsy Rose Lee. In my as-yet unwritten screenplay, she rehearses her new striptease acts for a slightly bored, though perceptive and analytical Auden. (Actually, the Irish poet Paul Muldoon sort of got there first, with his poem ‘7 Middagh Street'.) The neighbourhood has many literary associations; Norman Mailer's house overlooks the Promenade, from where the Manhattan skyline's more famous views are taken, including the one of burning Twin Towers. That was like seeing my past crumbling before my eyes. We didn't know anyone, but everyone knew someone who knew someone. My husband's artwork was in one tower, a smaller loss than the collection of Rodin, this loss itself dwarfed by the enormous loss of life.

LV. Was it typical of New York architecture? What is, in your opinion, typical of New York architecture? Do New Yorkers love their housing comfort?

ES. The Promenade was our consolation prize for the building of the Brooklyn Queens Expressway, an example of the famous Robert Moses's zeal for civic development as exemplified by road building, which in this case cut through the Heights ruthlessly, knocking down the historic 7 Middagh Street, among other things. An underground slave ‘railway' is meant to run under the Heights, with hiding places and escape routes. Or maybe I've made that up, or someone else made it up. It happens to places already packed with history. After years of local petitioning, something with which my parents were involved, the Heights was designated an historic neighbourhood, to protect what was left, including the area's later turn-of-the-century brownstones, for which NYC is famous and which are more typical of the kinds of homes all over the city. Originally built as a suburb for wealthy shipping magnates, wishing to overlook their docks, the Brooklyn Heights fell on hard times after World War II. People couldn't afford the heat or servants needed for large houses, many of which were divided into apartments, or boarding houses, like Number 7. This is why my grandparents, lucky to be working throughout the Depression, could afford to buy in a neighbourhood, now expensive and desirable again. Even here, few buildings date back to 1829, the year our house was built. Many New Yorkers live in co-ops, with more affordable housing found mainly outside of Manhattan, in the further reaches of the boroughs: Brooklyn, Queens, the Bronx, Staten Island, or over the Hudson river in New Jersey.

LV. Could you feel as a child that New York was a multicultural city? Did you fit in easily or did you feel an outsider?

ES. Having attended multicultural public (free) schools for many years, I had friends from many backgrounds, classes and ethnic groups: black (African origin, as opposed to the Caribbean slant in the UK), Chinese, Egyptian, Puerto Rican and American Indian. What is a New Yorker but someone from somewhere else? Still, feeling the ‘outsider' is the writer's habitual condition! I hung out with neighbourhood kids on the stoop, which is the Dutch word for the steps out front. (Middagh, also a Dutch word, means ‘midday'.)

LV. As a teenager in New York, what was your cultural life? TV? Theatres? Movies?

ES. Unlike the clichéd American family, we had no dishwasher, no TV, but this movie fanatic got her paws on the latter, when I was old enough to get away with it. I'd stay up watching the Late Show, Late, Late Show and, finally, the Late Late Late Show, which educated me in (mainly Hollywood) cinema history. Well, that's my excuse.

Because I trained in dance and choreography for many years, my fairy grandmother - the one with the talent for buying houses - bought me tickets to see the great ballet companies. There I was, this lone teenager, sitting right up front, practically getting sprayed by Mikhail Baryshnikov's sweat. (Once, during his big entrance in ‘Giselle', he tripped on this sword!) I saw them all: the New York City and Joffrey Ballet companies, American Ballet Theatre and the Dance Theatre of Harlem, which was ground-breaking in its training and presenting of black dancers in historically white ballet classics. Alvin Ailey Company, a favourite, was known for its multicultural make-up: mainly black, but also Puerto Rican, Oriental and the odd white. I cherish the memory of Natalaya Makorova's perfect 32 fouettes in ‘Swan Lake', and Rudolf Nureyev partnering Margo Fonteyn, to name a few Greats I was privileged to see in their prime.

Contemporary dance was really more my thing: the Martha Graham, Paul Taylor and Merce Cunningham troupes. Because my father wrote music-theatre, I was exposed to work on the cutting edge: the avant-garde, the experimental. My father's multi-media piece, ‘The Nude Paper Sermon', featured a text by the poet John Ashbery and the actor Stacy Keach, who later went to Hollywood (and to jail, but that's another story...). This piece's finale afforded me my first if fleeting glimpse, of the naked male form. Like I said, we're precocious. My father knew and worked with well-known composers, musicians and conductors including Pierre Boulez, William Bolcolm, Joshua Rifkin and Charles Rosen. His mother (same grandmother!) also wrote music-theatre, and was a child vaudeville actress, touring with her parents, who earned their living in this business.

LV. As a student and later, what magazines did you like to read?

ES. We had various political, current affairs and environmental journals around the house. My mother, an environmentalist, was a campaigner against the dangers of nuclear power before this became a fashionable cause. We also subscribed to satirical publications such as Mad Magazine and National Lampoon, and got the New York Times daily, this being the only broadsheet paper widely available, aside from the Washington Post, which you'd have to go a little further to find. (Most US media is narrow, superficial, biased, utter garbage.) I'd steal my grandparents' New Yorker magazine, which I loved, at first mainly for its famous cartoons and covers. Alongside the English and American 19th century novels I devoured, I read Cosmopolitan, movie magazines, comic books and Ripley's Believe It or Not, being indiscriminate and haphazard in my reading. Still am.

LV. When did you become interested in New York's literary life and what places did you go to, what New York reviews did you read?

ES. I never got especially ‘interested' in literary life, just as I never thought to ‘become' a writer; I just wrote and loved books. I had the immense good fortune to have access to my grandmother's astounding library of 20,000-ish books, crammed on shelves or piled up in towering, toppling piles, on the third floor of before-mentioned Cranberry Street house. It was like having a private library at one's disposal, except she'd give me the books. What treasures! Literature was my escape, my passion. The Irish writer Frank McCourt was my teacher at Manhattan's Stuyvesant High School. His idea of teaching English was to tell us stories about the Irish, so I thought English was nothing but stories. And so it is. As it turned out, he was rehearsing on us his bestseller Angela's Ashes. Every Friday the class was asked to present their teenage angst-ridden literary scribblings, and I always strained at the leash to bore everybody with mine. Most of the other students, brilliant in the math and science - the school's specialty - took McCourt's class because it was an easy ride. He gave everyone 96%, and there were no tests.

LV. Was it uncomfortable at all to live in a place which was a melting pot of all nationalities? Did you ever feel uncomfortably different from anyone?

ES. Back to the writer's ‘pathology'! Aren't writers all uncomfortable in some way? NYC had nothing to do with it. I like ‘difference', in fact am often drawn to black sheep. When I lived in Paris at the age of four, the kids threw rocks at me in the school-yard. The south of England, was homogenous in such an alien way to me. One day, driving into Tunbridge Wells, I nearly crashed the car, after spotting a perfectly ordinary man crossing the road. It took me a moment to understand why I'd done this double-take: I hadn't seen a black man in three months, and hadn't even realized it until that moment.

LV. Could you describe the social classes in New York? Have they changed since your were a child? Which do you belong to?

ES. Class in the US doesn't exist in the same way as it does in the UK, despite what people say. Money is certainly more connected to notions of class. Although there's a certain ‘Brahmin' caste of old US families, the classes aren't so rigidly defined. I guess I'm educated middle-class, privileged in am artsy bohemian way. My grandparents were poor immigrants, the first generation to achieve financial security but only after years of working hard, scrimping and saving. The houses they managed to buy went up in value later. My grandfather had seven brothers and sisters; all of their earnings went into a common pot, to pay for the youngest brother's education; later, he worked his own way through university. He modernized his house himself, putting in the plumbing, electricity and a kitchen, doing all the repairs at our house too. When he died, everything fell apart.

LV. Why did you leave New York?

ES. The old story. A man. An Englishman. First, he came to the US, while I finished my BA degree, and then got my MFA at Columbia University, after which we moved to the UK... and got divorced. Since then I've tried a Scotsman and an Irishman, but am now married to an American from Long Island, not far from NYC! Life is strange.

LV. Was it an easy decision?

ES. One of the hardest I've ever made. I'd never have left New York City otherwise, not in a million years. I think I left precisely because I knew this, and wanted to experience another place and people. Many things about America disturbed me but I really truly didn't think I'd stay in the UK so long. Even now, I'm in denial that I live in England.

LV. If you were to decide to come and live in London again, would you still do it?

ES. Knowing what I now know? No point in going down that road. How do I know if I'd have done the things I've done, if things had been different. It's impossible to undo one thing without undoing the rest. Writing is often about trying out the lives one didn't lead.

LV. What was the impact of London on you? How old were you when you came to London?

ES. I was 18 when I first visited London, but didn't move to England until I was 24, living first in Kent, then Brighton before moving to London. My intellect is urban, but my spirit floats around in the country somewhere.

LV. Who were your literary friends in New York and who are now your literary friends in London?

ES. The poetry world is tiny, everyone knowing everyone. My friends include writers of all kinds, but I'd be bored having only literary friends. There are many false friends in the literary world, despite our supposedly lofty pursuits. I've never been clever - or devious - enough to pretend I like people, just because they might help my ‘career'. Despite my inborn cynicism, I'm continually amazed by people's duplicity and shallowness.

LV. Where do you feel more at home, London or New York?

ES. After many years, I'd still say NYC. When I go home, it's like I've been holding my breath all this time. Suddenly I can heave a sigh of relief and be a loud-mouthed extrovert - just like everyone else.

LV. Does your poetry have traces of New York imagery? What is the emblematic feature of New York in your soul?

ES. The traffic hum of the Brooklyn Bridge was the background score of my childhood, and a I wrote a sonnet about it, in order to re-possess what I felt to be mine. For a while anyway. Rather than give a nod to Crane's famous poem on the subject (Walt Whitman too wrote about it) I decided to brazenly rip off his lines, comparing the suspension cables to a harp. The completion of the bridge was overseen by Emily Roebling, from the top floor of her and her invalid husband's house, in Brooklyn Heights.



------------------------------------------------------------------------------








Lidia Vianu    1/25/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian